Ilustrații despre moarte
Numai cei fără minte nu se pregătesc
A fost odată… un om ce avea o slugă cam fără minte. De foarte multe ori stăpânul ajungea la exasperare, din cauza stângăciei și a neîndemânării cu care sluga își împlinea slujba. În mijlocul acestor frustrări, într-o zi sluga a făcut unul dintre cele mai neînțelepte lucruri posibile. În acel moment stăpânul s-a mâniat pe acel slujitor și i-a zis:
„Ești un om fără minte și nu am întâlnit altul ca tine până acum. Nu mai meriți să mă slujești!”
De aceea stăpânul l-a concediat și, ca semn al faptului că lucrase fără înțelepciune, i-a dat o eșarfă, spunându-i:
„Leagă-ți eșarfa asta de gât, ca să-ți amintești totdeauna că ești fără minte! Să porți această eșarfă totdeauna și numai dacă vei întâlni vreun om cu mai puțină minte decât tine să i-o dăruiești!”
Sluga și-a legat eșarfa în jurul gâtului și a plecat prin lume. A trecut prin multe orașe și a văzut în piață oameni care lucrau fără minte, dar n-a fost sigur că aceștia sunt mai fără minte decât el, de aceea a păstrat eșarfa. Anii au trecut și sluga n-a găsit pe nimeni căruia să-i dăruiască eșarfa.
Într-o zi însă, s-a gândit să-l viziteze pe fostul său stăpân. A mers la castel și l-a găsit foarte bolnav. Stăpânul zăcea la pat, însoțit de membrii familiei. În timpul conversației pe care au avut-o împreună, stăpânul i-a spus că urmează să plece într-o călătorie foarte lungă. Surprins de ceea ce-a auzit, sluga l-a întrebat:
„Când ai de gând să pleci?”
„Aceasta-i o călătorie pe care nu știu când o voi începe și din care nici nu mă voi mai întoarce!” – i-a răspuns fostul stăpân.
„Dacă-i o călătorie așa de lungă, ai făcut toate pregătirile, stăpâne?” – l-a întrebat din nou sluga.
„Am avut de gând să mă pregătesc” – i-a răspuns vechiul stăpân. „Dar n-am avut timp. Am fost ocupat toată viața cu problemele mele și cu toate celelalte lucruri, de aceea încă n-am reușit să mă pregătesc și să fiu gata pentru această călătorie!” Auzindu-i răspunsul, sluga i-a zis:
„Stăpâne… pleci într-o călătorie din care spui că nu te vei mai întoarce și nu te-ai pregătit pentru aceasta? Este cel mai stupid lucru pe care l-am auzit! Meriți să primești eșarfa pe care am purtat-o eu până acum, pentru că în sfârșit am găsit un om mai neînțelept decât mine!”
Nu cumva te asemeni cu acel stăpân? M-aș bucura să-mi spui „Nu!” De o mie de ori „Nu!”
Lipsa speranței
La Dachau, lagărul de concentrare nazist, au început să se înregistreze un număr foarte crescut de sinucideri. Unul dintre prizonierii mai vechi și-a dat seama că oamenii o făceau din cauza lipsei de speranță. El a răspândit zvonul că armata rusă este foarte aproape și că în curând vor fi eliberați.
Ca urmare, sinuciderile au încetat și o atmosferă de optimism și entuziasm a cuprins întreg lagărul.
Sesizând aceasta, ofițerii au urmărit să vadă care este cauza. În cele din urmă au înțeles optimismul prizonierilor și au dezmințit apropierea rușilor declarându-l un zvon fals. Odată cu aceasta, sinuciderile au reapărut sub un număr și mai mare.
Sursa: Sola Scriptura 2010.
Cum a fost compusă cântărea „Când am pacea Domnului în inimă”
Horatio Spafford, căsătorit cu Anna, au fost oameni cu frică de Dumnezeu. Fiind un excelent avocat, Horatio a devenit un om prosper și a reușit să facă puternice investiții în Chicago. Mai mult, soția lui Anna i-a oferit 4 fetițe și 1 băiat. Timp de 10 ani Horatio și Anna au fost fericiți.
În 1870, băiețelul lor s-a îmbolnăvit de scarlatină și a murit la vârsta de numai 4 ani. La numai un an după această grea încercare, în ziua de 8 octombrie 1871, a izbucnit unul dintre cele mai mari incendii ale secolului al 19-lea, adică Marele Incendiu din Chicago. Din nefericire, toate birourile lui Horatio, biblioteca sa valoroasă și toate economiile de o viață au fost distruse în numai 24 de ore.
Doi ani mai târziu, în noiembrie 1873, Horatio și Anna au trecut prin cea mai cumplită încercare a vieții lor. El s-a gândit că ar fi bine să meargă cu Anna și copiii în Anglia, mai ales că auzise că marele evanghelist Moody va predica acolo Cuvântul lui Dumnezeu. Cu foarte puțin timp înainte de îmbarcare, Horatio a primit vestea că trebuie să mai rămână în Chicago pentru că apăruse o ofertă a unui domn respectabil, care dorea să cumpere unul dintre terenurile în care Horatio investise înainte de Marele Incendiu.
Horatio nu a vrut ca vacanța familiei sale să fie perturbată și a rugat-o pe Anna și pe cele patru fiice să ia vaporul Ville de Havre, din portul New York, promițându-le că va veni și el în Anglia peste câteva zile. După nouă zile, Horatio a primit vestea cumplită printr-o scrisoare în care Anna i-a scris următoarele cuvinte: ”Saved Alone!” (Singura salvată!).
În drumul pe care l-a făcut apoi Horatio spre Anglia, în timp ce trecea Atlanticul, exact prin locul în care se înecaseră fetele lui, a compus această cântare: „Când am pacea Domnului în inimă, poate să vină viforul…”, iar refrenul știți ce spune: „Bine e, bine e în Domnul!”
Comunicare vs. deducție
Unul dintre marile accidente feroviare din istorie s-a petrecut la tunelul El Toro, în Leon, Spania, la 3 ianuarie 1944. Peste cinci sute de oameni au murit atunci. Trenul acela de pasageri, era lung și avea câte o locomotivă la fiecare dintre cele două capete ale trenului.
În acea zi, când trenul a intrat în tunelul El Toro, motorul locomotivei din față s-a oprit. Mecanicul de la locomotivă din spate a pornit imediat motorul ca să tragă trenul înapoi și să îl scoată din tunel. Însă, în același timp, mecanicul de la locomotiva din față a reușit să repornească motorul și a vrut să continue drumul.
Mecanicii nu aveau niciun mijloc de comunicare unul cu celălalt. Și așa, neștiind unul de altul, ambii credeau că, de fapt, au nevoie de mai multă putere. Trăgeau de tren în ambele direcții. Sute de oameni au murit astfel asfixiați de monoxid de carbon, deoarece trenul nu se putea „hotărî” în ce direcție să o ia.
Sursa: Ilustrații fierbinți, Wayne Rice
O zi specială
Azi am primit flori… Nu este nici ziua mea, nici vreo altă zi specială. Aseară, pentru prima oară, eu și soțul meu ne-am certat rău și el mi-a spus lucruri urâte, care m-au durut foarte tare. Dar știu că îi pare rău și că nu a vorbit serios pentru că… azi mi-a trimis flori.
Nu este ziua noastră sau vreo altă zi specială. Azi noapte m-a izbit de perete și a început să mă lovească… Părea un coșmar, dar din acelea în care ești treaz și știi că nu poate fi realitate. Azi dimineață m-am trezit cu dureri și aveam vânătăi pe tot corpul. Dar știu că se căiește, căci azi mi-a trimis flori…
Nu este ziua sfântului Valentin sau vreo altă zi specială. Azi noapte iarăși m-a lovit și m-a amenințat că mă omoară. Nici machiajul și nici mânecile lungi nu au putut ascunde tăieturile și loviturile pe care le-a făcut de data asta. Azi nu am putut merge la serviciu pentru că nu voiam să-și dea seama colegii. Dar sunt sigură că îi pare rău, pentru că… . azi mi-a trimis flori…
Și nu este ziua mamei sau o altă zi specială. Azi noapte m-a bătut din nou, dar de data aceasta mult mai rău. Dacă reușesc să mă despart de el, ce voi face? Cum aș putea să mă descurc singură cu copiii? Ce se va întâmpla cu noi dacă nu ne vor ajunge banii? Îmi este atât de teamă de el, și, în același timp, îmi este frică să mă despart de el. Dar știu că se căiește pentru că… azi mi-a trimis flori.
Azi e o zi foarte specială: e ziua înmormântării mele. Azi noapte, în sfârșit, a reușit să mă omoare… M-a bătut până am rămas fără suflare. Dacă măcar aș fi avut curajul să-l părăsesc ori dacă aș fi acceptat ajutor profesional… azi nu aș mai fi primit flori!
Arderea pe rug
„Autodafe-ul”, cuvânt de origine portugheză, care, în traducere literală înseamnă „act de credință”, a ajuns cu timpul să desemneze „purificarea prin foc” a celor condamnați de Inchiziție. Rugurile au împânzit Peninsula Iberică, ridicându-se în piețele marilor orașe, dar și pe ulițele satelor, mistuind în flăcările lor pe cei care îndrăzneau să conteste în vreun fel privilegiile fără număr ale bisericii și înaltului cler.
Construcția unui rug se făcea după rețete foarte stricte. În jurul unui stâlp gros, cu o înălțime de aproximativ trei metri, se așezau în pătrat straturi alternative de paie, surcele și bușteni. În careul astfel format, se lăsa un loc îngust de trecere pentru condamnat, care era adus la execuție înveșmântat doar într-o lungă cămașa de in, muiată în soluție de pucioasă.
Cu picioarele sprijinite pe stratul inferior de surcele, victima era legată de stâlpul central printr-o funie înfășurată în jurul gâtului și trupului și printr-un lanț de fier care încingea mijlocul.
Execuția era precedată de o lungă slujbă religioasă, prin care cerul era implorat să primească sufletul păcătosului și să-i ierte greșelile. Apoi se astupa cu surcele culoarul de trecere și, la un semn al călăului, ajutoarele lui dădeau foc paielor, simultan, și din mai multe părți. Moartea survenea de obicei prin sufocarea provocată de fum, afară de cazul când, pentru a prelungi chinurile condamnatului, călăul era instruit să lase în pereții rugului găuri de ventilație, ceea ce ducea la o lentă ardere de viu.
Când judecătorii erau deosebit de clemenți, victima era gâtuită cu câteva secunde înainte de declanșarea focului. Tot ca un semn de bunăvoință din partea inchizitorilor era considerată și varianta în care călăul străpungea inima osânditului cu un fel de harpon, mânuit de la distanță, imediat după ce rugul începea să ardă.
O mamă eroină
La sfârșitul anului 2013, povestea Mihaelei Bălăniuc a fost preluată de mai multe agenții de presă și televiziuni din România. Mihaela locuia în Agigea, județul Constanța, era căsătorită și avea 24 de ani când a aflat că este însărcinată.
Bucuria a fost scurtă pentru că, în urma testelor de rutină, medicii au suspectat un chist hepatic. În scurt timp, s-a pus diagnosticul final: cancer renal. Din punctual de vedere al specialiștilor, pacienta trebuia operată. Șansele de supraviețuire erau foarte mari. Costul?
„Mihaela, trebuie să renunți la sarcina!”
Mihaela a decis: Nu va lepăda copilul. Soțul a susținut-o și opt luni s-a lupta cu boala care o mistuia. Miza era una singură: să nu sufere copilul. În cea de-a 34‑a săptămână de sarcină, Mihaela ajunsese la o greutatea de doar 30 de kilograme. În aceste condiții i-a dat naștere Mariei, un copil sănătos, în ciuda nașterii premature. După naștere, Mihaela a văzut-o și a mângâiat-o timp de trei-patru minute. Reușise! Apoi a intrat în comă. După 48 de ore, mama a încetat din viață.
Din cartea „Adevăr pentru viață”, p. 102
Un mormânt „deschis”
În cimitirul din Hanovra, Germania, există un mormânt acoperit cu plăci mari de granit și marmură, fixate solid pe un cadru de fier și beton. Acest mormânt aparține unei doamne care nu credea în învierea morților. Ea a lăsat prin testament urmașilor săi porunca de a consolida în așa fel mormântul încât, dacă va fi o înviere, să nu poată ieși din el. Pe acest mormânt ea a cerut să fie fixate o placă funerară cu inscripția: „Acest mormânt nu se va deschide!”
De-a lungul timpului însă, o sămânță de stejar a căzut într-o fisură a marmurii și a peretelui de beton, și a început să crească. Noul pomișor, alimentat de apa care se scurgea de pe mormânt, se dezvolta tot mai mult, mărind acea fisură. În zilele care au urmat, vântul a adus praf care s-a depus în acea fisură, facilitând creșterea pomului.
În decursul anilor care au urmat, acea mică sămânță a ajuns un pom viguros, care a împins plăcile de granit și zidul de beton, deschizând mormântul!
I. L. Caragiale și cimitirul
I. L. Caragiale (1852‑1912 – dramaturg, nuvelist, pamfletar, scriitor, poet, ziarist) deținea o casă de vacanță la țară, unde se retrăgea în liniște, de fiecare dată când dorea să scrie ceva. Primarul comunei, de câte ori afla că scriitorul s-a întors, îl asalta cu zeci de propuneri de investiții, la care se presupunea că trebuie să participe în calitate de consătean. Cum lui Caragiale nu-i plăcea, mai ales că nu suporta să-l întrerupă cineva în actul creației, reușea să-l șocheze mereu cu răspunsurile sale nepremeditate pe acesta.
Într-o zi, primarul îi bate la poarta având rugămintea să contribuie material la construirea unui gard în jurul cimitirului comunal. Răspunsul lui Caragiale îl dezarmă însă imediat:
„Nu vă dau bani pentru asta. Cei care sunt afară nu se grăbesc să intre, iar cei aflați acolo, n-au cum să iasă. Prin urmare, n-aveți nevoie de gard.”
Omayra
Pe 13 noiembrie 1985, vulcanul Nevado del Ruiz din Columbia a erupt. „Părea că venise sfârșitul lumii” – a povestit unul dintre supraviețuitori. Pentru circa 23 000 de oameni din orașul Armero, momentul acela a însemnat sfârșitul lumii și al vieții lor. Printre victime, Omayra Sanchez, o fetiță de 13 ani. Prinsă între dărâmăturile propriei case, Omayra a rămas imobilizată într-un fel de puț, o groapă din care nu i-au mai rămas afară decât capul și brațele.
Amestecul de lavă, noroi și resturi de lemn s-a solidificat, astfel încât atunci când au sosit echipele de intervenție, Omayra era ca și zidită de la mijloc în jos. Au urmat 60 de ore de agonie. De fiecare dată când încercau să o tragă în sus, apa se aduna în jurul ei, încât părea că avea să se înece.
Picioarele îi erau prinse sub o arcadă de cărămidă care se prăbușise, în timp ce brațele mătușii sale moarte erau încolăcite în jurul gleznelor ei. În ciuda situației disperate, Omayra a rămas demnă. În tot acest timp i-a cântat jurnalistului Baraggan, care i-a fost alături, a cerut ceva dulce, a băut suc, ba chiar a acceptat să i se ia un interviu. Alteori părea speriată, plângea și se ruga. Problema ei era faptul că nu a mai apucat să meargă la școală:
„Trebuie să mă scoateți de urgență de aici pentru că deja sunt două zile de când nu m-am mai dus la școală și am rămas în urmă cu temele”.
Era foarte clar că Omayra nu mai putea fi salvată. A înțeles și ea. Cu un glas stins, i-a transmis mamei, tatălui și fraților cât de mult îi iubește, luându-și rămas-bun de la ei.
Adulții din jur erau șocați de calmul fetei. La un moment dat, observând că salvatorii erau obosiți, fata a sugerat:
„Duceți-vă și odihniți-vă, voi rezista!”
Trei nopți a stat Omayra în apă, dar în a patra zi a murit. Ochii negri ai fetiței de 13 ani din fotografia surprinsă de jurnalistul Frank Fournier sunt dovada demnității unui copil în fața morții.
Anca Porumb
Culegere de Lori Balogh
