Marele război cosmic (2) – Cerul pierdut

Marele război cosmic (2)

– Cerul pierdut –

O taină între multe altele

Viața ne pune în situația de a ne confrunta cu o mulțime de taine. Unele dintre ele își pierd această calitate în momentul în care reușim să le pătrundem înțelesurile. Și astfel, ele părăsesc marele „ocean” al necunoscutului pentru a pătrunde în micul „pahar” al cunoașterii umane.

Altele însă continuă să rămână taine în ciuda dezvoltării fără precedent a cunoașterii, științei și tehnologiei. La ora actuală încă nu se știe exact ce este viața; nu se știe dacă Tabelul lui Mendeleev conține toate elementele chimice existente; nu se știe de unde provine puterea unei semințe germinate să străpungă asfaltul trotuarului… Și o mulțime de alte mistere așteaptă să fie dezlegate.

Trăim un paradox al cunoașterii: Cu cât cunoaștem mai mult, cu atât oceanul necunoscutului ne apare mai întins, scoțând la lumină noi taine ale Creației. Dacă există taine în domeniul vieții fizice, de ce nu ar exista ele și în cel al vieții spirituale?

Cu siguranță că există și în acest domeniu lucruri pe care încă nu le înțelegem sau pe care nu le vom înțelege niciodată în această viață. Unele dintre ele își pierd calitatea de „taină” în momentul în care primim revelația adevărului. Așa s-a întâmplat cu marele Plan al Mântuirii, pe care apostolul Pavel îl numește „taina voii lui Dumnezeu” (vezi Efeseni 1:9), „taina lui Christos” (Efeseni 3:4) sau „taina Evangheliei” (Efeseni 6:19) – expresii care și-au pierdut însă sensul în momentul în care acest plan a fost descoperit oamenilor.

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-și uni iarăși într-unul, în Christos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1:9,10).

Biblia vorbește însă de două taine care nu vor fi elucidate niciodată, nici chiar în viața veșnică promisă celor mântuiți. Și aceasta nu pentru că Dumnezeu ar avea o astfel de intenție față de creaturile Sale, ci pentru că lucrurile sunt cu adevărat cu neputință de explorat.

Prima dintre ele este numită de apostolul Pavel „taina evlaviei”: „Și fără îndoială, mare este taina evlaviei… Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume și a fost înălțat în slavă” (1 Timotei 3:16).

Din cele spuse de apostol este evident că această taină este legată de întruparea Fiului lui Dumnezeu și de lucrarea pe care a făcut-o pentru răscumpărarea omului. Va putea însă cineva din acest Univers să explice de ce a făcut Dumnezeu un sacrificiu atât de mare? Va putea cineva să răspundă la întrebarea: Cum a putut Dumnezeu să iubească atât de mult niște ființe păcătoase, răzvrătite și nerecunoscătoare, până acolo încât să jertfească pentru salvarea lor tot ce a avut mai scump în Univers: pe unicul Său Fiu?

Sunt convins că nici după o mie de ani, nici după un milion de ani, și nici după un miliard de ani de viață veșnică nu vom putea răspunde la această întrebare. Este adevărat că, pe măsură ce veacurile se vor scurge, cei mântuiți vor pătrunde tot mai adânc în „taina evlaviei”, în taina iubirii divine infinite, însă niciodată nu i se va cunoaște adâncimea.

Dar mai există o taină ce nu va putea fi explicată niciodată: cea pe care același apostol Pavel o numește generic „taina fărădelegii”: „Căci taina fărădelegii a și început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o oprește acum să fie luat din drumul ei” (2 Tesaloniceni 2:7).

La ce se referă această taină? Domeniul ei este întunericul păcatului, iar mesajul este clar: Niciodată nu vom putea găsi o explicație a apariției răului într-un Univers perfect. Nici chiar în viața viitoare… Cum s-a putut naște răul în ființa desăvârșită și purtătoare de lumină – Lucifer? Cum a putut să apară ceva cu totul rău din ceva cu totul bun, desăvârșit?

A încerca să căutăm o explicație pentru apariția răului în Univers înseamnă indirect a-i găsi o scuză. Iar a găsi o scuză pentru apariția răului înseamnă a-L acuza pe Creator și a insinua că El nu este desăvârșit și nu a creat lucruri desăvârșite. Ceea ce este o aberație…

De aceea, să ne scoatem pălăriile cu respect și să ne recunoaștem neputința și limitele noastre în înțelegerea celor două taine. Dar aceasta nu înseamnă să le închidem „dosarul”, părăsindu-le într-un sertar uitat al preocupărilor noastre.

Prima poruncă dată de Creator omului chiar din prima sa zi de existență a fost: „Creșteți !” (Geneza 1:28). De aceea, prima și cea mai mare datorie a lui este să crească în cunoaștere în toate domeniile. Făcând astfel, omul îi aduce slavă Creatorului său. Desigur, nu vom reuși niciodată să înghesuim imensul ocean al cunoașterii în minusculul vas al ființei noastre, dar putem crește mereu și ne putem mări permanent capacitatea de cunoaștere.

Chiar și în ceea ce privește „taina fărădelegii”? Da, chiar și în acest domeniu. Însă atenție! Nu prin experimentarea răului în propria noastră viață, ci doar prin înțelegerea celor descoperite de Dumnezeu în această privință. Pomul cunoștinței binelui și răului putea fi privit de primii noștri părinți, dar nu aveau voie să mănânce din el.

Istoria dinaintea istoriei

Faptul că răul a apărut mai întâi în cer și abia apoi a fost „exportat” pe pământ, reiese clar din referințele biblice care, puse cap la cap, ne oferă o imagine corectă asupra problemei. Cartea Apocalipsa ne vorbește despre un „război” izbucnit în cer, avându-i ca principali protagoniști pe Mihail și îngerii Lui și pe „balaur” și îngerii lui (vezi Apocalipsa 12:7‑9).

Fiind un război ideologic (deci fără arme de natură fizică), acest conflict trebuie să fi durat un timp îndelungat. Când te lupți cu sabia sau pușca, un război poate dura puțin, ca în cazul Războiului de Șase Zile din Palestina (1967). Însă atunci când armele aruncate în luptă sunt idei și argumente, conflictul poarte dura neașteptat de mult.

Scriptura nu fixează în timp începutul războiului din cer (cum am putea vorbi de „timp” înainte de Creație?), însă din relatarea Genezei reiese că în momentul creării omului răul deja apăruse în Univers. În caz contrar, porunca dată de Creator primilor noștri părinți de a lucra și a păzi grădină Edenului nu ar fi avut niciun sens (vezi Geneza 2:15). De ce ar fi trebuit Adam și Eva să păzească Edenul dacă nu ar fi existat nicio primejdie și niciun vrăjmaș care să producă pagube?

De asemenea, chiar existența pomului cunoștinței binelui și răului în mijlocul grădinii Edenului, ca test al loialității omului față de Creator, dovedește că răul deja exista, amenințând tânăra Creație abia ieșită din mâinile lui Dumnezeu (vezi Geneza 2:9). De unde această denumire de „pom al cunoștinței binelui și răului”, dacă răul nu ar fi apărut deja și nu ar fi fost cunoscut ca atare în Univers?

Dacă răul apăruse deja la data dialogului purtat între Creator și primii noștri părinți, se ridică o serie de întrebări: Când, cum și în ce mod a apărut el? Cum a fost posibil ca într-o Creație desăvârșită, realizată de un Dumnezeu desăvârșit, să apară această notă discordantă, aducătoare de atâtea consecințe nefaste?

Biblia nu răspunde explicit la aceste întrebări, însă ne lăsă niște indicii după care ne putem ghida în înțelegerea acestui subiect delicat. Cărțile profeților Isaia și Ezechiel conțin două pasaje importante, pe care majoritatea comentatorilor Bibliei le consideră relevante în privința apariției răului în Univers: Isaia 14:12‑14 și Ezechiel 28:12‑17.

Cele două pasaje amintite au drept destinatari direcți pe împăratul Babilonului (vezi Isaia 14:4) și pe împăratul Tirului (vezi Ezechiel 28:12). Însă parcurgând cu atenție cele două „cântări de jale” (recviem), putem observa că descrierile depășesc cu mult cadrul local și pământesc, trimițându-ne cândva în trecut, în atmosfera cerească, în momentele tainice ale nașterii primului păcat. Să privim cu atenție la detaliile pe care inspirația divină ni le-a lăsat în cele două pasaje biblice:

1) Isaia 14:12‑14: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt”.

Destinatarul direct al acestui „recviem” este, desigur, împăratul Babilonului. Nu știm care dintre ei sau dacă profeția se referă la toți, mai ales că Imperiul Neobabilonian, întemeiat de Nabopolasar, tatăl lui Nebucadnețar, încă nu apăruse pe vremea lui Isaia.

Însă elementele descriptive ale acestei profeții depășesc cu mult cadrul pământesc și cel al condiției umane. „Lucifer” (după numele său ebraic „Heileil”) înseamnă „Steaua strălucitoare” sau „Strălucitorul”. În limba greacă, numele corespunzător este „Heosforos” sau „Fosforos”, având același înțeles. În limba latină, numele „Lucifer” înseamnă „Purtător de lumină”.

Indiferent de limbă, numele acestei ființe vorbește mult despre înțelepciunea și înfățișarea sa maiestoasă. Or, pentru un împărat pământesc, fie el chiar și al Babilonului, o asemenea descriere este mult prea mult. Mai ales că este vorba de un împărat păgân. Mai mult decât atât, ambiția acestui „Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor” de a se sui în cer, de a-și ridica scaunul de domnie mai presus de stele lui Dumnezeu (peste întreaga Creație), de a ședea pe muntele adunării dumnezeilor (de a intra în sfatul divin) și de a fi ca Cel Prea Înalt întrec cu mult ambițiile oricărui monarh pământesc.

2) Ezechiel 28:12‑17: „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului și spune-i: „Așa vorbește Domnul Dumnezeu: ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit de tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smaragd și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua în care ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău, te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de aceea, te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau priveliște împăraților”.

Mai mult decât în pasajul anterior, aici avem o serie de detalii legate de „împăratul Tirului” care depășesc cu mult condiția umană, trimițându-ne la maiestatea și strălucirea unei ființe cerești:

– Era o ființă ajunsă la cea mai înaltă desăvârșire (vers. 12).

– Era desăvârșit în înțelepciune și frumusețe (vers. 12).

– Locuia în Eden, grădina lui Dumnezeu (vers. 13).

– Era acoperit cu nouă dintre cele douăsprezece pietre prețioase pe care le regăsim pe pieptarul marelui preot din vechime, care Îl simboliza pe Iisus Christos, Marele Preot ceresc (vers. 13).

– Era un „heruvim ocrotitor cu aripile întinse”, un ordin îngeresc aflat în slujba Creatorului (vers. 14,16).

– Fusese așezat pe muntele sfânt al lui Dumnezeu – simbol al Împărăției cerești (vezi Psalmul 15:1).

– A fost creat desăvârșit și neprihănit, dar păcatul s-a născut în inima sa (vers. 16).

– „Negoțul” făcut cu alte ființe era păcătos (vers. 16).

– Stricăciunea morală a apărut mai întâi în inima lui, ducând la alterarea înțelepciunii lui (vers. 17).

– În final, a fost aruncat de pe muntele lui Dumnezeu, din Eden, pe pământ (vers. 17).

Ca și în cazul pasajului precedent, este imposibil de atribuit toate aceste caracteristici unui simplu împărat pământesc, fie el și împăratul Tirului, mai ales că este vorba de un împărat păgân care nu se închina viului Dumnezeu.

Într-un limbaj metaforic și foarte sugestiv, tipic oriental, cele două pasaje ne vorbesc despre ființa cerească în care s-a născut primul păcat din Univers: Lucifer. „Purtătorul de lumină”, devenit în urma rebeliunii sale împotriva lui Dumnezeu „balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9), s-a transformat prin păcătuire în marele Împotrivitor, personificarea răului și autorul tuturor formelor de rău existente.

O privire atentă asupra referințelor biblice cu privire la apariția răului în Univers, apoi și în lumea noastră, ne ajută să tragem deja câteva concluzii:

1) Răul nu este doar o idee sau o noțiune abstractă independentă, ci el este legat de ființe inteligente, de persoane reale.

2) Răul nu a existat întotdeauna, ci a apărut în Creația lui Dumnezeu la un moment dat.

3) Răul s-a născut mai întâi în gând, și abia apoi s-a manifestat în fapte și atitudini.

4) Răul a apărut ca o surpriză pentru ființele create, nu însă și pentru Creator. El s-a născut acolo unde era cel mai puțin probabilă apariția lui: în Eden și pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, adică în imediata apropiere a tronului ceresc.

5) Răul a apărut în inima neprihănită a celei mai strălucitoare ființe create de Dumnezeu („heruvim ocrotitor”).

6) Răul a apărut dintr-o dorință inițial bună, dar canalizată prost: dorința de progres, de dezvoltare personală și de creștere.

7) Răul a însemnat depășirea delimitărilor stabilite de Creator în Creația Sa. Lucifer nu s-a mulțumit cu condiția sa de creatură și a râvnit după poziția, autoritatea și închinarea pe care le merită doar Creatorul.

Dileme colaterale

Totuși, cum a fost posibilă metamorfoza? Cum a fost posibil ca într-o ființă desăvârșită, strălucitoare și inteligentă să se nască gânduri păcătoase? Nu există răspuns la această întrebare. „Taina fărădelegii” (vezi 2 Tesaloniceni 2:7) tocmai din acest motiv va rămâne o taină ce nu va putea fi dezlegată niciodată în viitor.

Nimeni nu poate explica apariția răului într-o ființă desăvârșită din punct de vedere moral și fizic, atât de apropiată de tronul lui Dumnezeu, într-un mediu în care domnea armonia, pacea și fericirea tuturor ființelor create.

Însă dacă nu vom afla niciodată răspunsul la această întrebare, putem totuși să întrezărim răspunsurile la alte întrebări colaterale, de genul: Dacă a fost posibilă apariția răului în Univers, poate fi făcut responsabil pentru acest lucru Dumnezeu? Putea fi prevenită apariția răului? Și dacă da, de ce Dumnezeu nu a împiedicat apariția lui? Dacă răul este atât de grav, aducând atâtea consecințe dezastruoase în toate domeniile vieții, de ce l-a îngăduit Creatorul un timp atât de îndelungat?

Toate aceste dileme colaterale apariției răului își pot găsi rezolvarea privind lucrurile prin prisma caracterului lui Dumnezeu. Pe paginile ei, Biblia ne descoperă imaginea unui Dumnezeu desăvârșit (vezi Deuteronomul 32:4), sfânt (vezi Isaia 6:2,3), atotștiutor (vezi Psalmul 139), atotputernic (vezi Exodul 6:3), dar și un Dumnezeu iubitor (vezi 1 Ioan 4:8), îndurător (vezi Exodul 34:6), bun (vezi Marcu 10:18) și milostiv (vezi Osea 11:8).

Este evident că, având aceste atribute și însușiri ale caracterului Său, Dumnezeu nu putea fi luat prin surprindere de apariția răului în Creația Sa. De ce atunci nu a luat măsuri pentru a preveni apariția lui?

Să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă: Dacă Dumnezeu ar fi dorit să oprească apariția răului pe o cale sau alta, El ar fi trebuit să anuleze un principiu de bază al guvernării Sale: libertatea de alegere a ființelor create – libertate care ea însăși este o manifestare a dragostei.

Se putea preveni apariția răului? Categoric da! Dar cu ce preț?! Creatorul ar fi trebuit să suprime libertatea de alegere, de exprimare și manifestare a supușilor Săi, înconjurându-Se, în loc de ființe libere, cu roboți setați să împlinească doar voia Programatorului. Putea Dumnezeu să facă acest lucru?

Aici intervine o altă dilemă legată de atotputernicia divină: Dacă Dumnezeu putea să suprime libertatea ființelor create, de ce nu a făcut-o? Iar dacă, dimpotrivă, nu putea să suprime libertatea lor, cum mai este El atotputernic?

Când Biblia vorbește despre Creator ca fiind Dumnezeul Cel Atotputernic („El Shaddai” – Exodul 6:3), aceasta înseamnă că El poate face întotdeauna absolut tot ceea ce dorește. De ce atunci El nu face orice lucru, deși poate să-l facă?

Răspunsul este simplu: Pentru că nu dorește să facă orice lucru; și El nu dorește să facă orice lucru pentru că, în calitate de Dumnezeu al iubirii, El se limitează pe Sine în anumite privințe. Neprihănirea Sa, sfințenia Sa, dar mai ales dragostea care este însăși natura Sa, nu-I permit să facă orice. Or, acordarea libertății de alegere ființelor create ține de caracterul Său sfânt, de însăși esența dragostei.

Oare ce bucurie ar mai fi simțit Creatorul dacă s-ar fi înconjurat de ființe-robot fără voința proprie, care ar fi funcționat asemenea roboților din „Războiul stelelor? Există oare vreun părinte cu gândire normală care să prefere în locul copiilor săi, care-i aduc uneori și supărare, niște păpuși pe care le găsești întotdeauna acolo unde le-ai pus?

Acordarea libertății de alegere implică și riscuri. Și așa cum un părinte omenesc își asumă unele riscuri când aduce pe lume un copil, la fel și Tatăl ceresc și-a sumat o mulțime de riscuri aducând la existență ființe libere. Însă dragostea nu putea face altfel. Dumnezeu nu poate fi responsabil de apariția răului, căci raportul Creației ne spune că la sfârșitul ei „toate lucrurile erau foarte bune” (Geneza 1:31). Un Dumnezeu desăvârșit nu poate face lucruri nedesăvârșite.

De ce însă a trebuit să dureze atât de mult istoria păcatului de la apariția lui până astăzi? De ce Dumnezeu nu a stopat din fașă toată această cavalcadă a răului? De ce nu l-a nimicit pe Lucifer și pe acoliții săi încă din primele clipe ale dramei?

Răul era o noutate în istoria Universului. Nimeni nu mai trăise experiența lui dureroasă, nici chiar Lucifer nu știa unde va duce în final atitudinea sa răzvrătită. Era nevoie de o demonstrație la scară universală, care să arate tuturor lumilor și ființelor create cât de grav este păcatul, și mai ales care sunt consecințele lui, atât pe termen scurt, dar mai ales pentru veșnicie.

Având în vedere că acest conflict era ideologic, armele aruncate în luptă erau cu totul diferite. În timp ce Satana se putea folosi de minciună, înșelăciune, furt, calomnie, răstălmăcire, manipulare și multe alte arme asemănătoare, Dumnezeu nu Se putea folosi decât de armele binelui, dreptății, adevărului și iubirii.

În acest mare conflict cosmic, acest fapt a reprezentat un mare dezavantaj pentru tabăra binelui, și implicit un mare avantaj pentru cei din tabăra răului. Pentru ca adevărul, dragostea, binele și dreptatea să învingă în acest război, a fost și este nevoie de mult timp. Fiecare parte în acest conflict trebuia să aibă timp pentru expunerea argumentelor sale. Iar efectele alegerii de a trece de o parte sau alta a baricadei trebuiau să fie suficient de clare, pentru ca orice ființă inteligentă din Univers să ia o decizie în deplină cunoștință de cauză. Iar acest timp este istoria.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Creatorul ar fi anihilat tabăra lui Lucifer din primele clipe ale apariției răului? Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru înainte ca răul să-și dezvăluie toate ascunzișurile și să fie evident pentru orice ființă creată cât de grave sunt consecințele lui, oare câți alți „Luciferi” nu ar fi apărut în locul celui nimicit? Or, demonstrația trebuia făcută în așa fel încât nimeni și niciodată în veșnicie să nu mai dorească să repete experiența tristă a păcatului.

De la un simplu gând ascuns la rebeliune

Pasajul profetic din Ezechiel 28:12‑17 ne arată că toată această cavalcadă a răului a pornit de la un singur gând născut în inima „heruvimului ocrotitor” de pe „muntele lui Dumnezeu”: „Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta” (vers. 17).

Mândria a fost primul gând păcătos născut în Univers. Probabil că acest gând a fost ținut ascuns multă vreme în inima lui Lucifer. Însă, asemenea unui vulcan care nu poate fi încătușat, la un moment dat gândurile lui de înălțare au izbucnit, transformându-se în ambiții nesfințite: „Mă voi sui… Îmi voi ridica scaunul de domnie… Voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor… Voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:13,14).

Însă astfel de gânduri ambițioase presupun niște planuri, iar planurile presupun o anumită strategie. Cum să convingă o întreagă Creație, compusă din ființe inteligente și loiale Creatorului, că el, „purtătorul de lumină”, merita aceleași onoruri că Dumnezeu? Și pentru că nu era deloc ușor să facă acest lucru, au intrat în funcțiune intrigile și insinuările cu privire la caracterul lui Dumnezeu.

Pentru a-și atinge scopurile, Lucifer a insinuat că Dumnezeu reține doar pentru Sine onorurile cerești, când de fapt toate ființele inteligente le merită deopotrivă. A insinuat că Dumnezeu nu este atât de altruist cum pare, că Legea Sa este prea grea pentru a fi ținută, că această Lege limitează libertatea ființelor create, că există o altă cale pentru dezvoltarea ființelor cerești – cale pe care Creatorul o ține ascunsă în mod intenționat.

Fiind dotat cu o inteligență superioară, Lucifer s-a folosit de întreaga sa capacitate intelectuală pentru a prezenta celorlalte ființe o imagine deformată a realităților cerești. El s-a folosit de logică – această gramatică a gândirii corecte -, însă folosind date și premise false.

Această diversiune a necesitat timp, însă a avut efectele așteptate de Lucifer: „balaurul” a reușit să atragă de partea lui „a treia parte dintre stelele cerului” (vezi Apocalipsa 12:4), „stele” care au devenit ulterior demoni.

Biblia nu ne oferă multe detalii cu privire la conflictul ideologic declanșat în cer. Este însă de înțeles că Dumnezeu, așa cum Îl cunoaștem de pe paginile Scripturii, a încercat în nenumărate rânduri să-i lămurească pe Lucifer și pe îngerii care au trecut de partea lui de calea greșită pe care apucaseră și de ale cărei consecințe nu era nimeni conștient.

Aceste discuții și dezbateri, care au necesitat timp, cu argumente aduse de ambele părți, au constituit ceea ce Apocalipsa numește simplu, printr-o sintagmă, „războiul din cer” (Apocalipsa 12:7).

De ce a îngăduit Dumnezeu toate acestea? De ce le-a acordat lui Lucifer și îngerilor lui atât timp de har? Să gândim puțin mai profund și să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă: În definitiv, nu era Lucifer un fiu al Tatălui ceresc? Iar îngerii care au trecut de partea lui nu erau și ei creați de un Dumnezeu al iubirii? Care tată iubitor ar renunța atât de ușor la copiii săi, indiferent de cât de rele le sunt faptele? Da, pentru Tatăl ceresc Lucifer și îngerii care l-au urmat erau niște răzvrătiți. Dar erau copiii Lui!

Însă atunci când, în marea Sa înțelepciune, Creatorul a știut că Lucifer trecuse granița și că ajunsese în punctul de unde nu mai era posibilă întoarcerea, El a decis: „Locul lor nu li s-a mai găsit în cer” (Apocalipsa 12:8). Din acest punct al istoriei începe un nou act al marelui război cosmic: drama istoriei omenești.

Lori Balogh