Psalmul 31 – Depresie și restaurare

Psalmul 31 – Depresie și restaurare

1. „Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de rușine niciodată. Izbăvește-mă în dreptatea Ta!
2. Pleacă-Ți urechea spre mine, grăbește de-mi ajută! Fii pentru mine o stâncă ocrotitoare, o cetățuie unde să-mi găsesc scăparea!
3. Căci Tu ești Stânca mea, Cetățuia mea și, pentru Numele Tău, mă vei povățui și mă vei călăuzi.
4. Scoate-mă din lațul pe care mi l-au întins vrăjmașii. Căci Tu ești Ocrotitorul meu!
5. În mâinile Tale îmi încredințez duhul: Tu mă vei izbăvi, Doamne, Dumnezeule adevărate!
6. Eu urăsc pe cei ce se lipesc de idoli deșerți și mă încred în Domnul.
7. Fă-mă să mă veselesc și să mă bucur de îndurarea Ta, căci vezi ticăloșia mea, știi neliniștea sufletului meu,
8. și nu mă vei da în mâinile vrăjmașului, ci îmi vei pune picioarele la loc larg.
9. Ai milă de mine, Doamne, căci sunt în strâmtorare: fața, sufletul și trupul mi s-au topit de întristare;
10. mi se sfârșește viața în durere și anii în suspine. Mi s-au sleit puterile din pricina fărădelegii mele și-mi putrezesc oasele!
11. Din pricina potrivnicilor mei am ajuns de ocară, de mare ocară pentru vecinii mei, și de groază pentru prietenii mei; cei ce mă văd pe uliță fug de mine.
12. Sunt uitat de inimi ca un mort, am ajuns ca un vas sfărâmat.
13. Aud vorbele rele ale multora, văd spaima care domnește împrejur, când se sfătuiesc ei împreună împotriva mea și uneltesc să-mi ia viața.
14. Dar eu mă încred în Tine, Doamne, și zic: „Tu ești Dumnezeul meu!”
15. Soarta mea este în mâna Ta; scapă-mă de vrăjmașii și de prigonitorii mei!
16. Fă să lumineze Fața Ta peste robul Tău, scapă-mă prin îndurarea Ta!
17. Doamne, să nu rămân de rușine când Te chem. Ci să rămână de rușine cei răi și ei să se coboare muți în Locuința morților!
18. Să amuțească buzele mincinoase, care vorbesc cu îndrăzneală, cu trufie și dispreț împotriva celui neprihănit!
19. O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine și pe care o arăți celor ce se încred în Tine, în fața fiilor oamenilor!
20. Tu îi ascunzi la adăpostul Feței Tale de cei ce-i prigonesc, îi ocrotești în cortul Tău de limbile care-i clevetesc.
21. Binecuvântat să fie Domnul, căci Și-a arătat în chip minunat îndurarea față de mine: parc-aș fi fost într-o cetate întărită!
22. În pornirea mea nechibzuită, ziceam: „Sunt izgonit dinaintea Ta!” Dar Tu ai auzit glasul rugăciunilor mele când am strigat spre Tine.
23. Iubiți dar pe Domnul, toți cei iubiți de El. Căci Domnul păzește pe cei credincioși și pedepsește aspru pe cei mândri.
24. Fiți tari și îmbărbătați-vă inima, toți cei ce nădăjduiți în Domnul!”

De nerecunoscut!

În Psalmul 31, un psalm favorit al lui Huss, Luther și Melanchton, David este de nerecunoscut. Omul pe care Dumnezeu Însuși îl numea „om după inima Mea” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22) se confruntă cu o puternică stare de neliniște sufletească.

Cuvinte și expresii ca: „ticăloșia mea” (vers.7), „neliniștea sufletului meu” (vers.7), „strâmtorare” (vers.9), „întristare” (vers.9), „suspine” (vers.10), „nelegiuirea mea” (vers.10) sau „vas sfărâmat” (vers.12) ne arată ca drama prin care trecea „cântărețul plăcut al lui Israel” (2 Samuel 23,1) nu era o criză oarecare, ci una majoră.

Această criză sufletească profundă prin care trecea el a transformat Psalmul 31 într-un „mozaic al nefericirii și îndurării”, după cum afirma John Phillips în cartea sa „Comentariu asupra psalmilor.” (vol.I,p.301)

Oare ce se întâmplă cu acel David care alungase demonii din viața lui Saul prin cântările sale? Unde este acel tânăr cu păr bălai, care pleca curajos și plin de încredere pe câmpul de luptă, gata să-l înfrunte pe Goliat doar cu o praștie și câteva pietre de rău? Ce s-a întâmplat între timp cu „cântărețul plăcut al lui Israel”, încât să ajungă în situația ca toți să-l privească cu groază și toți cei ce-l văd să fugă de el ca de un lepros?

Deși nu ne vorbește despre cauza tulburării sale sufletești, cu puternice accente de depresie, David ne lasă să o intuim: păcatul. Un păcat grav, în care mușcase cu poftă, dar a cărui otravă începuse să-și facă efectul: deteriorarea relației sale cu Dumnezeu și cu semenii.

David comisese deja păcatul cu Batșeba. Apoi, ca să-l acopere, comisese și o crimă premeditată, ucigându-l pe Urie, soțul acesteia. Timp de un an întreg, David a încercat apoi să uite și să-și liniștească inima, scoțând amintirea acestei înlănțuiri de păcate grave din memoria sa. Dar în zadar! Neliniștea sa sufletească în loc să se atenueze pe măsură ce timpul trecea, devenea și mai mare.

Această perioada premergătoare pocăinței, mărturisirii și iertării păcatului său este atât de bine descrisă în debutul Psalmului 32: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.” (Psalmul 32,3.4)

Văzând neputința lui de a se ridica singur din „mocirla” păcatului în care, cu cât se zbătea mai mult, cu atât se afunda mai adânc, Dumnezeu, în mila Sa, i-a venit în ajutor, ridicându-l și așezându-i din nou picioarele pe cărarea mântuirii.

Acum David, privind la experiența dramatică prin care trecuse și din care fusese izbăvit de dragostea divină, se așază și scrie despre propria cădere, pentru ca generațiile următoare să nu repete aceeași tragedie. Ceea ce face David în Psalmul 31, dar și în alți psalmi care amintesc de drama căderii sale, este admirabil.

De regulă, când păcătuim, tendința este să ștergem urmele cât mai bine cu putință, salvându-ne imaginea pe care o afișăm înaintea semenilor noștri. David însă nu face acest lucru. Deși este conștient că, scriind despre experiența căderii sale, va deveni vulnerabil în fața oamenilor, el se expune fără teama de consecințe înaintea posterității.

De ce face David gestul acesta? Pentru ca tu și cu mine să nu uităm o lecție prețioasă care pe David, ca să o înțeleagă, l-a costat enorm de mult. Nimeni nu este prea sus ca să nu poată cădea și nimeni nu este prea spiritual ca să nu poată păcătui. Și cu cât te afli mai sus, căderea este mai mare…

„Tu ești Stânca mea!”

Psalmul 31 a fost scris după ce David a ieșit din teribilă criză provocată de păcătuirea lui cu Batșeba. Privind în urmă și rememorând trăirile pe care le-a avut în acele zile de întuneric spiritual, el vede harul și îndurarea lui Dumnezeu, care nu l-au părăsit nici în acele momente.

Prima parte a psalmului (versetele1‑8) este dominată de un sentiment de frică complexă care a pus stăpânire pe ființa lui David după ce a comis păcatul. Este o frică cu multe fețe, toate acestea fiind la fel de hidoase: frica de a nu fi descoperit, frica de consecințe, frica de pedeapsă, frica de a nu-și pierde tronul, viața și chiar mântuirea.

De fapt, aceasta este condiția oricărui om păcătos, trăită chiar de primii noștri părinți după ce au căzut în păcatul neascultării. Când Creatorul i-a căutat în grădina Edenului, Adam a răspuns: „Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol și m-am ascuns.” (Geneza 3,10)

Totuși, deși este cuprins de frică, David are tăria să-și înalțe glasul spre Dumnezeu. De data aceasta însă o face din postura unui om vinovat, care și-a pierdut reputația, dar care nu și-a pierdut și credința.

Mulțimea metaforelor pe care le folosește psalmistul în această parte a descrierii experienței sale dovedește calitatea credinței pe care o avea. Pentru David, chiar în postura de vinovat de păcate atât de grave, Dumnezeu este și rămâne „Stânca”, „Cetățuia” și „Ocrotitorul” său.

„Căci Tu ești Stânca mea, Cetățuia mea și, pentru Numele Tău mă vei povățui și mă vei călăuzi. Scoate-mă din lațul pe care mi l-au întins vrăjmașii, căci Tu ești Ocrotitorul meu.” (vers. 3.4)

În haosul pe care l-a adus păcatul în viața lui, David simte nevoia unui punct de sprijin („Stânca”) și caută cu ardoare un loc de adăpost („Cetățuia”). În timp ce milioane de oamenii Îi întorc spatele lui Dumnezeu după ce au căzut în păcat, David se întoarce la același Dumnezeu pe care L-a dezonorat, căutând la El iertare, milă și ocrotire.

De ce face acest lucru? Pentru că el Îl cunoaște prea bine pe Dumnezeu și știe că dacă va veni înaintea Lui cu inima deschisă, nu va fi respins. Căci „pe cel ce vine la Mine”, ne promite Mântuitorul, „nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6,37)

În rugăciunea psalmistului există o cerere greu de înțeles și care l-a pus în mare dificultate chiar pe reformatorul german Martin Luther: „Izbăvește-mă în dreptatea Ta!” (vers.1up.) Ne-am fi așteptat ca David să facă apel la mila, harul și îndurarea Domnului. Dar de ce la dreptatea Sa? Oare această dreptate divină nu i-ar fi adus condamnarea definitivă? Ce șanse de izbăvire și achitare ar fi avut el dacă Dumnezeu ar fi aplicat dreptatea în cazul său?

Făcând această cerere neașteptată, David demonstrează că a înțeles, cu circa o mie de ani înainte de vremea lui Mesia și de jertfa Sa ispășitoare, marele adevăr biblic al îndreptățirii prin credință. El privește la dreptatea divină așa cum s-a manifestat la cruce, lovindu-L pe Fiul lui Dumnezeu și eliberând-l pe păcătos de vinovăția sa. O astfel de „dreptate” cerea David pentru a fi izbăvit din mocirla păcatului în care se afundase atât de mult.

Iar pentru a beneficia de această dreptate divină, el își pune sufletul pe masă, cu ticăloșia și neliniștea lui (vers.7), rostindu-și ultima și definitiva sa decizie: „În mâinile Tale îmi încredințez duhul” ( vers. 5 ). Aceleași cuvinte au fost și ultimele cuvinte rostite de Huss, Bernard, Luther, Melanchton și mulți alți creștini care au luat decizia finală și definitivă de a se preda lui Dumnezeu, indiferent dacă trăiesc sau mor.

Or, pentru a lua o astfel de decizie, trebuie să fii un om ajuns la deplina maturitate spirituală, la „starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos.” (Efeseni 4,13 up.). David dovedește că a ajuns la această maturitate.

„Am ajuns ca un vas sfărâmat”

Versetele 9‑16 descriu depresia acută pe care a trăit-o David în urma păcătuirii sale. Descrierea detaliată a stării sale sufletești în acele momente de criză existențială ne arată cât de adâncă era amărăciunea din inima psalmistului: „Fața, sufletul și trupul mi s-au topit de întristare.” (vers. 9 up.) „Sunt uitat de inimi ca un mort, am ajuns ca un vas sfărâmat.” (vers.12)

Analizând această parte a psalmului, putem extrage câteva cauze ale depresiei:

1) Păcatul nemărturisit (vers.10up.)

2) Abandonarea de către cei din jur (vers.11.12)

3) Frica provocată de ostilitatea oamenilor (vers.13)

Imaginea pe care o zugrăvește psalmistul cu privire la propria sa ființă este aceea a unui lepros ajuns de ocară printre oameni și de care fug îngroziți chiar și prietenii cei mai apropiați: „Din pricina potrivnicilor mei, am ajuns de ocară, de mare ocară pentru vecinii mei, și de groază pentru prietenii mei; cei ce mă văd pe ulița fug de mine.” (vers.11)

Citind această parte a Psalmului 31, nu trebuie să pierdem din vedere un lucru important: Ceea ce a făcut păcatul în viața lui David va face și în viața oricărui om care se lasă amăgit de promisiunile lui. De aceea, nimeni nu trebuie să se joace cu păcatul, nimeni nu trebuie să stăruie în el. Legea cauzei și a efectului ne arată că aceleași cauze provoacă aceleași efecte.

Oare noi vom fi o excepție de la regulă? „Poate cineva să ia foc în sân fără să i se aprindă hainele? ” (Proverbe 6,27) Răspunsul este implicit: Nimeni!

„Tu ai auzit glasul rugăciunilor mele!”

Ca mulți alți psalmi ai lui David, Psalmul 31 se încheie luminos, insistând asupra harului și îndurării lui Dumnezeu, care restaurează în om ceea ce a distrus păcatul. David vorbește aici de viața sa nouă în care și-a regăsit echilibrul și sensul vieții. Iar această nouă viața pornește de la încrederea deplină în Dumnezeu, chiar în cele mai întunecate momente ale vieții: „Dar eu mă încred în Tine, Doamne, și zic: „Tu ești Dumnezeul meu.” (vers.14)

În această rugăciune de final, psalmistul folosește două nume ale lui Dumnezeu: Yahweh și Elohim. Este oare întâmplător? Nimic nu este întâmplător în Cuvântul lui Dumnezeu. Yahweh ( „Eu sunt Cel ce sunt” ) înseamnă „Dumnezeul legământului” și scoate în evidență credincioșia lui Dumnezeu cu privire la legământul Său, cu privire la promisiunile Sale făcute omului.

Elohim este „Dumnezeul Creației”, Cel care a pus ordine în haosul de la început, scoțând la lumină minunile puterii Sale creatoare. Folosind aceste două Nume divine, psalmistul ne transmite un mesaj încurajator: Dumnezeul nostru este un Dumnezeu credincios, care Își ține legământul cu credincioșie, chiar dacă omul a alunecat în prăpastia păcatului.

Dacă El a putut face ordine în haosul primordial, cu siguranță că El va face ordine și în viața omului păcătos, deprimat și debusolat. Iar viața lui David este cea mai bună dovadă în acest sens. Care este secretul ieșirii lui David din starea de depresie pe care i-a provocat-o păcatul său?

„Rețeta” ne este prezentată în finalul Psalmului 31 și ea se află la dispoziția oricărui om care trece prin experiența căderii în abisul păcatului. Ceea ce a făcut David în acele momente poate face oricare dintre noi, experimentând aceeași eliberare și aceeași bucurie a mântuirii. Iată „ingredientele” rețetei:

1) Dacă te-a doborât păcatul, nu privi în jos, în abisul lui, ci privește din nou la bunătatea lui Dumnezeu, care „nu obosește iertând.” (vezi Isaia 55,7up.)

„O, cât de mare este bunătatea Ta pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine și pe care o arăți celor ce se încred în Tine în fața fiilor oamenilor.” (vers.19)

2) Nu uita că Dumnezeu este gata să-Și întindă „aripile” Sale ocrotitoare asupra ta, ori de câte ori cauți adăpost la El.

„Tu îi ascunzi la adăpostul Feței Tale de cei ce-i prigonesc, îi ocrotești în cortul Tău de limbile care-i clevetesc.” (vers.20)

3) Privește la harul lui Dumnezeu, gata să îți vină în ajutor în orice împrejurare.

„Binecuvântat să fie Domnul, căci Și-a arătat în chip minunat îndurarea față de mine: parcă aș fi fost într-o cetate întărită.” (vers.21)

4) Nu gândi niciodată că Dumnezeu te-a părăsit din cauza căderii tale. Nu El ne părăsește în astfel de momente, ci noi Îl părăsim pe El.

„În pornirea mea nechibzuită ziceam: „Sunt izgonit dinaintea Ta!” Dar Tu ai auzit glasul rugăciunilor mele, când am strigat către Tine.” (vers.22)

5) Încrede-te constant și fără rezerve în dragostea lui Dumnezeu, chiar și atunci când pașii tăi au alunecat de pe calea cea dreaptă.

„Iubiți pe Domnul toți cei iubiți de El. Căci Domnul păzește pe cei credincioși și pedepsește aspru pe cei mândri. Fiți tari și îmbărbătați-vă inima toți cei ce nădăjduiți în Domnul.” (vers.23.24)

Concluzii

Experiența dramatică a căderii și restaurării lui David, „omul după inima lui Dumnezeu” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22), este o încurajare pentru toți cei care se confruntă cu păcatul în propria lor viață. Ea ne arată (pentru a câta oară?) că nu poate omul păcătui cât poate Dumnezeu ierta.

David a gustat din plin din fructul amar al neliniștii și depresiei provocate de păcatul său. Însă el a știut ce să facă cu această neliniște, a știut să o gestioneze, aducând-o înaintea Aceluiași Dumnezeu pe care L-a dezonorat și ofensat. El nu a încercat să-și ascundă păcatul, nici nu a făcut eforturi să-l scuze sau să-l minimalizeze, ci a inventariat corect starea sa sufletească, alergând înapoi până în punctul în care a zărit pentru ultima oară lumina.

Niciodată, atunci când Îl înlocuim pe Dumnezeu cu orice altceva din această lume, nu vom avea parte de siguranță și ocrotire, ci doar de rușine. Înstrăinarea de Dumnezeu prin păcat distruge personalitatea și aduce ocară înaintea oamenilor. Singura viață care are sens este doar cea trăită cu Dumnezeu, prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu.

„Doamne, Tu știi neliniștea sufletului meu.” (vers. 7) Care este neliniștea sufletului tău? Dacă ea este din cauza păcatului, atunci singura soluție pentru a redobândi echilibrul sufletesc pierdut este doar pocăința.

David a știut să gestioneze această neliniște, redobândind pacea și bucuria mântuirii. Tu ce vei face cu neliniștea Ta?

Lori Balogh