Psalmul 39 – Straini si calatori
1. „Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii , cât† va sta cel rău înaintea mea.”
2. Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit, şi totuşi durerea mea nu era mai puţin mare.
3. Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia, şi atunci mi-a venit cuvântul pe limbă şi am zis:
4. „Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt.”
5. Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţine.
6. Da, omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori şi nu ştie cine le va lua.
7. Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu? În Tine îmi este nădejdea.
8. Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele! Nu mă face de ocara celui nebun!
9. Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi.
10. Abate-Ţi loviturile de la mine! Îmi iese sufletul sub loviturile mâinii Tale.
11. Tu pedepseşti pe om şi-l loveşti pentru fărădelegea lui; îi prăpădeşti, ca molia, ce are el mai scump. Da, orice om este doar o suflare.
12. Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele! Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei.
13. Abate-Ţi privirea de la mine şi lasă-mă să răsuflu, până nu mă duc şi să nu mai fiu!”
Tristete, regret, melancolie
Psalmul 39 este o elegie de penitenta – o specie a genului liric, care se caracterizeaza prin exprimarea unor sentimente profunde de tristete, regret si melancolie. Considerata de unii cercetatori ca fiind „cea mai frumoasa dintre elegiile Psalmilor” ( Ewald ), Psalmul 39 contine totusi o licarire de lumina si speranta: marturisirea de credinta a psalmistului: „In Tine imi pun nadejdea” ( vers. 7 up. ).
In versurile acestui psalm, intalnim un suflet trist si apasat, o inima care nu este in stare sa-si exprime durerea, dar pe care, in final, reuseste sa o reverse inaintea lui Dumnezeu. Meditatiile profunde ale psalmistului au menirea sa continue tema psalmului precedent, oferindu-ne o noua perspectiva asupra vietii si ajutandu-ne sa dobandim o gandire biblica.
Castigul real pentru cei care aprofundeaza mesajul Psalmului 39 este acela ca vor deveni oameni mai profunzi si mai increzatori in Dumnezeu. Si ce Isi poate dori mai mult un Tata ceresc cu privire la copiii Sai de pe pamant, care inca se mai afla in „valea umbrei mortii” ( Psalmul 23,4 ) si care inca mai strabat „valea plangerii” ( Psalmul 84,6 ), valea suferintei si a lacrimilor ?
Dilemele credintei
Psalmul 39 raspunde la una din intrebarile existentiale ale fiintei umane: Ce este viata si cat de trecatoare este ea ? Astfel de intrebari sunt inerente si, mai curand sau mai tarziu, orice om se confrunta cu ele. De raspunsul pe care-l primeste la astfel de intrebari depinde intreaga lui filosofie de viata, comportamentul sau in familie, biserica si societate, precum si idealurile sale si modul in care se raporteaza la Dumnezeu.
Este bine sa ne punem astfel de intrebari sau trebuie sa le evitam ? Se pare ca in viata lui David a existat o perioada in care a evitat sa puna astfel de intrebari. De ce ? Ne spune chiar el: „Ziceam: Voi veghea asupra cailor mele ca sa nu pacatuiesc cu limba; imi voi pune frau gurii cat va sta cel rau inaintea mea” ( vers. 1 ).
Asadar, pentru un timp psalmistul a evitat sa exprime astfel de intrebari din teama de a nu pacatui, de a nu-L intrista pe Dumnezeu cu intrebarile sale. Dar mai exista un motiv pentru care el si-a impus sa taca: David nu dorea ca plangerile sale sa-i faca pe cei nelegiuiti sa devina si mai ostili fatza de Dumnezeu.
Existenta suferintei in prezenta unui Dumnezeu bun si desavarsit este o continua sursa de critici si acuze ale oamenilor necredinciosi la adresa lui Dumnezeu si a bisericii Sale. Iar psalmistul dorea sa evite alimentarea acestor critici si atitudini ostile.
Insa, din ceea ce urmeaza, rezulta ca aceasta atitudine a lui David nu a fost cea mai potrivita, caci ea a generat in fiinta sa frustrari apasatoare. Viata ne arata ca tacerea si sentimentele reprimate se amplifica, in timp ce exprimarea lor aduce usurare, asemenea unei supape care se deschide, detensionand situatia.
In aceasta privinta, experienta profetului Ieremia este demna de remarcat: „Daca zic: „Nu voi mai pomeni de El si nu voi mai vorbi in Numele Lui”, iata ca in inima mea este ca un foc mistuitor, inchis in oasele mele. Caut sa-l opresc, dar nu pot” ( Ieremia 20,9 ).
Uneori tacerea este de aur. Alteori insa, ea adanceste si mai mult criza in care ne aflam. Unele probleme pot fi rezolvate prin tacere ( de exemplu, evitarea unui conflict verbal ), altele insa, nu numai ca nu se rezolva, ci chiar se agraveaza.
De aceeasi experienta a avut parte si David. De teama de a nu pacatui si a nu-L intrista pe Dumnezeu, dar si pentru a nu oferi celor rai noi motive sa se razvrateasca impotriva Lui, el tace. Rezultatul ? „Am stat mut, in tacere, am tacut, macar ca eram nenorocit; si totusi durerea mea nu era mai putin mare. Imi ardea inima in mine, un foc launtric ma mistuia…” ( vers. 2.3 ).
Asadar, intrebarile nepuse si reprimate nu sunt o solutie. Imaginea pe care o sugereaza psalmistul este aceea a unui cazan aflat sub o presiune extrema, gata sa explodeze. O intrebare reprimata este urmata de lipsa unui raspuns potrivit, iar ambele indica lipsa comunicarii. Si ce poate fi mai rau intr-o relatie decat lipsa acesteia ?
Zadarnicia vietii
Pe paginile Scripturilor intalnim oameni ai credintei, oameni pe care ii privim ca modele de urmat, dar care au avut si ei nelamuririle si intrebarile lor. Priviti la Iov, Ieremia, Asaf, Habacuc si altii ca ei ! Acesti oameni ai lui Dumnezeu nu s-au sfiit sa rosteasca ceea ce ii framanta. I-au intrebat pe semenii lor, L-au intrebat pe Dumnezeu, iar uneori aproape ca s-au „certat” cu El. Insa au facut bine ca nu si-au reprimat intrebarile si framantarile, lasand ca presiunea „focului” din inima lor sa iasa afara.
Sa privim la relatiile dintre noi. Nu-i asa ca preferam sa fim certati de persoanele iubite, decat sa ne lovim de tacerea lor, mai grea ca plumbul ? Acolo unde exista comunicare, inca exista o relatie, iar acolo unde exista o relatie, dragostea inca mai are o sansa. Insa acolo unde comunicarea inceteaza, fiind inlocuita de indiferenta, relatia se indreapta spre finalul ei.
In cazul lui David, presiunea sa sufleteasca a ajuns intr-un punct critic. Daca nu s-ar fi deschis „supapa”, intreaga sa existenta ar fi sarit in aer. „Si atunci”, spune psalmistul, „mi-a venit cuvantul pe limba si am zis: „Doamne, spune-mi care este sfarsitul vietii mele, care este masura zilelor mele, ca sa stiu cat de trecator sunt” ( vers. 3 up. 4 ).
Simtamantul efemeritatii vietii se dobandeste odata cu trecerea anilor. Daca in copilarie sau in tinerete omul are sentimentul ca va trai vesnic, pe masura ce trec anii acest simtamant este inlocuit cu altul: acela al vremelniciei, al zadarniciei vietii.
Faptul ca David isi zugraveste framantarile sufletesti pe aceasta tema dovedeste ca Psalmul 39 a fost scris in anii tarzii ai maturitatii sale fizice si spirituale. Caci doar atunci, cand timpul parca se grabeste spre un deznodamant nefericit, omul ajunge la aceeasi concluzie cu a psalmistului: „Iata, zilele mele sunt ca un lat de mana si viata mea este ca o nimica inaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricat de bine s-ar tine. Da, omul este ca o umbra…” ( vers. 5.6 pp. ).
Oare ce vrea sa spuna David cand afirma ca viata sa este ca o umbra inaintea lui Dumnezeu ? Vrea el sa afirme ca inaintea Lui viata omului nu are nicio valoare ? Daca astfel ar sta lucrurile, de ce Creatorul nu ne-a abandonat inca din Eden, imediat dupa caderea primilor nostri parinti ? De ce L-a trimis pe unicul si preiubitul Sau Fiu sa moara in locul nostru ? De ce ne-a umplut El cu atata har, cu atatea binecuvantari si cu atatea frumoase fagaduinte cu privire la viata viitoare ?
Mesajul psalmistului este cu totul altul. Puse alaturi, viata trecatoare a omului si vesnicia lui Dumnezeu, cele doua nu sufera comparatie. Intotdeauna o comparatie se face intre lucruri sensibil asemanatoare. Dar ce poate insemna o viata de 70-80 de ani in comparatie cu vesnicia Creatorului ? O „nimica”…
Insa o „nimica” suficienta pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu, pentru a face cunostinta cu planurile Sale si cu grija Sa de Tata. O „nimica” suficienta pentru a incepe sa-L iubim pe Dumnezeu si a dori sa fim ca El si impreuna cu El. O vesnicie…
„Desertaciunea desertaciunilor”
In doar cateva cuvinte, versetul 6 exprima una din ideile principale ale cartii Eclesiastul: viata omului fara Dumnezeu, in conditiile degradarii produse de pacat, este o „desertaciune si goana dupa vant”. De ce ? Tot eclesiastul ne raspunde: „Pentru ca nu este nimic trainic sub soare” ( Eclesiastul 2,11 ).
In varianta lui David, ideea este exprimata astfel: „Da, omul umbla ca o umbra, se framanta degeaba, strange la comori si nu stie cine le va lua” ( vers.6 ). Iata cum este creionat, in doar cateva trasaturi, portretul omului fara Dumnezeu: o „umbra” care se framanta pentru niste valori efemere, pe care nu le poate lua cu sine la parasirea acestei lumi.
Lectia aceasta se invata foarte greu si uneori e nevoie ca omul sa treaca prin crize majore, asemenea lui Iov, pentru ca sa recunoasca marele adevar rostit de acesta: „Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi intoarce in sanul pamantului” ( Iov 1,21 ).
Exista totusi un amendament care trebuie facut la afirmatia lui Iov. Daca din punct de vedere material afirmatia sa este perfect adevarata, caci parasim aceasta lume la fel cum am intrat in ea, adica „goi” de orice posesiune materiala, nu la fel stau lucrurile pe taram spiritual. Venim „goi”, dar plecam lasand in urma ceva: un caracter si o influenta.
Aceste doua valori ne apartin in totalitate si vor fi ale noastre cel putin pana la judecata finala a lui Dumnezeu. La inviere, nu ne vom intalni cu vilele, limuzinele, bijuteriile, colectiile de arta sau cu conturile noastre bancare, dar ne vom intalni cu caracterul pe care l-am cladit o viata intreaga si o influenta pe care am raspanadit-o in jurul nostru zi de zi.
„Umbra” agitata de care aminteste psalmistul este omul centrat doar pe latura materiala a existentei, neglijand-o pe cea spirituala. Desi accepta greu gandul ca va trebui si el sa paraseasca aceste comori, totusi va trebui sa se intalneasca cu acel moment. Si ce va ramane in urma lui ? Un caracter si o influenta care vor fi o „umbra” in ziua judecatii…
„In Tine imi este nadejdea”
Daca asa stau lucrurile in aceasta viata, daca viata insasi este scurta ca „un lat de mana” ( circa 7,4 cm, una din cele mai mici masuri de lungime din vechime ), daca „orice om este doar o suflare” ( vers. 5 ) si intreaga lui viata se framanta degeaba ( vers. 6 ), psalmistul se intreaba in mod justificat: „Acum, Doamne, ce mai pot nadajdui eu ?” ( vers. 7 pp. ).
Din fericire, David cunoaste raspunsul salvator: „In Tine imi este nadejdea” ( vers. 7 up. ). Increderea sa in Dumnezeu il face sa-si puna din nou frau gurii si sa taca. Insa de data aceasta tacerea lui nu este manifestarea unor frustrari cauzate de lipsa unor raspunsuri la intrebarile sale, ci ea este o manifestare a increderii totale in Providenta divina: „Stau mut; nu deschid gura, caci Tu lucrezi” ( vers. 9 ).
Oare a reusit David sa se tina de angajamentul sau ? Nu ni se spune in alti psalmi daca el a reusit sau nu acest lucru. Insa tinta pe care si-o propune este un pas inainte spre desavarsirea caracterului sau.
Dar noi, cum stam oare cu autocontrolul ? Am decis sa nu mai dam drumul la vorbe, murmurand impotriva lui Dumnezeu cand nu intelegem planurile Sale ? Am hotarat sa nu-i mai „coloram” in culori inchise pe semenii nostri pe care nu-i avem la inima ?
Nu este deloc usor sa taci. Insa este bine sa recurgem la ea caci, asa cum spunea marele ganditor Nicolae Iorga, „Tacerea are glasurile ei de intelepciune. Ascult-o !” In tacere exista multa binecuvantare si numeroase biruinte. Dar si multa incredere. Profetul Ieremia ne asigura de acest lucru: „Bine este sa astepti in tacere ajutorul Domnului” ( Plangerile lui Ieremia 3,26 ).
Problemele cu care ne confruntam nu se rezolva prin mult zgomot, ci mai degraba prin multa tacere, o tacere care Il lasa pe Dumnezeu sa lucreze, si care e intrerupta doar de rugaciune.
„Izbaveste-ma de toate faradelegile mele”
Finalul psalmului este o rugaciune fierbinte. David Il roaga pe Dumnezeu ca sa-Si abata pedepsele de la el. Nu stim la care faradelegi se refera el atunci cand vorbeste de pedeapsa divina si nici nu e important lucrul acesta. Ceea ce este cu adevarat important de remarcat este pocainta psalmistului care striga la Dumnezeu dupa iertare, plangand inaintea Lui pentru ceea ce a facut.
„Asculta-mi rugaciunea, Doamne, si pleaca-Ti urechea la strigatele mele ! Nu tacea in fatza lacrimilor mele ! Caci sunt un strain inaintea ta, un pribeag ca toti parintii mei” ( vers. 12 ).
Psalmul 39 se incheie cu o ultima rugaciune emotionanta: „Abate-Ti privirea de la mine si lasa-ma sa rasuflu, pana nu ma duc si sa nu mai fiu” ( vers. 13 ).
Desi a fost scris cu trei milenii in urma, Psalmul 39 raspunde unor nevoi spirituale permanente. O prima lectie pe care o invatam din experienta psalmistului este aceea ca retinerea voita de a pune acele intrebari existentiale care ne framanta nu duce la nimic bun, ci doar la frustrari si framantari sufletesti si mai mari.
Da, este bine sa ne deschidem sufletul si sa lasam intrebarile sa curga. Fara ele nu exista raspunsuri, si fara intrebari si raspunsuri nu exista comunicare intre noi si Creatorul nostru. Adica nu exista relatie.
A doua lectie continuta in cuprinsul psalmului este aceea ca trebuie sa fim mereu constienti de vremelnicia noastra, de cat de trecatori suntem pe pamant. Aceasta ne va ajuta sa facem ordine in prioritatile noastre si sa alegem adevaratele valori vesnice in detrimentul falselor valori trecatoare.
Iar a treia lectie, dar si cea mai importanta, este aceea ca oricare ar fi dilemele, framantarile si necazurile noastre, la Dumnezeu vom gasi intotdeauna rezolvarea lor. „Moneda” ceruta de cer este una singura: increderea in Dumnezeu. Iar El va sti sa onoreze increderea care I se acorda.
Lori Balogh
