Psalmul 29 – Pace in mijlocul furtunii

Psalmul 29 – Pace in mijlocul furtunii

     1. „Fiii lui Dumnezeu, daţi Domnului, daţi Domnului slavă şi cinste.

2. Daţi Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!

3. Glasul Domnului răsună pe ape, Dumnezeul slavei face să bubuie tunetul: Domnul este pe ape mari.

4. Glasul Domnului este puternic, glasul Domnului este măreţ.

5. Glasul Domnului sfărâmă cedrii; Domnul sfărâmă cedrii Libanului;

6. îi face să sară ca nişte viţei, şi Libanul şi Sirionul sar ca nişte pui de bivoli.

7. Glasul Domnului face să ţâşnească flăcări de foc,

8. glasul Domnului face să se cutremure pustia; Domnul face să tremure pustia Cades.

     9. Glasul Domnului face pe cerboaice să nască; El despoaie pădurile; în locaşul Lui totul strigă: „Slavă!”

    10. Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul şi Domnul împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie.

     11. Domnul dă tărie poporului Său, Domnul binecuvântează pe poporul Său cu pace.”

O teofanie

Fiind de o rara frumusete poetica, Psalmul 29 este un imn inchinat teofaniei. Desi psalmul zugraveste natura dezlantuita in mijlocul unei furtuni aprige, atentia autorului nu se concentreaza asupra naturii, ci asupra lui Dumnezeu care Isi manifesta puterea si maretia in mijlocul elementelor naturii.

Sus, deasupra naturii dezlantuite troneaza Dumnezeu, Imparatul suprem, intr-o maiestate imperturbabila. Aceasta este imaginea de ansamblu pe care ne-o transmit versurile acestui psalm.

Psalmul 29 pare sa faca o trecere abrupta fatza de psalmul anterior. Daca acolo ne intalneam cu o tacere aparenta a lui Dumnezeu, in Psalmul 29 auzim bubuituri de tunet si prabusiri de cedri, o multime de zgomote in care psalmistul percepe glasul lui Dumnezeu.

Este posibil ca David sa descrie in acest psalm o furtuna in muntii Libanului, plilej folosit de el pentru a zugravi maretia si puterea Dumnezeului celui viu, in comparatie cu neputinta idolilor pagani. De fapt, cei mai multi exegeti vad in acest psalm o polemica impotriva zeului fenician Baal Hadad.

Este de remarcat faptul ca Numele „Domnul” apare de 18 ori in Psalmul 29, de unde putem intelege ca descrierea facuta de David are in centrul ei puterea lui Dumnezeu – un atribut divin deseori prezentat in cartea Psalmilor.

De asemenea, este de remarcat si folosirea unor simboluri cum este cedrul, un copac ce poate ajunge la o inaltime de 27 m si o circumferinta de 12 m. Cedrul este simbolul puterii orgolioase a omului in contrast cu atotputernicia lui Dumnezeu. Insa atunci cand Dumnezeu vorbeste, cedrii devin surcele, iar falnicii munti ai Libanului isi pierd consistenta.

Caci in fatza maretiei lui Dumnezeu, se va pleca orice genunchi al celor din ceruri si de pe pamant. Si aceasta nu pentru ca Dumnezeu pretinde acest lucru, ci pentru ca El merita cu prisosinta lauda si inchinarea fiintelor create.

     „Dati Domnului slava si cinste !”

Psalmul incepe cu o chemare insistenta a celor ce-L iubesc pe Dumnezeu de a I se inchina si a-I aduce lauda: „Fiii lui Dumnezeu, dati Domnului, dati Domnului slava si cinste ! Dati Domnului slava cuvenita Numelui Lui ! Inchinati-va inaintea Domnului imbracati cu podoabe sfinte !” ( vers. 1.2 ).

De ce fiii lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine Lui si sa-I aduca lauda necurmat ? Este vorba aici de setea lui Dumnezeu de a primi mereu laude, recunostinta si inchinare ? Nicidecum ! Dumnezeu nu este un monarh orgolios si cu pretentii. Ceea ce vrea David sa ne transmita in psalmii sai, in general, si in Psalmul 29, in particular, este ca Dumnezeu chiar merita laudele noastre.

Inchinarea pe care o aduc fiintele create Creatorului lor nu este o cerinta arbitrara a lui Dumnezeu, ci mai degraba un raspuns fatza de dragostea si binecuvantarile cu care sunt coplesiti de El.

Dar de ce difera inchinarea pe care o aduc „fiii lui Dumnezeu” de la un om la altul, de la o biserica la alta, de la o cultura la alta ? Explicatia o gasim in gradul de maturitate al inchinatorilor. Daca la varsta copilariei ne manifestam zgomotos si impulsiv, la maturitate apare calmul, linistea si profunzimea.

In inchinare, lucrurile nu difera prea mult. Inchinarea zgomotoasa este manifestarea imaturitatii spirituale, in timp ce inchinarea linistita si profunda este, dimpotriva, manifestarea maturitatii spirituale. Desi Dumnezeu accepta ambele inchinari, cu conditia ca ele sa fie aduse cu o inima curata, El doreste totusi sa crestem, sa ne maturizam, „pana vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos, ca sa nu mai fim copii, plutind incoace si incolo…” ( Efeseni 4,13.14 ).

Insa, fie ca ne aflam inca in stadiul de copii in credinta, fie ca am devenit maturi spiritual, exista una si aceeasi cerinta pentru toti inchinatorii: sa fie imbracati in „podoabe sfinte” atunci cand se infatiseaza inaintea Suveranului Universului.

Se gandeste cineva la bijuterii de aur, argint sau pietre pretioase ? Nu, aici nu e vorba de asa ceva. Metalele pretioase si pietrele scumpe nu sunt sfinte prin ele insele. „Podoabele sfinte” sunt roadele Duhului Sfant adunate si manifestate in caracterul unui om. Caci „roada Duhului, dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor” ( Galateni 5, 22.23 ).

Cu astfel de „podoabe sfinte”, care impodobesc existenta noastra, nu are cum sa nu fie primite inchinarea, multumirea, recunostinta si lauda noastra inaintea lui Dumnezeu.

     „Glasul Domnului”

Versetele 3-9 zugravesc un tablou al naturii dezlantuite. Parca se aud valurile muginde ale marii, parca se aud tunetele si fulgerele care transforma cedrii mareti in surcele, parca suntem si noi prezenti acolo, ca martori ai unui puternic cutremur de pamant si al unui incendiu de proportii.

Insa intentia lui David nu este doar aceea de a descrie poetic o furtuna, fie pe Mediterana, fie in muntii Libanului. El percepe si aude in toate aceste „zgomote” ale naturii glasul Creatorului. Atunci cand vorbeste, Dumnezeu nu o face de dragul de a vorbi. El are intotdeauna un mesaj de transmis, El are mereu un scop precis si benefic omului.

Glasul lui Dumnezeu rasuna nu pentru a inspaimanta, asa cum li s-a intamplat evreilor la poalele muntelui Sinai cu ocazia rostirii Legii, ci pentru a ne chema la El, pentru a-L intelege mai bine, pentru a-I evalua caracterul, dragostea, puterea si suveranitatea.

De la caz la caz, in functie de situatie si de receptivitatea noastra, glasul Domnului poate suna bland, ca „un susur bland si subtire” ( 1 Imparati 19,12 ), sau dimpotriva, el poate fi auzit asemenea tunetelor de pe Sinai ( Exodul 19, 16.18.19 ). Insa de fiecare data, acest glas ne vrea binele suprem. Ne vrea mantuirea…

„Domnul imparateste in veci”

Finalul psalmului este plin de liniste si pace. Asemenea furtunii de pe Marea Galileii, potolita la cuvantul lui Iisus, furtuna descrisa in Psalmul 29 se incheie intr-o atmosfera de liniste, pace si binecuvantare.

Amintirea potopului biblic nu este intamplatoare in desfasurarea ideilor acestui psalm. Potopul a fost cea mai puternica dezlantuire a fortelor naturii care a existat vreodata pe planeta noastra de la actul Creatiei incoace. Insa David asociaza imaginii potopului pe cea a lui Dumnezeu care troneaza imperturbabil pe tronul Universului: „Domnul statea pe scaunul Lui de domnie cand cu potopul si Domnul imparateste in veac pe scaunul Lui de domnie” ( vers. 10 ).

Aceasta asociere intre un cataclism mondial si tronul pe care Dumnezeu guverneaza ne arata ca nimic in acest Univers nu este intamplator. Hazardul nu exista decat in dictionare si in prejudecatile oamenilor. In realitate, tot ce se intampla in cer si pe pamant se afla sub controlul unui Dumnezeu atotputernic si suveran. Iar atunci cand unui copil al lui Dumnezeu i se intampla lucruri nedorite, cand „rotitele” vietii par sa se roteasca in sens invers de cum dorim noi, sa avem deplina incredere in intelepciunea Sa calauzitoare.

     „De alta parte stim”, le scria apostolul Pavel credinciosilor din Roma, „ ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau” ( Romani 8, 28 ).

Imaginea unui Dumnezeu care „imparateste in veci pe scaunul Lui de domnie” este deosebit de incurajatoare. Dumnezeul nostru nu domneste doar pentru o perioada de timp, lasand tronul Universului altcuiva. El domneste in veci, iar acest lucru reprezinta garantia ca si mostenirea pe care o vor primi cei mantuiti va fi vesnica.

Ultimul vers al Psalmului 29 este o fagaduinta: „Domnul da tarie poporului Sau. Domnul binecuvinteaza pe poporul Sau cu pace” ( vers. 11 ). Si noi ii binecuvantam uneori pe semenii nostri, insa marea diferenta intre noi si Dumnezeu consta in faptul ca atunci cand noi binecuvantam, rostim niste urari de bine fara a avea nicio putere de a le aduce la indeplinire. Cand insa binecuvinteaza Dumnezeu, El vrea si poate implini ceea ce a promis.

Acesta este Dumnezeul nostru minunat. Nu merita El toata inchinarea si lauda noastra ?

Lori Balogh