Psalmul 36 – Răutatea omului vs. bunătatea lui Dumnezeu

Psalmul 36 – Răutatea omului vs. bunătatea lui Dumnezeu 

1. „Nelegiuirea celui rău zice inimii mele: „Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui.”
2. Căci se măgulește singur în ochii lui, ca să-și desăvârșească fărădelegea, ca să-și potolească ura.
3. Cuvintele gurii lui sunt mincinoase și înșelătoare; nu mai vrea să lucreze cu înțelepciune și să facă binele.
4. În așternutul lui se gândește la răutate, stă pe o cale care nu este bună și nu urăște răul.
5. Bunătatea Ta, Doamne, ajunge până la ceruri și credincioșia Ta până la nori.
6. Dreptatea Ta este ca munții lui Dumnezeu și judecățile Tale sunt ca Adâncul cel mare. Doamne, Tu sprijini pe oameni și pe dobitoace!
7. Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost.
8. Se satură de belșugul Casei Tale și-i adapi din șuvoiul desfătărilor Tale.
9. Căci la Tine este izvorul vieții; prin lumina Ta vedem lumina.
10. Întinde-Ți și mai departe bunătatea peste cei ce Te cunosc și dreptatea peste cei cu inimă neprihănită!
11. Să nu m-ajungă piciorul celui mândru și să nu mă pună pe fugă mâna celor răi.
12. Cei ce fac fărădelegea au și început să cadă; sunt răsturnați și nu pot să se mai scoale.”

O antiteză (ne)fericită

     Psalmul 36 este construit pe o antiteză între răutatea omului păcătos și bunătatea lui Dumnezeu. Scriind despre acest subiect, David este pe deplin edificat asupra lui, căci concluziile pe care le expune în acest psalm sunt izvorâte din propria sa experiență de viață.

Psalmistul avusese prea multe experiențe nefericite, în care gustase amărăciunea răutății oamenilor, unii dintre ei fiind chiar prieteni apropiați, care l-au trădat ( vezi Psalmul 31,11‑16 ). În același timp, David gustase din plin din bunătatea lui Dumnezeu de-a lungul vieții sale. Și nu doar în momentele fericite și liniștite ale vieții, cât mai ales în acele împrejurări în care el se simțea vinovat față de Dumnezeul pe care Îl slujise cu devotament.

Orice om onest cu el însuși este nevoit să recunoască faptul că Dumnezeu nu ne pedepsește niciodată după cum merităm, ci după mila și îndurarea Sa. Iar David, în momentele cele mai dramatice ale căderii sale, a gustat din plin din bunătatea divină, care nu l-a eliminat de pe scena vieții și a istoriei, ci i-a dat încă o șansă pentru a se ridica și a merge mai departe. Acest contrast dintre răutatea omului și bunătatea lui Dumnezeu reprezintă scheletul pe care este construit acest psalm, deosebit de frumos prin limbajul pe care îl conține.

Ca mulți alți psalmi, și în Psalmul 36 starea sufletească a psalmistului cunoaște o evoluție fericită. Deși începe într-o notă pesimistă, în acorduri minore, Psalmul 36 se încheie în acorduri majore, în lumină și triumf. Cum se explică această evoluție a stării sufletești a psalmistului?

Răspunsul este simplu: e vorba de puterea transformatoare a rugăciunii. O putere care-l transformă pe om, nu pe Dumnezeu. Și aceasta pentru că rugăciunea nu Îl apropie pe Dumnezeu de om, ci pe om de Dumnezeu. Iar această apropiere a omului de Dumnezeu nu poate fi decât fericită.

Dacă „Dumnezeu este lumină” ( 1 Ioan 1,5 ), cum să nu fie luminat sufletul celui ce se apropie de El în rugăciune? Cât întuneric spiritual din lumea noastră ar fi înlăturat dacă oamenii s-ar apropia de Cel ce este Lumina, „adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume” ( Ioan 1,9 )!

Mesajele răutății

     Psalmul 36 începe cu o incursiune pesimistă a autorului pe terenul răului și al perversiunii, primele patru versete reprezentând o reflecție asupra stării omului subjugat de păcat. David se uită la societatea în care trăiește și, constatând prezența păcatului în orice domeniu al vieții, încearcă să deslușească mesajele transmise de răutatea oamenilor.

Primul dintre aceste mesaje este acela că nu există frică de Dumnezeu în oamenii care săvârșesc fărădelegea: „Nelegiuirea celui rău zice inimii mele: „Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui”. Căci se măgulește singur în ochii lui, ca să-și desăvârșească fărădelegea, ca să-și potolească ura” ( vers. 1.2 ).

A nu avea frică de Dumnezeu înseamnă a nu mai avea nicio restricție în viață. Dacă nu există un for moral deasupra ființei umane, atunci omul se simte liber să facă tot ce dorește, fără limite. Iar senzația trăită de un astfel de om este aceea a libertății totale.

Simțământul că ești liber atunci când faci tot ce vrei, fără să ții cont de Dumnezeu și voia Sa, este cât se poate de fals. Psalmistul afirmă că un astfel de om „se măgulește singur în ochii lui”, în timp ce el devine, fără să-și dea seama, un rob al păcatului.

Apostolul Petru ne vorbește despre această falsă senzație a libertății omului păcătos, atrăgându-ne atenția ca acesta se află, fără să știe, în postura celei mai crunte robii: „robia stricăciunii”: „Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înșiși sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit” ( 2 Petru 2,19 ).

Al doilea mesaj pe care-l transmite răutatea omului este acela că nelegiuirea își bazează propaganda pe cuvinte înșelătoare, aducând o stare de confuzie generală: „Cuvintele gurii lui sunt mincinoase și înșelătoare; nu mai vrea să lucreze cu înțelepciune și să facă binele” ( vers. 3 ).

Psalmistul evidențiază aici un aspect care ține de esența păcatului: răzvrătirea fațisă și conștientă împotriva lui Dumnezeu, împotriva voinței Sale și împotriva valorilor Împărăției Sale. Omul nelegiuit „nu mai vrea să lucreze cu înțelepciune și să facă binele”. Nu se pune problema că el nu cunoaște calea înțelepciunii și a binelui, nici că nu mai poate merge pe această cale, ci pur și simplu el nu mai vrea să meargă pe ea, alegându-și propria cale.

De fapt, esența păcatului constă în spiritul de independență al creaturii față de Creatorul ei. Omul nu mai are nevoie de Dumnezeu, se descurcă singur și își alege căile dorite de inima lui, indiferent de consecințele pe care trebuie să le suporte. Dar unde vor duce oare aceste căi?

Scriptura ne avertizează: „Bucură-te, tinere, în tinerețea ta; fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi; dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată” ( Eclesiastul 11,9 ).

Al treilea mesaj transmis de răutatea omului păcătos este acela că orice păcat se naște mai întâi în gând. David afirmă despre omul nelegiuit că „în așternutul lui se gândește la răutate, stă pe o cale care nu este bună și nu urăște răul” ( vers. 4 ).

Sunt naivi aceia care cred că păcatul este legat doar de faptele omului. Orice faptă păcătoasă este precedată de un gând păcătos. Și chiar dacă acel gând păcătos nu este transpus mereu în cuvinte și fapte, dintr-un motiv sau altul, el întinează ființa umană, făcând-o nevrednică de a locui în prezența sfințeniei lui Dumnezeu.

În Predica de pe Munte, Mântuitorul ilustrează acest trist adevăr, avertizându-ne să veghem nu doar asupra faptelor și cuvintelor noastre, ci și asupra privirilor și gândurilor ascunse ale inimii: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurvești!” Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui” ( Matei 5, 27.28 ).

Este foarte sugestiv faptul că, în raportul Genezei cu privire la potop, atunci când se vorbește despre nelegiuirile generației antediluviene, nu este pus accentul atât de mult pe faptele rele ale oamenilor, cât mai ales pe gândurile lor pline de răutate. Privind la pământ, „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” ( Geneza 6,5 ).

Răul la superlativ! Oare nu ar trebui să ne dea de gândit acest lucru? Cineva spunea, mai în in glumă, mai în serios, că, dacă toate gândurile ne-ar apărea scrise pe frunte, toată lumea ar purta căciulă pe frunte. Chiar și vara!

Oare ce s-ar întâmpla pe planeta noastră dacă gândurile noastre ar avea miros? Oare am mai putea respira atmosfera din jurul nostru? Tu cum stai cu gândurile tale?

„Bunătatea Ta, Doamne, ajunge până la ceruri”

     Începând cu versetul 5, psalmistul trece brusc de la portretul moral al omului nelegiuit la bunătatea lui Dumnezeu. Această trecere bruscă de la o temă la alta este tipic ebraică și are drept scop să scoată cât mai mult în evidență contrastul dintre răutatea omului și bunătatea lui Dumnezeu.

Pentru a arăta grandoarea virtuților divine, David folosește un limbaj metaforic, aducător de lumină și speranță. Din paleta bogată a virtuților divine, psalmistul alege trei: bunătatea, credincioșia și dreptatea: „Bunătatea, Ta, Doamne, ajunge până la ceruri și credincioșia Ta până la nori. Dreptatea Ta este ca munții lui Dumnezeu și judecățile Tale sunt ca Adâncul cel mare” ( vers. 5.6 ).

Cum trebuie să înțelegem că bunătatea lui Dumnezeu ajunge până la ceruri? Dacă Dumnezeu este în cer, ce mare lucru este ca și bunătatea Sa să ajungă până la cer? Psalmistul însă vrea să ne transmită un gând profund, pe care l-am putea identifica cu însăși Evanghelia. Înainte ca bunătatea lui Dumnezeu să ajungă până la ceruri, ea a coborât până la noi, până la omul păcătos. Și după ce l-a renăscut pe omul cel vechi, după ce l-a sfințit și pregătit pentru cer, l-a mântuit în Împărăția Sa.

Bunătatea lui Dumnezeu mai întâi coboară pe pământ și abia apoi se ridică până la ceruri. Însă nu cu mâna goală, ci plină de roade: oameni mântuiți „din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă” ( Apocalipsa 7,9 ). Oare ne vom lăsa și noi purtați de bunătatea lui Dumnezeu până la ceruri?

O credincioșie până la nori

     Ne-am gândit vreodată ce s-ar fi întâmplat cu noi și cu întregul Univers dacă Dumnezeu nu ar fi credincios promisiunilor Sale? Dacă El ar retracta chiar și o singură promisiune făcută, nu am mai avea liniște și siguranță. Ne-ar lipsi acea ancoră de care avem nevoie în furtunile vieții, ne-ar lipsi acea stea fixă de pe bolta cerului care să ne călăuzească spre limanul dorit.

Cât de fericiți trebuie să fim pentru că „Iisus Christos este Același: ieri, azi și în veci” ( Evrei 13,8 )! Credincioșia lui Dumnezeu este o calitate care se manifestă zilnic în viața noastră. Noi nu avem de-a face cu un Dumnezeu cu care ne întâlnim sporadic, ci cu Unul care călătorește alături de noi clipă de clipă în corabia vieții noastre.

Credincioșia Lui nu ne părăsește nici în cele mai teribile crize ale vieții, dimpotrivă, în astfel de momente, în care cerul pare de aramă, iar pământul pare de plumb, prezența Sa ne este mai aproape, șoptindu-ne mângâietor: „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc; te chem pe nume, ești al Meu” ( Isaia 43, 1 ).

Știți care este cel mai minunat aspect al credincioșiei lui Dumnezeu? Faptul că ea nu depinde de noi, de lipsa noastră de statornicie. „Căci”, spune apostolul Pavel, „dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu se poate tăgădui singur” ( 2 Timotei 2,13 ).

De aceea, putem avea deplină încredere în promisiunea Sa care ne asigură: „Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” ( Isaia 54,10 ).

„Dreptatea Ta este ca munții lui Dumnezeu”

     Cine nu tânjește după dreptate? Cine nu și-a ridicat, cel puțin o dată în viață, ochii spre cer, invocând dreptatea divină într-o lume întoarsă cu susul în jos? Ca și „gândul veșniciei” de care amintește înțeleptul Solomon ( vezi Eclesiastul 3,11 ), „gândul dreptății” se află sădit în fiecare ființă umană care se naște pe pământ.

Cât de fericiți ar trebui să fim pentru că dreptatea lui Dumnezeu reprezintă unul dintre „stâlpii” Creației! Căci la tronul lui Dumnezeu, „bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” ( Psalmul 85, 10 ). Oricât de strâmbă ar fi lumea noastră și oricâte nedreptăți se săvârșesc zilnic pe planeta albastră, avem siguranța că, într-o zi, Dumnezeu va aduce dreptatea veșnică.

     „Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” – ne asigură Însuși Mântuitorul ( Luca 18, 7.8 ).

Nedreptatea, oricum s-ar manifesta ea, nu are niciun viitor. Judecata lui Dumnezeu, asemănată de psalmist cu „Adâncul cel mare” datorită profunzimii ei, va pune capăt tuturor nedreptăților săvârșite de cei nelegiuiți, instaurând nu „O Nouă Ordine Mondială”, ci „O Nouă Ordine Universală”. Aceasta a fost nădejdea creștinilor din toate timpurile și, în curând, poate mai curând decât ne așteptăm, o vom vedea împlinindu-se.

„La Tine este izvorul vieții”

     Spre finalul psalmului, David continuă să contemple frumusețea caracterului lui Dumnezeu, revenind iar și iar la bunătatea divină: „Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belșugul Casei Tale și-i adapi din izvorul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieții; prin lumina Ta vedem lumina” ( vers. 7‑9 ).

Limbajul metaforic al psalmistului Îl aseamănă pe Dumnezeu cu o pasăre sub aripile căreia își găsesc adăpost toți cei care au nevoie de el. Cei care Îl caută pe Dumnezeu din toată inima nu vor flămânzi niciodată, căci ei se vor sătura din belșugul Casei lui Dumnezeu. Ei nu au parte doar de desfătări sporadice, ci de un șivoi de desfătări și bucurii nevinovate. Chiar dacă în Palestina, din cauza climei, apa este destul de rară, psalmistul vorbește de un „șivoi de desfătări” care se găsesc în prezența lui Dumnezeu.

Și aceasta pentru că la Dumnezeu „este izvorul vieții” ( vers. 9 ), fie că vorbim de viața fizică sau spirituală, fie că ne referim la viața de acum sau la cea viitoare. Când David afirmă despre Dumnezeu că este izvorul vieții, el se referă nu doar la viața în sine ( fizică sau spirituală, cea de acum sau cea viitoare ), ci și la toate acele lucruri care dau sens și frumusețe vieții.

Adevărații „illuminati” nu sunt cei care aparțin unor societăți secrete, ci aceia care sunt luminați de Însuși Dumnezeul luminii: „Prin lumina Ta vedem lumina” ( vers.9 ). Și ce bucurie mai mare poate trăi un om care se simte luminat de Dumnezeul său și care trăiește în lumina Sa?

Psalmul 36 se încheie cu o rugăciune în care autorul invocă din nou bunătatea lui Dumnezeu: „Întinde-Ți și mai departe bunătatea peste cei ce Te cunosc și dreptatea peste cei cu inima neprihănită!” ( vers. 10 ).

Într-adevăr, cei cu inima neprihănită nu au de ce să se teamă de dreptatea lui Dumnezeu. Cei răi însă, au de ce să se îngrozească. Și, privind în jur, constatăm că chiar în această viață plină de nedreptăți „cei ce fac fărădelegea au și început să cadă, sunt răsturnați și nu pot să se mai scoale” ( vers. 12 ).

Dacă acum se poticnesc și cad, cum vor putea sta în picioare în ziua cea mare a socotelilor?

Lori Balogh