Ilustrații despre descurajare
Lipsa speranței
La Dachau, lagărul de concentrare nazist, a început să se înregistreze un număr foarte crescut de sinucideri. Unul dintre prizonierii mai vechi și-a dat seama că oamenii o făceau din cauza lipsei de speranță. El a răspândit zvonul că armata rusă este foarte aproape și că în curând vor fi eliberați.
Ca urmare, sinuciderile au încetat și o atmosferă de optimism și entuziasm a cuprins întregul lagăr. Sesizând aceasta, ofițerii au urmărit să vadă care este cauza. În cele din urmă au înțeles optimismul prizonierilor și au dezmințit apropierea rușilor, declarându-l un zvon fals. Odată cu aceasta, sinuciderile au reapărut sub un număr și mai mare.
Sursa: Sola Scriptura 2010
Speranța – arma cea mai puternică
Winston Churchill a fost întrebat odată de un reporter: „Care a fost arma cea mai puternică pe care națiunea britanică a folosit-o împotriva expansiunii naziste?” Fără să ezite vreun moment, Churchill a răspuns: „Cea mai puternică armă a englezilor a fost speranța!”
Spre deosebire de Churchill, Alexander Solzehnitzen, în cartea sa despre Gulagul nazist, a scris despre condamnații așa numiți „goners” (plecați, morți înainte ca viața lor să înceteze). Aceștia erau oameni care nu mai aveau nicio nădejde, erau morți chiar dacă încă mai umblau pe picioare.
Deși unii dintre ei au mai trăit câteva săptămâni de la momentul condamnării, pentru ei totul s-a terminat din prima zi. De ce? Pentru că au pierdut orice speranță!
Cercetările medicale au demonstrat că omul nu poate trăi fără speranță. Doctorii știu că dacă spun unui bolnav că este în starea terminală, sfârșitul vieții acestuia intervine mai repede. Când nu mai există nicio speranță, iar oamenii renunță și nu mai întrevăd nicio soluție la problemele vieții, deteriorarea survine mult mai rapid.
Apostolul Petru privește la lucrurile pe care nu le poate vedea, dar pe care le anticipează cu deplină siguranță. Această nădejde i-a întărit inima. Credința în lucrurile pregătite nouă prin Christos ne va întări inimile și ne va motiva să nu renunțăm niciodată.
Nu cumva viața ta nu mai are niciun orizont și ești gata să renunți? Nu uita că și pentru tine mai există speranță, datorită a ceea ce Dumnezeu a pregătit prin Christos. Poți avea parte de slava viitoare.
Biruiește momentele de durere
Am citit despre un obicei practicat în multe sate din Rusia într-o vreme când mulți copii nu supraviețuiau după naștere. Foarte mulți dintre nou-născuții din acea vreme mureau în primii ani de viață. Multe mame care și-au pierdut copiii nu mai găseau nicio motivație pentru a trăi. Ele petreceau fiecare zi în plâns și deznădejde.
Pentru a le pregăti pentru viață și a le ajuta să depășească această stare, în afară fiecărei localități au fost construite colibe de jale pentru aceste mame. În aceste colibe, mamele care și-au pierdut copiii trebuiau să trăiască în singurătate, plângându-i pe cei pierduți, timp de o lună de zile.
La sfârșitul lunii, coliba era incendiată. Înainte ca focul să o cuprindă, femeia care era înăuntru trebuia să hotărască dacă alege să trăiască sau să moară în flăcări. Dacă femeia ieșea afară din coliba de jale, aceasta arăta tuturor că a ales să trăiască. Luând această decizie, ea trebuia să construiască o nouă colibă pentru următoarea mamă care, pierzându-i pe cei dragi, era supusă aceluiași test.
În urma acestor experiențe, generațiile care au urmat au înțeles că, pentru înaintașii lor, viața a fost dură și uneori crudă. Alegând să trăiască, aceste mame au fost pregătite să îndure suferințe și necazuri uneori greu de imaginat. În acest fel ei au fost pregătiți spiritual pentru vremurile grele, ce știau că vor veni curând.
Spre deosebire de acești locuitori ai satelor din Rusia, noi așteptăm că viața să fie fără probleme. Din această cauză suntem complet nepregătiți pentru vremea în care visurile noastre nu ne sunt împlinite, iar planurile și speranțele ne sunt făcute țăndări.
Din această cauză, astăzi întâlnim așa de mulți oameni suferind de depresie nervoasă și, spre deosebire de generațiile anterioare, depindem atât e mult de medicamente. Suntem o generație complet nepregătită pentru vremuri grele; de aceea atunci când lipsurile și durerile vin, nu știm cum să le depășim.
Chiar dacă te consideri un copil a lui Dumnezeu, asta nu-ți va garanta ca inima nu-ți va fi frântă. Maria și Marta s-au supărat pentru că Domnul Iisus n-a venit imediat pentru a-l vindeca pe fratele lor. Chiar dacă Domnul Iisus a vărsat lacrimi atunci când a văzut durerea prietenilor Săi, a mers la mormânt și l-a înviat pe Lazăr, chemându-l afară din mormânt.
Lazăr, ridicat din moarte și mormânt era acum pregătit pentru viață. După această experiență, pentru Maria, Marta și Lazăr, viața n-a mai fost la fel. Ei erau pregătiți să înfrunte cu curaj și încredere toate problemele care aveau să vină, știind că orice li s-ar putea întâmpla, puterea lui Dumnezeu le este deajuns, iar pentru Domnul Iisus niciodată nu-i prea târziu.
Cum confrunți suferința
Sunt două istorisiri interesante despre două persoane, care fiecare în parte a suferit cite un accident în urma căruia au paralizat. Unul dintre aceștia, Kenneth Eright, era un fotbalist celebru, care juca în liga liceelor din SUA. Iubea și practica în același timp boxul, și era pasionat de vânătoare. Un accident în care și-a fracturat gâtul a făcut să-și piardă mobilitatea și să rămână paralizat de la piept în jos. Supunându-l terapiilor recuperatorii, medicii aveau nădejde că într-o zi el va reuși să umble folosind cârjele.
Acest atlet nu s-a împăcat însă cu noua sa situație și starea de paralizie. A rugat pe doi dintre cei mai buni prieteni să-l ducă undeva afară din oraș într-o pădure în care obișnuia să meargă la vânătoare. Acolo a scos un pistol și, în văzul prietenilor, și-a pus capăt zilelor.
În cel de-al doilea caz, Jim Mc. Goan, la vârsta de 19 ani, tot într-un accident a rămas și el paralizat de la piept în jos. De atunci și până astăzi viața lui a rămas legată de un cărucior pentru persoane cu dizabilități locomotorii.
Recent însă el a apărut la rubrica de știri a unui ziar, pentru că a sărit cu parașuta la punct fix. El a sărit pe un ponton aflat în largul apelor unui lac. În articolul de știri care a anunțat acest record, se menționau încă multe alte lucruri despre el: Jim, locuiește singur; își pregătește hrana, își spală hainele, își face curățenie și își întreține casa, fără a fi ajutat de cineva.
Conduce o mașină special echipată pentru persoane cu dizabilități, a scris trei cărți și a făcut pozele pentru primul album național al sportivilor ce participă în competiții sportive în cărucior.
Două persoane cu aceleași probleme fizice: una a ales viața, și a reușit în ciuda încercărilor și-a neputințelor de tot felul, iar cealaltă persoană a ales să moară și a pierdut totul!
Ce cale vei alege? Domnul Iisus te-a ales să fii al Lui; și chiar dacă păcatul ți-a provocat infirmități spirituale, alege calea vieții ca să câștigi!
Leac pentru descurajare
Martin Luther a trecut printr-o perioadă în care era descurajat și supărat pe sine, pe lume, pe biserică. Starea lui i-a afectat pe toți cei dragi. Încercările soției de a-l încuraja prin vorbe și fapte menite să-l înveselească și să-i reaprindă speranța s-au dovedit a fi în zadar. După ce a epuizat toate modalitățile posibile de a-i readuce bucuria, ea s-a înfățișat într-o zi în fața lui în doliu, profund îndurerată.
„Cine a murit?” – a întrebat Luther.
„Oh, tu nu știi Martin? Dumnezeu din ceruri este mort.”
„Cum poți spune asemenea lucruri fără sens, Kathe? Cum poate să moară Dumnezeu? De ce, El e nemuritor, și va trăi mereu.”
„Crezi că e adevărat?” – îl întreabă ea cu neîncredere în glas.
„Cum te poți îndoi? La fel de sigur cum e că există un Dumnezeu, este și faptul că El nu poate muri niciodată.”
„Și totuși” – adaugă ea sfios, pe un ton ce-l făcu pe el să o privească -, „cu toate că nu te îndoiești de existența lui Dumnezeu, ai ajuns descurajat și fără de speranță ca și cum El nu ar exista. Mie mi se pare că te porți ca și cum Dumnezeu ar fi mort.”
Auzind toate acestea, Martin Luther a conștientizat greșeala pe care o făcuse atunci când s-a lăsat pradă deznădejdii.
Dă-mi mâna!
Miercuri, 10 februarie 2021, ora 13:35, în stația de metrou Dristor 1, o fată de 16 ani observă că metroul se apropie și sare în fața lui pentru a se sinucide. O altă fată, Alexandra, care era în apropiere, a strigat-o să se ridice. Parcă trezită dintr-un vis urât, fata s-a ridicat de pe șine, întorcându-se spre marginea peronului.
În momentul imediat următor, Răzvan, un alt călător, a alergat spre marginea peronului strigând: „Dă-mi mâna!” Întinzând mâna, a fost trasă de pe sine exact în momentul în care metroul ajungea în stație, ștergându-i numai piciorul.
Este impresionantă imaginea aceasta cu mâna întinsă! Mâna celui disperat și mâna salvatorului! Cincisprezece secunde a durat experiența relatată mai sus și s-a încheiat cu cei trei protagoniști îmbrățișați. Nimeni nu s-a mai gândit la infectarea cu Covid 19, nimeni nu s-a mai gândit la distanțarea socială.
Doru Codițoiu
Culegere de Lori Balogh
