Psalmul 39 – Străini și călători

Psalmul 39 – Străini și călători

1. „Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii, cât va sta cel rău înaintea mea.”
2. Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit, și totuși durerea mea nu era mai puțin mare.
3. Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia, și atunci mi-a venit cuvântul pe limbă și am zis:
4. „Doamne, spune-mi care este sfârșitul vieții mele, care este măsura zilelor mele, ca să știu cât de trecător sunt.”
5. Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână și viața mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ține.
6. Da, omul umblă că o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori și nu știe cine le va lua.
7. Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu? În Tine îmi este nădejdea.
8. Izbăvește-mă de toate fărădelegile mele! Nu mă face de ocara celui nebun!
9. Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi.
10. Abate-Ți loviturile de la mine! Îmi iese sufletul sub loviturile mâinii Tale.
11. Tu pedepsești pe om și-l lovești pentru fărădelegea lui; îi prăpădești, ca molia, ce are el mai scump. Da, orice om este doar o suflare.
12. Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, și pleacă-Ți urechea la strigătele mele! Nu tăcea în fața lacrimilor mele! Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toți părinții mei.
13. Abate-Ți privirea de la mine și lasă-mă să răsuflu, până nu mă duc și să nu mai fiu!”

Tristețe, regret, melancolie

Psalmul 39 este o elegie de penitență – o specie a genului liric, care se caracterizează prin exprimarea unor sentimente profunde de tristețe, regret și melancolie. Considerată de unii cercetători ca fiind „cea mai frumoasă dintre elegiile Psalmilor” ( Ewald ), Psalmul 39 conține totuși o licărire de lumină și speranță: mărturisirea de credință a psalmistului: „În Tine îmi pun nădejdea.” (vers.7up.)

În versurile acestui psalm, întâlnim un suflet trist și apăsat, o inimă care nu este în stare să-și exprime durerea, dar pe care, în final, reușește să o reverse înaintea lui Dumnezeu. Meditațiile profunde ale psalmistului au menirea să continue tema psalmului precedent, oferindu-ne o nouă perspectivă asupra vieții și ajutându-ne să dobândim o gândire biblică.

Câștigul real pentru cei care aprofundează mesajul Psalmului 39 este acela că vor deveni oameni mai profunzi și mai încrezători în Dumnezeu. Și ce Își poate dori mai mult un Tată ceresc cu privire la copiii Săi de pe pământ, care încă se mai află în „valea umbrei morții” (vezi Psalmul 23,4) și care încă mai străbat „valea plângerii” (vezi Psalmul 84,6), valea suferinței și a lacrimilor?

Dilemele credinței

Psalmul 39 răspunde la una dintre întrebările existențiale ale ființei umane: Ce este viața și cât de trecătoare este ea? Astfel de întrebări sunt inerente și, mai curând sau mai târziu, orice om se confruntă cu ele. De răspunsul pe care-l primește la astfel de întrebări depinde întreaga lui filosofie de viață, comportamentul său în familie, biserică și societate, precum și idealurile sale și modul în care se raportează la Dumnezeu.

Este bine să ne punem astfel de întrebări sau trebuie să le evităm? Se pare că în viața lui David a existat o perioadă în care a evitat să pună astfel de întrebări. De ce? Ne spune chiar el: „Ziceam: Voi veghea asupra căilor mele ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea.” (vers.1)

Așadar, pentru un timp psalmistul a evitat să exprime astfel de întrebări din teama de a nu păcătui, de a nu-L întrista pe Dumnezeu cu întrebările sale. Dar mai există un motiv pentru care el și-a impus să tacă: David nu dorea ca plângerile sale să-i facă pe cei nelegiuiți să devină și mai ostili față de Dumnezeu.

Existența suferinței în prezența unui Dumnezeu bun și desăvârșit este o continuă sursă de critici și acuze ale oamenilor necredincioși la adresa lui Dumnezeu și a bisericii Sale. Iar psalmistul dorea să evite alimentarea acestor critici și atitudini ostile.

Însă, din ceea ce urmează, rezultă că această atitudine a lui David nu a fost cea mai potrivită, căci ea a generat în ființa sa frustrări apăsătoare. Viața ne arată că tăcerea și sentimentele reprimate se amplifică, în timp ce exprimarea lor aduce ușurare, asemenea unei supape care se deschide, detensionând situația.

În această privință, experiența profetului Ieremia este demnă de remarcat: „Dacă zic: „Nu voi mai pomeni de El și nu voi mai vorbi în Numele Lui”, iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.” (Ieremia 20,9)

Uneori tăcerea este de aur. Alteori însă, ea adâncește și mai mult criza în care ne aflăm. Unele probleme pot fi rezolvate prin tăcere (de exemplu, evitarea unui conflict verbal), altele însă, nu numai că nu se rezolvă, ci chiar se agravează.

De aceeași experiență a avut parte și David. De teama de a nu păcătui și a nu-L întrista pe Dumnezeu, dar și pentru a nu oferi celor răi noi motive să se răzvrătească împotriva Lui, el tace. Rezultatul? „Am stat mut, în tăcere, am tăcut, măcar că eram nenorocit; și totuși durerea mea nu era mai puțin mare. Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia…” (vers.2.3)

Așadar, întrebările nepuse și reprimate nu sunt o soluție. Imaginea pe care o sugerează psalmistul este aceea a unui cazan aflat sub o presiune extremă, gata să explodeze. O întrebare reprimată este urmată de lipsa unui răspuns potrivit, iar ambele indică lipsa comunicării. Și ce poate fi mai rău într-o relație decât lipsa acesteia?

Zădărnicia vieții

Pe paginile Scripturilor întâlnim oameni ai credinței, oameni pe care îi privim ca modele de urmat, dar care au avut și ei nelămuririle și întrebările lor. Priviți la Iov, Ieremia, Asaf, Habacuc și alții ca ei! Acești oameni ai lui Dumnezeu nu s-au sfiit să rostească ceea ce îi frământa. I-au întrebat pe semenii lor, L-au întrebat pe Dumnezeu, iar uneori aproape că s-au „certat” cu El. Însă au făcut bine că nu și-au reprimat întrebările și frământările, lăsând ca presiunea „focului” din inima lor să iasă afară.

Să privim la relațiile dintre noi. Nu-i așa că preferăm să fim certați de persoanele iubite, decât să ne lovim de tăcerea lor, mai grea ca plumbul? Acolo unde există comunicare, încă există o relație, iar acolo unde există o relație, dragostea încă mai are o șansă. Însă acolo unde comunicarea încetează, fiind înlocuită de indiferență, relația se îndreaptă spre finalul ei.

În cazul lui David, presiunea sa sufletească a ajuns într-un punct critic. Dacă nu s-ar fi deschis „supapa”, întreaga sa existența ar fi sărit în aer. „Și atunci”, spune psalmistul, „mi-a venit cuvântul pe limbă și am zis: „Doamne, spune-mi care este sfârșitul vieții mele, care este măsura zilelor mele, ca să știu cât de trecător sunt.” (vers.3up.4)

Simțământul efemerității vieții se dobândește odată cu trecerea anilor. Dacă în copilărie sau în tinerețe omul are sentimentul că va trăi veșnic, pe măsură ce trec anii acest simțământ este înlocuit cu altul: acela al vremelniciei, al zădărniciei vieții.

Faptul că David își zugrăvește frământările sufletești pe această temă dovedește că Psalmul 39 a fost scris în anii târzii ai maturității sale fizice și spirituale. Căci doar atunci, când timpul parcă se grăbește spre un deznodământ nefericit, omul ajunge la aceeași concluzie cu a psalmistului: „Iată, zilele mele sunt ca un lat de mână și viața mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ține. Da, omul este ca o umbră…” (vers.5.6pp.)

Oare ce vrea să spună David când afirmă că viața sa este ca o umbra înaintea lui Dumnezeu? Vrea el să afirme că înaintea Lui viața omului nu are nicio valoare? Dacă astfel ar sta lucrurile, de ce Creatorul nu ne-a abandonat încă din Eden, imediat după căderea primilor noștri părinți? De ce L-a trimis pe unicul și preaiubitul Său Fiu să moară în locul nostru? De ce ne-a umplut El cu atâta har, cu atâtea binecuvântări și cu atâtea frumoase făgăduințe cu privire la viața viitoare?

Mesajul psalmistului este cu totul altul. Puse alături, viața trecătoare a omului și veșnicia lui Dumnezeu, cele două nu suferă comparație. Întotdeauna o comparație se face între lucruri sensibil asemănătoare. Dar ce poate însemna o viață de 70‑80 de ani în comparație cu veșnicia Creatorului? O „nimica”…

Însă o „nimica” suficientă pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, pentru a face cunoștință cu planurile Sale și cu grija Sa de Tată. O „nimica” suficientă pentru a începe să-L iubim pe Dumnezeu și a dori să fim ca El și împreună cu El. O veșnicie…

„Deșertăciunea deșertăciunilor”

În doar câteva cuvinte, versetul 6 exprimă una dintre ideile principale ale cărții Eclesiastul: viața omului fără Dumnezeu, în condițiile degradării produsă de păcat, este o „deșertăciune și goană după vânt”. De ce? Tot eclesiastul ne răspunde: „Pentru că nu este nimic trainic sub soare.” (Eclesiastul 2,11)

În varianta lui David, ideea este exprimată astfel: „Da, omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori și nu știe cine le va lua.” (vers.6) Iată cum este creionat, în doar câteva trăsături, portretul omului fără Dumnezeu: o „umbră” care se frământă pentru niște valori efemere, pe care nu le poate lua cu sine la părăsirea acestei lumi.

Lecția aceasta se învață foarte greu și uneori e nevoie ca omul să treacă prin crize majore, asemenea lui Iov, pentru ca să recunoască marele adevăr rostit de acesta: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului.” (Iov 1,21)

Există totuși un amendament care trebuie făcut la afirmația lui Iov. Dacă din punct de vedere material afirmația sa este perfect adevărată, căci părăsim această lume la fel cum am intrat în ea, adică „goi” de orice posesiune materială, nu la fel stau lucrurile pe tărâm spiritual. Venim „goi”, dar plecăm lăsând în urmă ceva: un caracter și o influență.

Aceste două valori ne aparțin în totalitate și vor fi ale noastre cel puțin până la judecata finală a lui Dumnezeu. La înviere, nu ne vom întâlni cu vilele, limuzinele, bijuteriile, colecțiile de artă sau cu conturile noastre bancare, dar ne vom întâlni cu caracterul pe care l-am clădit o viață întreagă și o influență pe care am răspândit-o în jurul nostru zi de zi.

„Umbra” agitată de care amintește psalmistul este omul centrat doar pe latura materială a existenței, neglijând-o pe cea spirituală. Deși acceptă greu gândul că va trebui și el să părăsească aceste comori, totuși va trebui să se întâlnească cu acel moment. Și ce va rămâne în urma lui? Un caracter și o influență care vor fi o „umbră” în ziua judecății…

„În Tine îmi este nădejdea”

Dacă așa stau lucrurile în această viață, daca viața însăși este scurtă ca „un lat de mână” (circa 7,4 cm, una dintre cele mai mici măsuri de lungime din vechime), dacă „orice om este doar o suflare” (vers.5) și întreaga lui viață se frământa degeaba (vers.6), psalmistul se întreabă în mod justificat: „Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu?” (vers.7pp.)

Din fericire, David cunoaște răspunsul salvator: „În Tine îmi este nădejdea.” (vers.7up.) Încrederea sa în Dumnezeu îl face să-și pună din nou frâu gurii și să tacă. Însă de data aceasta tăcerea lui nu este manifestarea unor frustrări cauzate de lipsa unor răspunsuri la întrebările sale, ci ea este o manifestare a încrederii totale în Providența divină: „Stau mut; nu deschid gura, căci Tu lucrezi.” (vers.9)

Oare a reușit David să se țină de angajamentul său? Nu ni se spune în alți psalmi dacă el a reușit sau nu acest lucru. Însă ținta pe care și-o propune este un pas înainte spre desăvârșirea caracterului său.

Dar noi, cum stăm oare cu autocontrolul? Am decis să nu mai dăm drumul la vorbe, murmurând împotriva lui Dumnezeu când nu înțelegem planurile Sale? Am hotărât să nu-i mai „coloram” în culori închise pe semenii noștri pe care nu-i avem la inimă?

Nu este deloc ușor să taci. Însă este bine să recurgem la ea căci, așa cum spunea marele gânditor Nicolae Iorga: „Tăcerea are glasurile ei de înțelepciune. Ascult-o!” În tăcere există multă binecuvântare și numeroase biruințe. Dar și multă încredere. Profetul Ieremia ne asigură de acest lucru: „Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.” (Plângerile lui Ieremia 3,26)

Problemele cu care ne confruntăm nu se rezolvă prin mult zgomot, ci mai degrabă prin multă tăcere, o tăcere care Îl lăsă pe Dumnezeu să lucreze, și care e întreruptă doar de rugăciune.

„Izbăvește-mă de toate fărădelegile mele!”

Finalul psalmului este o rugăciune fierbinte. David Îl roagă pe Dumnezeu ca să-Și abată pedepsele de la el. Nu știm la care fărădelegi se referă el atunci când vorbește de pedeapsa divină și nici nu e important lucrul acesta. Ceea ce este cu adevărat important de remarcat este pocăința psalmistului care strigă la Dumnezeu după iertare, plângând înaintea Lui pentru ceea ce a făcut.

„Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, și pleacă-Ți urechea la strigătele mele! Nu tăcea în fața lacrimilor mele! Căci sunt un străin înaintea ta, un pribeag că toți părinții mei.” (vers.12)

Psalmul 39 se încheie cu o ultimă rugăciune emoționantă: „Abate-Ți privirea de la mine și lasă-mă să răsuflu, până nu mă duc și să nu mai fiu.” (vers.13)

Deși a fost scris cu trei milenii în urmă, Psalmul 39 răspunde unor nevoi spirituale permanente. O primă lecție pe care o învățăm din experiența psalmistului este aceea că reținerea voită de a pune acele întrebări existențiale care ne frământă nu duce la nimic bun, ci doar la frustrări și frământări sufletești și mai mari.

Da, este bine să ne deschidem sufletul și să lăsăm întrebările să curgă. Fără ele nu există răspunsuri, și fără întrebări și răspunsuri nu există comunicare între noi și Creatorul nostru. Adică nu există relație.

A doua lecție conținută în cuprinsul psalmului este aceea că trebuie să fim mereu conștienți de vremelnicia noastră, de cât de trecători suntem pe pământ. Aceasta ne va ajuta să facem ordine în prioritățile noastre și să alegem adevăratele valori veșnice în detrimentul falselor valori trecătoare.

Iar a treia lecție, dar și cea mai importantă, este aceea că oricare ar fi dilemele, frământările și necazurile noastre, la Dumnezeu vom găsi întotdeauna rezolvarea lor. „Moneda” cerută de cer este una singură: încrederea în Dumnezeu. Iar El va ști să onoreze încrederea care I se acordă.

Lori Balogh