Psalmul 33 – Laudă Creatorului
- „Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le șade bine cântarea de laudă.
- Lăudați pe Domnul cu harpa, lăudați-L cu alăuta cu zece coarde!
- Cântați-I o cântare nouă! Faceți să răsune coardele și glasurile voastre!
- Căci Cuvântul Domnului este adevărat și toate lucrările Lui se împlinesc cu credincioșie.
- El iubește dreptatea și neprihănirea; bunătatea Domnului umple pământul.
- Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului și toată oștirea lor, prin suflarea gurii lui.
- El îngrămădește apele mării într-un morman și pune adâncurile în cămări.
- Tot pământul să se teamă de Domnul! Toți locuitorii lumii să tremure înaintea Lui!
- Căci el zice, și se face; poruncește, și ce poruncește ia ființă.
- Domnul răstoarnă sfaturile neamurilor, zădărnicește planurile popoarelor.
- Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie și planurile inimii Lui, din neam în neam.
- Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care Și-l alege El de moștenire!
- Domnul privește din înălțimea cerurilor și vede pe toți fiii oamenilor.
- Din locașul locuinței Lui, El privește pe toți locuitorii pământului.
- El le întocmește inima la toți și ia aminte la toate faptele lor.
- Nu mărimea oștirii scapă pe împărat, nu mărimea puterii izbăvește pe viteaz;
- calul nu poate da chezășia biruinței și toată vlaga lui nu dă izbăvirea.
- Iată, ochiul Domnului privește peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui,
- ca să le scape sufletul de la moarte și să-i țină cu viață în mijlocul foametei.
- Sufletul nostru nădăjduiește în Domnul; El este Ajutorul și Scutul nostru.
- Da, inima noastră își găsește bucuria în El, căci avem încredere în Numele Lui cel Sfânt.
- Doamne, fie îndurarea Ta peste noi, după cum o nădăjduim noi de la Tine!”
Lauda – elementul permanent al închinării
Psalmii, prin excelență, abundă de laude la adresa lui Dumnezeu. Unii ar putea obiecta, acuzându-L pe Dumnezeu că este un Suveran orgolios și avid de laudă, care îi pedepsește pe cei care nu-I aduc slavă și îi răsplătește pe cei care-I hrănesc orgoliul.
Însă aceasta este o viziune complet eronată cu privire la caracterului lui Dumnezeu. El nu intră în panică atunci când nu primește laudele noastre, nici nu Se mânie pentru că cineva refuză să-I aducă slavă. Cel care are de pierdut atunci când nu I se lăuda Numele nu este El, ci noi suntem perdanții.
Lauda este reacția naturală a unei ființe create față de Creatorul său, este manifestarea recunoștinței pentru tot ce a primit din mâna Sa bogată în daruri. Prin lauda noastră, de fapt noi Îi spunem Creatorului nostru: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot ce faci pentru noi!”
Lauda la adresa lui Dumnezeu înseamnă recunoștință, iar recunoștința celor mântuiți nu va înceta niciodată. Acum, în condițiile vieții pe pământ, rugăciunile noastre conțin multe cereri. Poate prea multe în comparație cu laudele ca exprimare a recunoștinței noastre.
Însă va veni un timp în care, în prezența nemijlocită a lui Dumnezeu, cei mântuiți nu vor mai avea ce să ceară, pentru că vor avea totul. Lauda însă nu va înceta niciodată. Dimpotrivă, ea va căpăta noi valențe pe măsură ce mântuiții vor înțelege cât de mult ne-a iubit Dumnezeu, cât de mare a fost sacrificiul Său și cât de inimaginabilă este răsplata oferită lor.
„Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos”, spune apostolul Pavel, „dar atunci vom vedea față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” ( 1 Corinteni 13, 12.13 ).
Și dacă dragostea va rămâne o valoare veșnică în Împărăția slavei lui Dumnezeu, cum ar putea ea să se manifeste altfel decât aducându-I laudă, recunoștință și slavă Creatorului nostru?
„Lăudați pe Domnul!”
Nu se știe cu exactitate cine este autorul Psalmului 33, însă anumite elemente ne determină să credem că autorul lui nu este altul decât David. Psalmul 33 este legat organic de cel anterior, în care, după ce relatează drama trăită după păcătuirea cu Batșeba, urmată de iertarea oferită de cer, sufletul psalmistului cunoaște o explozie de recunoștință și mulțumire la adresa lui Dumnezeu. Practic, Psalmul 33 este o continuare firească și logică a laudelor cu care David încheie psalmul anterior.
Asistăm în acest psalm la dezlănțuirea unei bucurii și a unei stări de ușurare care îl face să cânte și să inventarieze bunătatea fără margini a Creatorului său. La început, David Îi cânta singur lui Dumnezeu. Apoi el îi invită și pe alții să i se alăture în lauda sa: „Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le șade bine cântărea de laudă” ( vers. 1 ).
Primele trei versete ale psalmului reprezintă o invitație făcută celor neprihăniți de a-L lăuda pe Dumnezeu. De ce invitația este adresată doar lor și nu tuturor oamenilor? Pentru simplul motiv că doar lor „le șade bine cântărea de laudă.” Doar ei, care au experimentat bunătatea și iertarea lui Dumnezeu, și care au fost îndreptățiți prin harul Său, Îl pot lăuda cu adevărat și în mod inteligent. Doar ei știu de ce fac lucrul acesta.
O cântare de laudă, ieșită de pe buzele unui om care I-a întors spatele lui Dumnezeu, este asemenea unui „inel de aur în râtul unui porc” ( Proverbe 11,22 ). O cântare de laudă cântată de un om care nu-L cunoaște și nu-L iubește pe Dumnezeu sună fals, ca „o aramă sunătoare sau ca un chimval zângănitor” ( 1 Corinteni 13, 1 ).
Doar un om care a experimentat iertarea lui Dumnezeu și a fost îmbrăcat în haina neprihănirii lui Christos se poate bucura din tot sufletul lui atunci când Îl laudă pe Creatorul său.
În această parte introductivă a imnului său, psalmistul abordează încă două idei legate de laudă:
1) Lauda la adresa lui Dumnezeu poate îmbrăca cele mai diferite forme: de la lauda buzelor până la cântări în care sunt folosite diferite instrumente muzicale: „Lăudați pe Domnul cu arfa, lăudați-L cu alăuta cu zece coarde” ( vers. 2 ).
Însă lauda cea mai plăcută pe care un om o poate aduce Creatorului este o viață de ascultare față de voința Lui, o viață care reflectă din ce în ce mai mult slava caracterului Său desăvârșit.
2) Lauda la adresa lui Dumnezeu nu trebuie să fie închistată în niște șabloane din care nu se iese niciodată. Psalmistul ne îndeamnă: „Cântați-I o cântare nouă! Faceți să răsune coardele și glasurile voastre” ( vers. 3 ).
Noutatea și spontaneitatea laudei noastre o vor face cu atât mai plăcută înaintea lui Dumnezeu, cu cât El nu dorește din partea ființelor create spectacole de teatru dinainte regizate.
Laudă caracterului lui Dumnezeu
În partea centrală și cea mai consistentă a Psalmului 33, autorul se concentrează asupra motivațiilor pe care le are un om neprihănit pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Descătușat de lanțurile nevinovăției sale și scăpat asemenea unei păsări din lațul păsărarului, David călătorește pe axa timpului, fie în trecut, fie în viitor, găsind numeroase motive de a-L lăuda pe Creator.
Din cauza naturii noastre decăzute, noi uităm repede binele care ni s-a făcut, fie de către Dumnezeu, fie de către oameni. Însă David este una dintre excepțiile fericite. El nu uită nici măcar pentru o clipă binefacerile Domnului, rămânând conectat sufletește la tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el de-a lungul vieții.
Un prim motiv al laudelor psalmistului este credincioșia lui Dumnezeu în împlinirea Cuvântului Său și a promisiunilor făcute: „Căci Cuvântul Domnului este adevărat și toate lucrările Lui se împlinesc cu credincioșie” ( vers. 4 ).
Într-o lume în permanentă schimbare, în care reperele de ieri nu mai sunt valabile azi și valorile de azi nu vor mai fi apreciate mâine, a-L cunoaște pe Dumnezeu în felul acesta este un mare câștig. Un Dumnezeu credincios Cuvântului Său, care nu Își ia vorba înapoi și nu Se schimbă după cum bat vânturile, este un punct fix, un reper și o ancoră pentru omul bătut de furtunile vieții.
Cum am putea opri șuvoiul laudelor la adresa unui astfel de Dumnezeu? „Căci”, spune apostolul Pavel, „dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” ( 2 Timotei 2,13 ).
Următorul motiv al laudelor lui David este prezentat în versetul 5: „El iubește dreptatea și neprihănirea; bunătatea Domnului umple pământul.” Într-o lume nedreaptă până în cele mai intime resorturi ale sale, într-o lume coruptă și plină de răutate, a-L cunoaște pe Creator ca fiind un Dumnezeu care iubește dreptatea, neprihănirea și bunătatea este de asemenea un mare câștig.
Înțelegem de aici că Universul însuși este conceput și zidit de Creator pe doi „stâlpi” ai caracterului Său: dreptatea și dragostea. Dacă unul dintre acești „stâlpi” ar dispărea, întregul Univers s-ar prăbuși în neant. Dar ferice de noi ca „dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea și credincioșia sunt înaintea Feței Tale” ( Psalmul 89, 14 ).
Caracterul lui Dumnezeu, cu cele două principii de bază ale sale pe care este zidit întregul Univers, este garanția că Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție veșnică, iar viața veșnică promisă celor mântuiți va fi cu adevărat o viață cât viața lui Dumnezeu.
Laudă puterii creatoare
Versetele 6‑9 vorbesc despre puterea creatoare a lui Dumnezeu, un alt motiv de laudă la adresa Sa: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului și toată oștirea lor prin suflarea gurii Lui. El îngrămădește apele mării într-un morman și pune adâncurile în cămări. Tot pământul să se teamă de Domnul! Toți locuitorii lumii să tremure înaintea Lui! Căci El zice și se face, poruncește, și ce poruncește ia ființă” ( vers. 6‑9 ).
Călătorind pe axa timpului spre trecut, David ajunge la originile lumii, găsind în actul Creației un nou motiv de laudă. În doar câteva cuvinte, psalmistul inventariază întregul raport al Creației din Geneza, scoțând în evidență puterea creatoare a Cuvântului lui Dumnezeu.
Același lucru îl va face peste două milenii și apostolul Ioan în primele versete ale Evangheliei sale: „La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” ( Ioan 1, 1‑3 ).
Iată un Dumnezeu care nu cunoaște imposibilul și înaintea căruia nu există limite, cu excepția acelora pe care Și le impune El Însuși. Dacă El Își descoperă atotputernicia, nu o face pentru a-i îngrozi pe oameni, ci doar pentru a fi respectat în calitate de Creator. Un respect care se concretizează în ascultare și spirit de recunoștință.
Poate că cea mai potrivită reacție în fața manifestării puterii creatoare a lui Dumnezeu este cea a lui Iov de la sfârșitul experienței sale dramatice: „Știu că Tu poți totul și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale… De aceea, mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” ( Iov 42, 2.6 ). Însă tocmai în acest simțământ al micimii noastre în comparație cu măreția lui Dumnezeu se află izvorul laudei pe care I-o aducem și pe care El o merită din plin.
Laudă Suveranului!
Versetele 10‑19 ne vorbesc despre un Dumnezeu suveran care „răstoarnă sfaturile neamurilor, zădărnicește planurile popoarelor” ( vers. 10 ), veghind ca propriile Sale planuri drepte și neprihănite să fie aduse la îndeplinire ( vers. 11 ).
Acesta este un nou motiv de laudă pentru psalmist, fericind acel popor care are un astfel de Dumnezeu: „Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care Și-l alege El de moștenire!” ( vers. 12 ).
Cât de încurajator este pentru copiii Săi, și cât de înfiorător este pentru dușmanii Săi, să știe că există un ochi atotvăzător care „privește din înălțimea cerurilor și vede pe toți fiii oamenilor” ( vers. 13 )!
Nimeni nu se poate ascunde de Cel ce „privește pe toți locuitorii pământului” ( vers. 14 ). Însă El nu privește doar la suprafața lucrurilor, ci și în esența lor. Cel ce „le întocmește inima la toți” ( vers. 15 ) privește nu doar la faptele oamenilor, ci pătrunde până în adâncurile ființei, până în izvorul acestor fapte, identificând motivația care se află în spatele lor.
Dacă pentru cei ce nu s-au împăcat încă cu Dumnezeu acest adevăr le produce fiori pe șira spinării, pentru copiii Săi este o mare încurajare: „Iată, ochiul Domnului privește peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui, ca să le scape sufletul de la moarte și să-i țină în viață în mijlocul foametei” ( vers. 18.19 ).
Acest adevăr atât de încurajator pentru cei ce se tem de Dumnezeu apare ca un laitmotiv în psalmii lui David. Îl regăsim, de asemenea, și în Psalmul 11, unde, deși Dumnezeu este descris ca șezând în Templul Lui cel sfânt, totuși „ochii Lui privesc și pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor” ( Psalmul 11, 4 ).
Ce bine este să știi că ai un Dumnezeu care îți cunoaște toate temerile, toate frământările și dorințele! Ce bine este să știi că ai un Dumnezeu care vine în întâmpinarea celor mai palide aspirații spre bine din sufletul tău! Acesta este Dumnezeul nostru, Dumnezeul tău și al meu. El merită toată lauda sufletului nostru. Pe vecie!
„Ajutorul și Scutul nostru”
Finalul Psalmului 33 zugrăvește răspunsul omului fața de descoperirea unui Dumnezeu atât de măreț. Nimeni nu poate rămâne indiferent în fața puterii Sale creatore, nici în fața atotștiinței Sale. Oamenii pot, fie să-I întoarcă spatele definitiv, într-un gest de răzvrătire luciferică, fie să se plece în umilință înaintea Lui, recunoscându-I calitatea de Suveran absolut. Și nu doar al întregii Creații, ci și al propriei lor vieți.
Psalmistul alege cea de-a două atitudine, dar și cea mai înțeleaptă, invitându-ne prin exemplul său să facem și noi la fel: „Sufletul nostru nădăjduiește în Domnul; El este ajutorul și Scutul nostru. Da, inima noastră își găsește bucuria în El, căci avem încredere în Numele Lui cel sfânt” ( vers. 20.21 ).
Vei alege și tu la fel? Ce altă alternativă mai bună poți găsi? După o viață trepidantă și plină de experiențe dramatice, David a înțeles că singurul lui ajutor îl poate găsi doar în Dumnezeu. Oamenii ne pot dezamăgi, căci ei au limitele lor, oricât de bine intenționați ar fi. Doar Dumnezeu are rezerve nelimitate și întreaga disponibilitate de a ne veni în ajutor. De aceea, haideți să ne alăturăm rugăciunii psalmistului: „Doamne, fie îndurarea Ta peste noi, după cum o nădăjduim noi de la Tine!” ( vers. 22 ).
Lori Balogh