Psalmul 36 – Rautatea omului vs. bunatatea lui Dumnezeu
1. „Nelegiuirea celui rău zice inimii mele: „Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui.”
2. Căci se măguleşte singur în ochii lui, ca să-şi desăvârşească fărădelegea, ca să-şi potolească ura.
3. Cuvintele gurii lui sunt mincinoase şi înşelătoare; nu mai vrea să lucreze cu înţelepciune şi să facă binele.
4. În aşternutul lui se gândeşte la răutate, stă pe o cale care nu este bună şi nu urăşte răul.
5. Bunătatea Ta, Doamne, ajunge până la ceruri şi credincioşia Ta până la nori.
6. Dreptatea Ta este ca munţii lui Dumnezeu şi judecăţile Tale sunt ca Adâncul cel mare. Doamne, Tu sprijini pe oameni şi pe dobitoace!
7. Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost.
8. Se satură de belşugul Casei Tale şi-i adăpi din şuvoiul desfătărilor Tale.
9. Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.
10. Întinde-Ţi şi mai departe bunătatea peste cei ce Te cunosc şi dreptatea peste cei cu inima neprihănită!
11. Să nu m-ajungă piciorul celui mândru şi să nu mă pună pe fugă mâna celor răi.
12. Cei ce fac fărădelegea au şi început să cadă; sunt răsturnaţi şi nu pot să se mai scoale.”
O antiteza (ne)fericita
Psalmul 36 este construit pe o antiteza intre rautatea omului pacatos si bunatatea lui Dumnezeu. Scriind despre acest subiect, David este pe deplin edificat asupra lui, caci concluziile pe care le expune in acest psalm sunt izvorate din propria sa experienta de viata.
Psalmistul avusese prea multe experienta nefericite, in care gustase amaraciunea rautatii oamenilor, unii dintre ei fiind chiar prieteni apropiati, care l-au tradat ( vezi Psalmul 31,11-16 ). In acelasi timp, David gustase din plin din bunatatea lui Dumnezeu de-a lungul vietii sale. Si nu doar in momentele fericite si linistite ale vietii, cat mai ales in acele imprejurari in care el se simtea vinovat fatza de Dumnezeul pe care Il slujise cu devotament.
Orice om onest cu el insusi este nevoit sa recunoasca faptul ca Dumnezeu nu ne pedepseste niciodata dupa cum meritam, ci dupa mila si indurarea sa. Iar David, in momentele cele mai dramatice ale caderii sale, a gustat din plin din bunatatea divina, care nu l-a eliminat de pe scena vietii si a istoriei, ci i-a dat inca o sansa pentru a se ridica si a merge mai departe. Acest contrast dintre rautatea omului si bunatatea lui Dumnezeu reprezinta scheletul pe care este construit acest psalm, deosebit de frumos prin limbajul pe care il contine.
Ca multi alti psalmi, si in Psalmul 36 starea sufleteasca a psalmistului cunoaste o evolutie fericita. Desi incepe intr-o nota pesimista, in acorduri minore, Psalmul 36 se incheie in acorduri majore, in lumina si triumf. Cum se explica aceasta evolutie a starii sufletesti a psalmistului ?
Raspunsul este simplu: e vorba de puterea transformatoare a rugaciunii. O putere care-l transforma pe om, nu pe Dumnezeu. Si aceasta pentru ca rugaciunea nu-L apropie pe Dumnezeu de om, ci pe om de Dumnezeu. Iar aceasta apropiere a omului de Dumnezeu nu poate fi decat fericita.
Daca „Dumnezeu este lumina” ( 1 Ioan 1,5 ), cum sa nu fie luminat sufletul celui ce se apropie de El in rugaciune ? Cat intuneric spiritual din lumea noastra ar fi inlaturat daca oamenii s-ar apropia de Cel ce este Lumina, „adevarata Lumina care lumineaza pe orice om venind in lume” ( Ioan 1,9 ) !
Mesajele rautatii
Psalmul 36 incepe cu o incursiune pesimista a autorului pe terenul raului si al perversiunii, primele patru versete reprezentand o reflectie asupra starii omului subjugat de pacat. David se uita la societatea in care traieste si, constatand prezenta pacatului in orice domeniu al vietii, incearca sa desluseasca mesajele transmise de rautatea oamenilor.
Primul din aceste mesaje este acela ca nu exista frica de Dumnezeu in oamenii care savarsesc faradelegea: „Nelegiuirea celui rau zice inimii mele: „Nu este frica de Dumnezeu inaintea ochilor lui”. Caci se maguleste singur in ochii lui, ca sa-si desavarseasca faradelegea, ca sa-si potolesca ura” ( vers. 1.2 ).
A nu avea frica de Dumnezeu inseamna a nu mai avea nicio restrictie in viata. Daca nu exista un for moral deasupra fiintei umane, atunci omul se simte liber sa faca tot ce doreste, fara limite. Iar senzatia traita de un astfel de om este aceea a libertatii totale.
Simtamantul ca esti liber atunci cand faci tot ce vrei, fara sa tii cont de Dumnezeu si voia Sa, este insa cat se poate de fals. Psalmistul afirma ca un astfel de om „se maguleste singur in ochii lui”, in timp ce el devine, fara sa-si dea seama, un rob al pacatului.
Apostolul Petru ne vorbeste despre aceasta falsa senzatie a libertatii omului pacatos, atragandu-ne atentia ca acesta se afla, fara sa stie, in postura celei mai crunte robii: „robia stricaciunii”: „Le fagaduiesc slobozenia, in timp ce ei insisi sunt robi ai stricaciunii. Caci fiecare este robul lucrului de care este biruit” ( 2 Petru 2,19 ).
Al doilea mesaj pe care-l transmite rautatea omului este acela ca nelegiuirea isi bazeaza propaganda pe cuvinte inselatoare, aducand o stare de confuzie generala: „Cuvintele gurii lui sunt mincinoase si inselatoare; nu mai vrea sa lucreze cu intelepciune si sa faca binele” ( vers. 3 ).
Psalmistul evidentiaza aici un aspect care tine de esenta pacatului: razvratirea fatzisa si constienta impotriva lui Dumnezeu, impotriva vointei Sale si impotriva valorilor Imparatiei Sale. Omul nelegiuit „nu mai vrea sa lucreze cu intelepciune si sa faca binele”. Nu se pune problema ca el nu cunoaste calea intelepciunii si a binelui, nici ca nu mai poate merge pe acesta cale, ci pur si simplu el nu mai vrea sa mearga pe ea, alegandu-si propria cale.
De fapt, esenta pacatului consta in spiritul de independenta al creaturii fatza de Creatorul ei. Omul nu mai are nevoie de Dumnezeu, se descurca singur si isi alege caile dorite de inima lui, indiferent de consecintele pe care trebuie sa le suporte. Dar unde vor duce oare aceste cai ?
Scriptura ne avertizeaza: „Bucura-te, tinere, in tineretea ta; fii cu inima vesela cat esti tanar, umbla pe caile alese de inima ta si placute ochilor tai; dar sa stii ca pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecata” ( Eclesiastul 11,9 ).
Al treilea mesaj transmis de rautatea omului pacatos este acela ca orice pacat se naste mai intai in gand. David afirma despre omul nelegiuit ca „in asternutul lui se gandeste la rautate, sta pe o cale care nu este buna si nu uraste raul” ( vers. 4 ).
Sunt naivi aceia care cred ca pacatul este legat doar de faptele omului. Orice fapta pacatoasa este precedata de un gand pacatos. Si chiar daca acel gand pacatos nu este transpus mereu in cuvinte si fapte, dintr-un motiv sau altul, el intineaza fiinta umana, facand-o nevrednica de a locui in prezenta sfinteniei lui Dumnezeu.
In Predica de pe Munte, Mantuitorul ilustreaza acest trist adevar, avertizandu-ne sa veghem nu doar asupra faptelor si cuvintelor noastre, ci si asupra privirilor si gandurilor ascunse ale inimii: „Ati auzit ca s-a zis celor din vechime: „Sa nu preacurvesti „! Dar Eu va spun ca oricine se uita la o femeie ca s-o pofteasca, a si preacurvit cu ea in inima lui” ( Matei 5, 27.28 ).
Este foarte sugestiv faptul ca, in raportul Genezei cu privire la potop, atunci cand se vorbeste despre nelegiuirile generatiei antediluviene, nu este pus accentul atat de mult pe faptele rele ale oamenilor, cat mai ales pe gandurile lor pline de rautate. Privind la pamant, „Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau” ( Geneza 6,5 ).
Raul la superlativ ! Oare nu ar trebui sa ne dea de gandit acest lucru ? Cineva spunea, mai in in gluma, mai in serios, ca, daca toate gandurile ne-ar aparea scrise pe frunte, toata lumea ar purta caciula pe frunte. Chiar si vara !
Oare ce s-ar intampla pe planeta noastra daca gandurile noastre ar avea miros ? Oare am mai putea respira atmosfera din jurul nostru ? Tu cum stai cu gandurile tale ?
„Bunatatea Ta, Doamne, ajunge pana la ceruri”
Incepand cu versetul 5, psalmistul trece brusc de la portretul moral al omului nelegiuit la bunatatea lui Dumnezeu. Aceasta trecere brusca de la o tema la alta este tipic ebraica si are drept scop sa scoata cat mai mult in evidenta contrastul dintre rautatea omului si bunatatea lui Dumnezeu.
Pentru a arata grandoarea virtutilor divine, David foloseste un limbaj metaforic, aducator de lumina si speranta. Din paleta bogata a virtutilor divine, psalmistul alege trei: bunatatea, credinciosia si dreptatea: „Bunatatea, Ta, Doamne, ajunge pana la ceruri si credinciosia Ta pana la nori. Dreptatea Ta este ca muntii lui Dumnezeu si judecatile Tale sunt ca Adancul cel mare” ( vers. 5.6 ).
Cum trebuie sa intelegem ca bunatatea lui Dumnezeu ajunge pana la ceruri ? Daca Dumnezeu este in cer, ce mare lucru este ca si bunatatea Sa sa ajunga pana la cer ? Psalmistul insa vrea sa ne transmita un gand profund, pe care l-am putea identifica cu insasi Evanghelia. Inainte ca bunatatea lui Dumnezeu sa ajunga pana la ceruri, ea a coborat pana la noi, pana la omul pacatos. Si dupa ce l-a renascut pe omul cel vechi, dupa ce l-a sfintit si pregatit pentru cer, l-a mantuit in Imparatia Sa.
Bunatatea lui Dumnezeu mai intai coboara pe pamant si abia apoi se ridica pana la ceruri. Insa nu cu mana goala, ci plina de roade: oameni mantuiti „din orice neam, din orice semintie, din orice norod si de orice limba” ( Apocalipsa 7,9 ). Oare ne vom lasa si noi purtati de bunatatea lui Dumnezeu pana la ceruri ?
O credinciosie pana la nori
Ne-am gandit vreodata ce s-ar fi intamplat cu noi si cu intregul Univers daca Dumnezeu nu ar fi credincios promisiunilor Sale ? Daca El ar retracta chiar si o singura promisiune facuta, nu am mai avea liniste si siguranta. Ne-ar lipsi acea ancora de care avem nevoie in furtunile vietii, ne-ar lipsi acea stea fixa de pe bolta cerului care sa ne calauzeasca spre limanul dorit.
Cat de fericiti trebuie sa fim pentru ca „Iisus Christos este Acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 ) ! Credinciosia lui Dumnezeu este o calitate care se manifesta zilnic in viata noastra. Noi nu avem de-a face cu un Dumnezeu cu care ne intalnim sporadic, ci cu Unul care calatoreste alaturi de noi clipa de clipa in corabia vietii noastre.
Credinciosia Lui nu ne paraseste nici in cele mai teribile crize ale vietii, dimpotriva, in astfel de momente, in care cerul pare de arama, iar pamantul pare de plumb, prezenta Sa ne este mai aproape, soptindu-ne mangaietor: „Nu te teme de nimic, caci Eu te izbavesc; te chem pe nume, esti al Meu” ( Isaia 43, 1 ).
Stiti care este cel mai minunat aspect al credinciosiei lui Dumnezeu ? Faptul ca ea nu depinde de noi, de lipsa noastra de statornicie. „Caci”, spune apostolul Pavel, „daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu se poate tagadui singur” ( 2 Timotei 2,13 ).
De aceea, putem avea deplina incredere in promisiunea Sa care ne asigura: „Pot sa se mute muntii, pot sa se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine si legamantul Meu de pace nu se va clatina, zice Domnul, care are mila de tine” ( Isaia 54,10 ).
„Dreptatea Ta este ca muntii lui Dumnezeu”
Cine nu tanjeste dupa dreptate ? Cine nu si-a ridicat, cel putin o data in viata, ochii spre cer, invocand dreptatea divina intr-o lume intoarsa cu susul in jos ? Ca si „gandul vesniciei” de carte aminteste inteleptul Solomon ( Eclesiastul 3,11 ), „gandul dreptatii” se afla sadit in fiecare fiinta umana care se naste pe pamant.
Cat de fericiti ar trebui sa fim ca dreptatea lui Dumnezeu reprezinta unul din „stalpii” Creatiei ! Caci la tronul lui Dumnezeu, „bunatatea si credinciosia se intalnesc, dreptatea si pacea se saruta” ( Psalmul 85, 10 ). Oricat de stramba ar fi lumea noastra si oricate nedreptati se savarsesc zilnic pe planeta albastra, avem siguranta ca, intr-o zi, Dumnezeu va aduce dreptatea vesnica.
„Si Dumnezeu nu va face dreptate alesilor Lui, care striga zi si noapte catre El, macar ca zaboveste fatza de ei ? Va spun ca le va face dreptate in curand” – ne asigura Insusi Mantuitorul ( Luca 18, 7.8 ).
Nedreptatea, oricum s-ar manifesta ea, nu are niciun viitor. Judecata lui Dumnezeu, asemanata de psalmist cu „Adancul cel mare” datorita profunzimii ei, va pune capat tuturor nedreptatilor savarsite de cei nelegiuiti, instaurand nu „O Noua Ordine Mondiala”, ci „O Noua Ordine Universala”. Aceasta a fost nadejdea crestinilor din toate timpurile si, in curand, poate mai curand decat ne asteptam, o vom vedea implinindu-se.
„La Tine este izvorul vietii”
Spre finalul psalmului, David continua sa contemple frumusetea caracterului lui Dumnezeu, revenind iar si iar la bunatatea divina: „Cat de scumpa este bunatatea Ta, Dumnezeule ! La umbra aripilor Tale gasesc fiii oamenilor adapost. Se satura de belsugul Casei Tale si-i adapi din izvorul desfatarilor Tale. Caci la Tine este izvorul vietii; prin lumina Ta vedem lumina” ( vers. 7-9 ).
Limbajul metaforic al psalmistului Il aseamana pe Dumnezeu cu o pasare sub aripile careia isi gasesc adapost toti cei care au nevoie de el. Cei care-L cauta pe Dumnezeu din toata inima nu vor flamanzi niciodata, caci ei se vor satura din belsugul Casei lui Dumnezeu. Ei nu au parte doar de desfatari sporadice, ci de un sivoi de desfatari si bucurii nevinovate. Chiar daca in Palestina, din cauza climei, apa este destul de rara, psalmistul vorbeste de un „sivoi de desfatari” care se gasesc in prezenta lui Dumnezeu.
Si aceasta pentru ca la Dumnezeu „este izvorul vietii ( vers. 9 ), fie ca vorbim de viata fizica sau spirituala, fie ca ne referim la viata de acum sau la cea viitoare. Cand David afirma despre Dumnezeu ca este izvorul vietii, el se refera nu doar la viata in sine ( fizica sau spirituala, cea de acum sau cea viitoare ), ci si la toate acele lucruri care dau sens si frumusete vietii.
Adevaratii „illuminati” nu sunt cei care apartin unor societati secrete , ci aceia care sunt luminati de Insusi Dumnezeul luminii: „Prin lumina Ta vedem lumina” ( vers.9 ). Si ce bucurie mai mare poate trai un om care se simte luminat de Dumnezeul sau si care traieste in lumina Sa ?
Psalmul 36 se incheie cu o rugaciune in care autorul invoca din nou bunatatea lui Dumnezeu: „Intinde-Ti si mai departe bunatatea peste cei ce Te cunosc si dreptatea peste cei cu inima neprihanita !” ( vers. 10 ).
Intr-adevar, cei cu inima neprihanita nu au de ce sa se teama de dreptatea lui Dumnezeu. Cei rai insa, au de ce sa se ingrozeasca. Si, privind in jur, constatam ca chiar in aceasta viata plina de nedreptati „cei ce fac faradelegea au si inceput sa cada, sunt rasturnati si nu pot sa se mai scoale” ( vers. 12 ).
Daca acum se poticnesc si cad, cum vor putea sta in picioare in ziua cea mare a socotelilor ?
Lori Balogh
