Psalmul 32 – Psalmul îndreptățirii prin credință
- „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit!
- Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie!
- Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate.
- Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.
- Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Și Tu ai iertat vina păcatului meu.
- De aceea, orice om evlavios să se roage Ție la vreme potrivită! Și chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.
- Tu ești ocrotirea mea, Tu mă scoți din necaz, Tu mă înconjuri cu cântări de izbăvire.
- „Eu, zice Domnul, te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta.”
- Nu fiți ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-l strunești cu un frâu și o zăbală cu care-l legi ca să nu se apropie de tine.
- De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui.
- Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul și veseliți-vă! Scoateți strigăte de bucurie, toți cei cu inima fără prihană!”
Un imn despre har
Se spune despre Psalmul 32 că a fost psalmul preferat al lui Augustin. Acesta l-a iubit atât de mult, încât l-a scris pe peretele casei sale, astfel încât să-l poată citi și reciti chiar și pe patul de moarte.
Doar veșnicia va descoperi câte suflete vor fi fost încurajate, zidite și călăuzite pe calea mântuirii prin cuvintele inspirate ale acestui imn, unul dintre cei șapte psalmi de penitență ai lui David ( 6, 32, 38, 51, 102, 130 și 143 ).
Putem considera, fără să greșim, că acest raport în versuri al mărturisirii păcatului și al iertării divine este o variantă în versuri a Pildei fiului risipitor. Însă Psalmul 32 este mult mai mult decât atât: el redă experiența mea și a ta, experiența întregii umanități. Și aceasta deoarece fiecare ființă umană născută sub soare, fără excepție, se află într-un anumit moment al vieții într-una dintre ipostazele pe care David le descrie atât de plastic în acest psalm: perioada întunecată și confuză ce urmează păcătuirii, momentul deciziei de a mărturisi păcatul și de a se împăca cu Dumnezeu și viața cea nouă, trăită după mărturisirea și iertarea păcatului.
Din nefericire, cei mai mulți oameni se află încă în prima ipostază, luptându-se cu cerul de plumb de deasupra capului și căutând debusolați în întunericul universului lor interior pacea sufletească pierdută și mântuirea risipită. Pentru aceștia din urmă, Psalmul 32 este o adevărată gura de oxigen și o lumină în întunericul în care i-a afundat păcatul.
Oare cum vor gusta aceștia din fântâna harului lui Dumnezeu dacă nimeni nu-i va conduce la ea?
O istorie în acorduri minore
Psalmul 32 nu este doar poezie și imaginație. El redă o istorie reală, concretizată în drama unui om care a căzut în cele mai adânci abisuri ale păcatului, un om care s-a murdărit din cap până în picioare în mocirla dezgustătoare a lui, dar care și-a regăsit în final sensul vieții și bucuria mântuirii. Și toate acestea datorită iertării divine.
După păcătuirea cu Batșeba, David încearcă să ascundă păcatul sub preș. Mai întâi încearcă să creeze un scenariu în care Urie, soțul Batșebei, să pară a fi tatăl copilului abia conceput. Dar pentru că toate încercările lui David dau greș, el ia decizia nefericită de a-l ucide pe soțul Batșebei prin sabia amoniților. Adică încearcă să acopere un păcat printr-un alt păcat, complicându-și situația și îndepărtându-se tot mai mult de Dumnezeul căruia Îi slujise toată viața.
Conștiința însă nu-i dă pace și, timp de un an, David se luptă singur să iasă din mlaștina în care se afundă din ce în ce mai mult. O lege a fizicii spune că orice corp supus unei presiuni exterioare are tendința să se deplaseze în direcția în care presiunea va fi mai mică. Pe plan spiritual, lucrurile nu diferă prea mult.
Aflat sub presiunea unei conștiințe vinovate, asupra căreia apăsa mâna lui Dumnezeu, David caută o ieșire, o eliberare. Ce ar fi putut face el pentru a scăpa de presiunea vinovăției sale? O mulțime de soluții omenești îi stăteau la dispoziție. Dar care ar fi fost rezultatul?
Una dintre atitudini ar fi putut fi o înstrăinare definitivă de Dumnezeu, având la bază un raționament pe care îl întâlnim adesea între oameni: „Am păcătuit grav, iar Dumnezeu este mâniat pe mine. Oricum nu mai există cale de întoarcere, de împăcare și iertare. Sunt pierdut iremediabil, așa că îmi voi vedea de viața mea după propria plăcere.”
Sau, David ar fi putut încerca să șteargă orice urmă a păcatului său, aducându-i la tăcere pe toți cei ce știau de el, inclusiv pe profetul Natan, și chiar pe Batșeba. Oare nu așa au procedat dictatorii lumii de-a lungul istoriei?
Însă David mai avea și o altă opțiune: ar fi putut încerca să-și scuze păcatul și să-l minimalizeze, punând în acțiune o întreagă mașinărie pentru a-și apăra propria imagine în fața poporului și chiar înaintea lui Dumnezeu. David ar putut spune: „Doamne, dacă nu ar fi fost Batșeba ca să mă ispitească… Dacă ea nu s-ar fi scăldat chiar în fața palatului împărătesc… Dacă cel puțin ea ar fi fost mai hotărâtă și s-ar fi împotrivit… De ce, Doamne, nu mi-ai oprit piciorul ca să merg pe calea păcatului? Câți nu fac același păcat în ascuns, fără ca lumea să știe și să-i judece? De fapt, păcatul săvârșit de mine este atât de comun… Îl fac atât de mulți…”
Și în final, David ar fi putut gândi în felul următor: „Timpul va rezolva toate lucrurile… Oamenii vor uita, iar Dumnezeu este atât de bun încât mă va ierta necondiționat. Deci, îmi voi vedea mai departe de treabă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.”
Toate acestea erau opțiuni la care ar fi putut apela David pentru a ieși de sub presiunea conștiinței vinovate. Erau însă acestea și soluții reale? Oricare dintre aceste atitudini i-ar fi complicat și mai mult situația și ar fi făcut ca întunericul din viața sa să fie și mai dens.
Salvarea psalmistului a fost aceea că el a știut cum să gestioneze propria criză. A știut la Cine să meargă cu marea lui povară sufletească și, nu în ultimul rând, a știut să fie transparent, neîncercând să ascundă nimic din faptele sale reprobabile și nici să minimalizeze vinovăția sa.
Aceasta este experiența fiului risipitor din toate timpurile și de pe toate meridianele lumii. Un fiu care își vine în fire și care, în loc să aleagă soluții omenești, se întoarce spre casa părintească, spre Tatăl care îl așteaptă cu brațele deschise.
Fericirea iertării
Psalmul 32 începe cu o definiție nouă și neașteptată a fericirii: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i tine în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie!” ( vers. 1.2 )
David experimentase în cursul vieții multe aspecte ale fericirii, însă fericirea de a fi iertat în urma unui păcat atât de grav se pare că le întrecea pe toate. După ce a gustat din plin din amarul vinovăției, pentru el nimic nu era mai important decât redobândirea echilibrului sufletesc prin împăcarea cu Dumnezeul său.
Toate aceste lucruri au fost posibile doar datorită harului îmbelșugat al lui Dumnezeu, care a împlinit în viața psalmistului frumoasa făgăduință din cartea profetului Mica: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-Și va ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre și va arunca în fundul mării toate păcatele lor” ( Mica 7, 18.19 ).
Oare de ce este folosită imaginea îngropării păcatelor mărturisite în mare și nu în pământ? Pentru că atunci când îngropăm ceva în pământ, putem pune semne deasupra și oricine poate dezgropa ceea ce a fost îngropat acolo. Pe mare însă, nu se pun semne. Iar dacă ținem cont de uriașele abisuri marine, mai adânci decât cei mai înalți munți, înțelegem și mai bine metafora profetului Mica.
Aceasta ne vorbește despre o iertare completă și definitivă, pe care Dumnezeu o acordă păcătosului pocăit. Și dacă El îngroapă păcatele noastre mărturisite în cele mai adânci abisuri ale mării, cine le mai poate scoate la lumină?
Un fapt demn de remarcat este acela că în primele două versete ale Psalmului 32, David folosește trei termeni pentru a descrie păcatul: „fărădelegea”, „păcatul” și „nelegiuirea”. Fiecare dintre acești termeni subliniază o anumită ipostază a răului:
– Fărădelegea înseamnă răzvrătire și depărtare de Dumnezeu.
– Păcatul înseamnă ratarea țintei.
– Nelegiuirea înseamnă defect moral și vină.
Prezentând problema în acești termeni, David recunoaște că păcatul său dezgustător l-a îndepărtat de Dumnezeu, l-a făcut să rateze ținta și idealul așteptat de cer, încărcându-l cu o vinovăție din ce în ce mai greu de suportat. David se vede pe sine în postura de răzvrătit împotriva unui Dumnezeu pe care L-a iubit și L-a slujit întreaga sa viață, chiar cu riscul pierderii ei.
Psalmul 32 este scris după ce David și-a regăsit sensul vieții și bucuria mântuirii, după ce a regăsit fericirea, acea fericire profundă pe care doar iertarea lui Dumnezeu o poate aduce.
Nebunia unei anumite tăceri
Probabil după trecerea multor ani de la derularea dramaticelor evenimente legate de păcătuirea sa, David rememorează stările sufletești prin care a trecut în acele zile. De ce o face? În primul rând o face pentru sine, căci acela care își uită istoria, va fi predispus să-i repete greșelile. Însă el îi are în vedere și pe semenii săi, pe care vrea să-i pună în gardă cu privire la calea greșită pe care a străbătut-o.
Descrierea acelor teribile stări sufletești, cu urmări evidente asupra sănătății trupului său, ar trebui să ne dea de gândit ori de câte ori ispita ne face curte, iar noi suntem pe cale să cochetam cu ea.
„Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga, cum se usucă pământul de seceta verii” ( vers. 3.4 ).
Refuzul de a-și mărturisi păcatul imediat după comiterea lui l-a adus pe psalmist în situația de a lupta, fără să-și dea seama, chiar împotriva lui Dumnezeu. Și nu doar împotriva Lui, ci chiar împotriva propriilor sale interese și împotriva propriei sale fericiri.
Nu știm exact cât a durat acest timp al tăcerii lui David ( cel mai probabil un an ), însă cert este că el a devenit o epavă din toate punctele de vedere. Cu mâna lui Dumnezeu apăsând asupra conștiinței sale, lui David nu-i mai ieșea nimic. Se alegea praful de toate cele pe care le făcea sau plănuia să le facă. Întregul mecanism al vieții era dat peste cap, iar „rotițele” angrenajului par să se fi blocat.
Zilele în care fusese fericit erau acum istorie, în timp ce prezentul era nesigur, iar viitorul se arăta sumbru. În tot acest timp al tăcerii sale, când refuza să-și mărturisească păcatul, David părea suspendat între pământ și cer, fără nicio perspectivă, fără nicio șansă de a-și regăsi sensul vieții. Criza profundă prin care trecea îi afecta întreaga ființă:
– trupul: „mi se topeau oasele” ( vers. 3 )
– sufletul: „gemete necurmate” ( vers. 3 )
– spiritul: „mâna Ta apăsa asupra mea” ( vers. 4 )
Era o stare de plâns și un exemplu de ceea ce poate face păcatul în viața unui om. Fie mic sau mare, păcatul are o primă consecință teribilă: pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Și pentru David, care cunoscuse fericirea acestei părtașii, lucrul acesta era cât se poate de dureros și greu de suportat.
Mărturisirea
„Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Și Tu ai iertat vina păcatului meu” ( vers. 5 ).
După trecerea acelui timp al tăcerii, în care clipele păreau ore, iar zilele păreau ani, David ajunge la limita suportabilității. Și fără nicio rezervă, el își mărturisește păcatul. Nici vorbă de scuze, de minimalizări sau „operații” estetice care să-i salveze imaginea. „Puroiul” începe să dreneze, iar David nu-l oprește, spunând păcatului pe nume, fără ocolișuri: „păcatul meu”, „fărădelegea mea”, „vina păcatului meu„.
După un timp în care nimic nu mai avea pentru el culoare, formă, gust și sens, vine punctul culminant al vieții sale: mărturisirea păcatului. Ce s-ar fi întâmplat cu David dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu? Cu siguranță că David ar fi rămas în aceeași colivie în care fusese zăvorât de păcatul săvârșit, fiind tot mai lipsit de vlagă, până ce s-ar fi stins definitiv ca un muc de lumânare.
De ce este numit David „om după inima lui Dumnezeu” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 )? Nu pentru că ar fi fost un om desăvârșit, lipsit de slăbiciuni și păcate, ci pentru că atunci când s-a confruntat cu păcatul, el a știut cum să-l gestioneze. El a luat păcatul de pe rafturile ascunse ale inimii și l-a mărturisit public. Și aceasta în condițiile în care știa că va deveni vulnerabil.
Rezultatul? Iertarea a venit instantaneu: „Și Tu ai iertat vină păcatului meu” ( vers. 5 up. ). Din acest punct de cotitură începe vindecarea și reabilitarea lui David, oprind procesul descompunerii sale spirituale.
Ești confruntat cu păcate nemărturisite? Te regăsești în experiența dramatică a lui David? Soluția pentru a ajunge din nou la echilibru sufletesc, la împăcarea cu Dumnezeu și regăsirea sensului vieții este una singură: mărturisirea. Căci este scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” ( 1 Ioan 1,9 ).
Rugăciune la „vreme potrivită”
„De aceea, orice om evlavios să se roage Ție la vreme potrivită! Și chiar dacă s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc” ( vers. 6 ).
Expresia „la vreme potrivită”, asociată rugăciunii, ne contrariază. Noi știm că Tatăl ceresc are camera de audiență permanent deschisă și că la orice oră din zi sau din noapte orice om care dorește să intre în părtășie cu El o poate face. Atunci cum trebuie să înțelegem afirmația psalmistului? Există și o „vreme nepotrivită” pentru rugăciune?
Dilema poate fi rezolvată numai dacă ținem cont de faptul că rugăciunea presupune existența a doua părți: omul și Dumnezeu. Din punct de vedere obiectiv, Dumnezeu este și va fi întotdeauna gata să asculte cu plăcere rugăciunile copiilor Săi, indiferent de timp sau împrejurări, dorind cu ardoare „ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” ( 2 Petru 3,9 up. ).
Însă din ecuația rugăciunii mai face parte și omul, o ființă atât de labilă și răzvrătită în natura ei. Istoria biblică ne prezintă exemple de oameni care au împins limitele îndurării și răbdării lui Dumnezeu până în zona în care nu mai există har. Prin neglijență continuă sau răzvrătire fațisă, oamenii și-au închis singuri ușa harului divin.
Nabal, Iuda, Dima, canaanitii, Anania și Safira și mulți alții sunt doar câteva exemple. Pentru astfel de oameni „vremea potrivită” a harului a trecut, chiar dacă Dumnezeul nostru „nu obosește iertând” ( Isaia 55,7 ) și chiar dacă El este „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie și plin de bunătate” ( Exodul 34,6 ).
În cartea Eclesiastul, Solomon enumera o mulțime de lucruri care își au vremea lor: moartea și viața, săditul și recolta, plânsul și râsul, tăcerea și vorbirea… ( vezi Eclesiastul 3,1‑8). Între ele, el amintește și de căutare: „Căutarea își are vremea ei” ( vers. 6 pp. ). Rugăciunea nu este altceva decât căutarea lui Dumnezeu și a Împărăției Sale, o căutare pe care nu Dumnezeu o limitează, ci noi o gestionăm după propria noastră alegere.
Un om care amână în mod repetat căutarea lui după Dumnezeu, sau care refuza sistematic să intre în relație cu El, se va găsi într-o zi în fața unei uși închise. Însă ușa va fi închisă nu de Dumnezeu, ci de propria noastră voință. Chiar dacă Dumnezeu îl așteaptă cu brațele deschise, omul nu va mai simți niciodată nevoia de a se arunca în aceste brațe. Și ce poate fi mai dureros decât ca un om să-și închidă cu propriile sale decizii singura cale de mântuire?
„Eu te voi învăța”
Dincolo de experiența dramatică pe care David o zugrăvește cu deplină transparență, Psalmul 32 conține una dintre cele mai încurajatoare promisiuni divine: „Eu”, zice Domnul, „te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta” ( vers. 8 ).
Oare un om care a căzut atât de adânc în mocirla păcatului și care a fost salvat și iertat prin harul lui Dumnezeu mai are nevoie de călăuzire și sfat? Nu a învățat el lecția din experiența pe care a trăit-o? De ce avem mereu nevoie de călăuzire divină, chiar dacă am învățat lecții importante ale vieții?
Unul dintre răspunsurile posibile poate fi următorul: Păcatul este un monstru cu o mie de fețe. Dacă am învățat să recunoaștem și să ne ferim de unele dintre ipostazele lui, rămân încă multe fețe pe care încă nu le cunoaștem. Acestea ar putea să ne amăgească din nou, aruncându-ne iar în mocirla din care tocmai am fost salvați. Știind acest lucru, Dumnezeu Se oferă să ne călăuzească, arătându-ne drumul cel mai sigur.
În cele câteva cuvinte ale făgăduinței divine nu întâlnim niciun indiciu că Dumnezeu ne-ar forța să mergem pe calea dorită de El. El doar ne învață, ne arată calea, ne sfătuiește, dar nu ne obligă. Dacă acceptăm sfatul Său sau îl respingem, este doar opțiunea noastră. În cazul fericit că ne lăsăm călăuziți de El, Dumnezeu ne va urmări cu privirea Sa în modul cel mai discret cu putință, asemenea unui tată grijuliu față de copiii săi.
Liberul arbitru al ființelor create este unul dintre „stâlpii” Universului și unul dintre principiile care stau la baza guvernării lui Dumnezeu. El garantează că omul, chiar în condițiile în care a decăzut din punct de vedere moral, va avea întotdeauna libertatea de a alege între bine și rău, între frumos și urât, între util și inutil, între valoare și nonvaloare, între credință și necredință. Aceasta este dragostea… Adevărata dragoste care știe să respecte libertatea celuilalt.
„Nu fiți ca un cal!”
Finalul Psalmului 32 conține două îndemnuri directe: „Nu fiți ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-i strunești cu un frâu și o zăbală, cu care-i legi ca să nu se apropie de tine” ( vers. 9 ).
Psalmistul are în vedere aici două extreme la fel de periculoase cu privire la călăuzirea divină:
1) „Nu fiți ca un cal”, adică „Nu fiți nerăbdători de a porni la drum înainte de a primi comanda!”
2) „Nu fiți ca un catâr”, adică „Nu fiți încăpățânați, refuzând să porniți la comanda dată!”
Și calul și catârul au nevoie de zăbală și frâu pentru a deveni animale supuse. Desigur, nu le este comod… Dar le este folositor… După cum nici omului nu-i este comod să suporte disciplina suferinței. Dar câtă binecuvântare aduce ea! Mai ales atunci când înțelegem sensul suferinței, văzând în ea dragostea unui Tată ceresc ce ne dorește binele suprem.
Da, psalmistul are deplină dreptate când spune: „De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui” ( vers. 10 ). Și cei neprihăniți au parte de dureri în această viață. Uneori ei suferă mai mult chiar decât cei răi… Însă marea diferență între durerea lor și a celor răi este aceea că ei văd sensul suferinței, întrezărind în ea dragostea unui Dumnezeu care vrea să-i desăvârșească și să-i pregătească pentru Împărăția Sa.
De aceea, „neprihăniților, bucurați-vă în Domnul și veseliți-vă! Scoateți strigăte de bucurie, toți cei cu inima fără prihană!” ( vers. 11 ).
Lori Balogh