Psalmul 38 – Strigătul unei inimi zdrobite

Psalmul 38 – Strigătul unei inimi zdrobite

1. „Doamne, nu mă mustra în mânia Ta și nu mă pedepsi în urgia Ta.
2. Căci săgețile Tale s-au înfipt în mine și mâna Ta apasă asupra mea.
3. N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea din pricina mâniei Tale; nu mai este nicio vlagă în oasele mele în urma păcatului meu.
4. Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu, ca o povară grea sunt prea grele pentru mine.
5. Rănile mele miros greu și sunt pline de coptură, în urmă nebuniei mele.
6. Sunt gârbovit; peste măsură de istovit. Toată ziua umblu plin de întristare.
7. Căci o durere arzătoare îmi mistuie măruntaiele, și n-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea.
8. Sunt fără putere, zdrobit cu desăvârșire; tulburarea inimii mele mă face să gem.
9. Doamne, toate dorințele mele sunt înaintea Ta și suspinele mele nu-Ți sunt ascunse.
10. Inima îmi bate cu tărie, puterea mă părăsește și lumina ochilor mei nu mai este cu mine.
11. Prietenii și cunoscuții mei se depărtează de rana mea și rudele mele stau deoparte.
12. Cei ce vor să-mi ia viața își întind cursele, cei ce-mi caută nenorocirea spun răutăți și toată ziua urzesc la înșelătorii.
13. Iar eu sunt ca un surd, n-aud; sunt ca un mut, care nu deschide gura.
14. Sunt ca un om care n-aude și în gura căruia nu este niciun răspuns.
15. Doamne, în Tine nădăjduiesc; Tu vei răspunde, Doamne, Dumnezeule!
16. Căci zic: „Nu îngădui să se bucure vrăjmașii mei de mine și să se fudulească împotriva mea, când mi se clatină piciorul!”
17. Căci sunt aproape să cad și durerea mea este totdeauna înaintea mea.
18. Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare de păcatul meu.
19. Dar vrăjmașii mei sunt plini de viață și plini de putere; cei ce mă urăsc fără temei sunt mulți la număr.
20. Ei îmi întorc rău pentru bine, îmi sunt potrivnici, pentru că eu urmăresc binele.
21. Nu mă părăsi, Doamne! Dumnezeule, nu Te depărta de mine!
22. Vino degrabă în ajutorul meu, Doamne, Mântuirea mea!”

Privind în oglinda trecutului

     Nu se știe când a scris David acest psalm, străbătut de la un cap la celălalt de o durere imensă, de nedescris. Cel mai probabil el l-a conceput în anii târzii ai maturității spirituale, având drept scop declarat ( așa cum ni se spune în preambul ), o rememorare a unor experiențe dramatice din trecut, împreună cu lecțiile lor de viață, benefice atât lui, cât și generațiilor următoare.

De ce avem nevoie să ne aducem aminte de trecut? De ce să nu-l îngropăm definitiv sub molozul uitării? Avem tendința să păstrăm în memorie doar lucrurile plăcute și clipele frumoase, iar pe cele triste să încercăm să le uităm. Însă și experiențele triste fac parte din viață, purtând amprenta codului nostru genetic. Iar cei care-și uită sau își ignoră istoria, sunt condamnați să-i repete greșelile.

Specialiștii afirmă că în creierul uman există o zona responsabilă de amintirile noastre. Ceea ce este interesant este faptul că aceeași zona din creier este responsabilă și de planificarea viitorului. Este oare întâmplător faptul că Creatorul a legat planificarea viitorului nostru de amintirile pe care le-am acumulat?

Psalmul 38 ne prezintă radiografia unui suflet care se simte părăsit și pedepsit de Dumnezeu, și care oftează adânc sub apăsarea mâinii Lui. Este unul dintre psalmii de penitență ( pocăință ) ai lui David, despre care Augustin spunea că oglindește rugăciunea Mântuitorului în timpul pătimirii Sale.

Însă aplicarea acestui psalm la viața și lucrarea lui Iisus nu este corectă. Psalmul 38 vorbește nu doar despre suferințe sufletești, ci și de boala fizică, descrisă uneori cu lux de amănunte. Or, Iisus Christos, „Sfântul lui Israel” ( 2 Regi 19,22; Luca 1, 35 ), Cel „nevinovat, fără pată și despărțit de păcătoși” ( Evrei 7, 26 ) nu putea deveni „Mielul lui Dumnezeu” care trebuia să ridice păcatul lumii ( Ioan 1,29 ) dacă ar fi suferit de boli fizice. Boala este o consecință a păcatului, iar Iisus nu a păcătuit nici măcar cu un singur gând.

Psalmul 38 i-a inspirat și pe muzicieni. În corul de deschidere al cantatei „Es ist nichts Gesundes o meinem Leibe”, I. S. Bach dezvoltă ideea exprimată de psalmist în versetul 4: „Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine”.

Chiar dacă psalmii au fost scriși cu milenii în urmă, ei sunt la fel de actuali și astăzi prin problematica lor. Anii, secolele și mileniile trec, dar oamenii nu se schimbă în natura lor, iar marile probleme existențiale sunt în general aceleași.

Poate că, citind sau recitind acest psalm, ne vom identifica cu psalmistul în trăirile lui. Iar în durerile fizice și sufletești provocate de păcatul său, avem ocazia să găsim aceeași soluție salvatoare: încrederea în Dumnezeu.

De nerecunoscut

     În general, în psalmii de penitență, între care se număra și Psalmul 38, David este de nerecunoscut. Citind acești psalmi, scriși în game minore, ne întrebăm: Unde este „cântărețul plăcut al lui Israel” ( vezi 2 Samuel 23,1 ) de altă dată? Unde este acel David care alungă duhurile rele din inima regelui Saul prin cântările sale?

Aproape că nu-l recunoaștem pe cel care altă dată făcea o pasiune din slujirea lui Dumnezeu, pe care Îl iubea mai mult decât orice în viață, mai mult decât propria sa ființă. Însă tocmai acești psalmi, care sunt expresia unor suferințe sufletești și fizice inexprimabile, trăite de autorul lor, și prin care el se făcea vulnerabil înaintea concetățenilor săi și a posterității, ne demonstrează calitatea credinței lui, profunzimea relației sale cu Dumnezeu.

Nu întâmplător, Dumnezeu îl numește pe David „om după inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ). Da, acel David care s-a prăbușit până în cele mai adânci prăpăstii ale păcatului, a reușit, prin harul lui Dumnezeu, să se ridice pe cele mai înalte culmi ale relației sale cu Creatorul său.

Care lider al lumii de atunci sau de azi și-a asumat riscul să devină atât de vulnerabil înaintea semenilor săi, scriind și lăsând posterității documente despre căderile sale, despre slăbiciunile sale, despre păcatele sale?

Prezența psalmilor de penitență în mijlocul Sfintelor Scripturi este o încurajare pentru orice suflet omenesc ce se confruntă cu cel mai odios lucru în ochii Creatorului: păcatul. Dacă David, despre care știm cât de mult a greșit ( căci obiectivitatea Scripturii îi prezintă și luminile, dar și umbrele ), a reușit să se ridice din nou din căderile sale și să recâștige echilibrul, pacea și fericirea sufletului său, oare noi de ce nu am putea?

Același har de care s-a bucurat el ne este și nouă pus la dispoziție. Aceeași dragoste divină care l-a învăluit pe el ne copleșește și pe noi. Același Dumnezeu căruia I-a slujit el este și Dumnezeul nostru. Atunci de ce să lăsăm ca viața noastră să se desfășoare în acordurile minore ale tristeții, anxietății și nemântuirii? Dumnezeu le dorește copiilor Săi o viață trăită în acorduri majore, o viață îmbelșugată și plină de lumina dragostei Sale.

Îndurerat, dar fără murmurări

     În Psalmul 38 David privește la trupul și sufletul său, numărându-și rănile. El știe prea bine de unde provin aceste răni, căci atât la începutul, cât și la sfârșitul psalmului, el identifică exact cauza durerilor prin care trece: păcatul. Nu păcatul general al naturii umane, nu păcatele semenilor săi, nu cele ale părinților săi sau ale poporului său, ci propriul său păcat.

     „Nu mai este nicio vlagă în oasele mele în urma păcatului meu” ( vers. 3 up. )

     „Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine” ( vers. 4 ).

„Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare de păcatul meu” ( vers. 18 ).

Această asumare a vinovăției pentru o faptă rea comisă, este demnă de apreciat din partea unui lider. De obicei, din cauza naturii noastre decăzute, avem tendința fie să mușamalizăm păcatul, fie să-l scuzăm, fie să-l minimalizăm sau să aruncăm asupra altora responsabilitatea lui. Însă David nu face acest lucru. El vorbește despre păcatul său și numai al său.

Ceea ce este, de asemenea, demn de remarcat în acest psalm este faptul că David își enumeră durerile pricinuite de păcatul său ( pe care nu-l numește explicit, dar despre care știm din relatările Scripturii ), dureri care nu sunt nici puține, nici ușoare, însă fără să murmure. Asemenea câinelui care linge mâna stăpânului care-l pedepsește pentru că a făcut ceva rău, psalmistul se pleacă sub mâna tare a lui Dumnezeu spunând: „Doamne, toate dorințele mele sunt înaintea Ta și toate suspinele mele nu-Ți sunt ascunse” ( vers. 9 ).

Nu întâlnim în acest psalm niciun murmur la adresa lui Dumnezeu, niciun „De ce, Doamne? „, nicio autojustificare, niciun reproș adresat nimănui. Dacă există vreun vinovat, acesta este el și numai el. David își asumă în întregime falimentul spiritual, iar onestitatea să nu trece neobservată de cer.

Așadar, există speranță pentru orice faliment spiritual. Speranța se afla în Dumnezeu, iar șansă noastră la reabilitare și mântuire este harul Lui.

Boală fizică sau spirituală?

     Psalmistul descrie simptomele unei boli grave care-i macină ființa, arătând cât de fragil este omul. Este vorba de o boală fizică sau una spirituală?

Unele versete ne duc cu gândul la o suferință fizică: „N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea… Nu mai este nicio vlagă în oasele mele ( vers. 3 ) … Rănile mele miros greu și sunt pline de coptură ( vers. 5 ) … Sunt gârbovit, peste măsură de istovit ( vers. 6 ) … Căci o durere arzătoare îmi mistuie măruntaiele și n-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea ( vers. 7 ) … Inima îmi bate cu tărie, puterea mă părăsește și lumina ochilor mei nu mai este cu mine” ( vers. 10 ).

Alte versete, în schimb, descriu niște suferințe sufletești greu de imaginat: „Săgețile Tale s-au înfipt în mine și mâna Ta apasă asupra mea ( vers. 2 ) … Fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine ( vers. 4 ) … Tulburarea inimii mele mă face să gem ( vers. 8 ) … Sunt ca un surd, n-aud; sunt ca un mut care nu deschide gura ( vers. 13 ) Sunt ca un om care n-aude și în gura căruia nu este niciun răspuns” ( vers. 14 ).

Ce specialitate ar trebui să aibă medicul de care are nevoie psalmistul: medicină internă, cardiologie, dermatologie sau psihologie? Poate că are nevoie de fiecare dintre ei, însă nevoia sa este cu mult mai mare decât atât. De ce? Pentru simplul motiv că „agentul patogen” care i-a provocat această imensă și variată suferință nu a fost un microb sau un virus oarecare, ci „microbul” păcatului. Iar boala provocată de acest „microb” încă nu are tratament în spitalele lumii.

Însă David este un om fericit. După ce identifică „microbul” care i-a invadat ființa, deteriorând relația cu sinele, cu cei din jur și cu Dumnezeu, el știe unde poate găsi vindecare: „Doamne, toate dorințele mele sunt înaintea Ta, și suspinele mele nu-Ți sunt ascunse” ( vers. 9 ).

Psalmistul Îl cunoaște pe Marele Medic, care este dispus la orice oră din zi sau din noapte să răspundă apelurilor de urgență ale omului zdrobit sufletește. Când e vorba de păcat și tratarea lui, la Dumnezeu nu există nici cea mai mică întârziere. Orice caz este urgent și va fi tratat cu cea mai mare rapiditate. Multe rugăciuni ale oamenilor pot primi răspunsuri negative sau întârziate din partea lui Dumnezeu, însă rugăciunea pentru rezolvarea problemei păcatului va fi întotdeauna ascultată și împlinită pe loc. Poți fi sigur de lucrul acesta!

Abandonatul salvat

     Din cauza păcatului său, David se simte strâns ca într-o presă, fără să întrezărească nicio schimbare în bine. Rănile îi sunt deschise și pline de coptură, inima își pierde echilibrul, trupul își pierde vlaga, iar în măruntaie simte o durere arzătoare.

Dacă ar fi vorba doar de suferințe fizice, nu ar fi o problemă atât de mare. David era un viteaz în lupte și rănile trupești nu-l speriau pe un om ca el. Însă aceste suferințe fizice sunt dominate de chinurile unui suflet care simte din plin povara vinovăției pentru păcatul său. Procesele de conștiință pe care și le face sub apăsarea mâinii lui Dumnezeu vin la pachet cu alte suferințe, poate mai dureroase decât cele fizice: abandonarea de către prietenii săi.

„Prietenii și cunoscuții mei se depărtează de rana mea și rudele mele stau deoparte. Cei ce vor să-mi ia viața își întind cursele; cei ce-mi caută nenorocirea spun răutăți și toată ziua urzesc la înșelătorii” ( vers. 11.12 ).

Ce poate fi mai dureros ca în momentele de cumpănă ale vieții, când îți vezi toate corăbiile scufundându-se și toate punctele de sprijin dispărând în neant, să fii părăsit de cei pe care i-ai considerat una cu tine? Cât de grea a fost ultima încercare a neprihănitului Iov când, după ce pierduse totul: copiii, averea și sănătatea, să constate cu durere că nici soția și nici prietenii nu mai erau alături de el!

Partea luminoasă a acestui psalm este aceea că chiar în astfel de situații extreme, în care poate ajunge un om, există speranță. Însă speranța nu se află la oameni, ci în Dumnezeu. Iar David știe prea bine acest adevăr din propria sa experiență de viață. Iată de ce el aleargă, cu ultimii stropi de putere pe care-i mai are, la Dumnezeul sau pe care-L iubește și de la care așteaptă vindecare.

     „Nu mă părăsi, Doamne! Dumnezeule, nu Te depărta de mine! Vino în grabă în ajutorul meu, Doamne, mântuirea mea!” ( vers. 21.22 ).

Cum să nu-l iubească Dumnezeu pe un astfel de om? Cum să-Și închidă urechile la strigătele lui după ajutor? Și dacă Dumnezeul nostru este atât de dispus să ne răspundă la apelurile noastre de urgență, de ce să mai întârziem să venim la El cu suferințele noastre fizice și spirituale?

De ce să mai amânăm rezolvarea păcatelor care ne-au provocat atâta amar de suferință? De ce?

Lori Balogh