Psalmul 41 – Secretul fericirii

Psalmul 41 – Secretul fericirii

     1. „Ferice de cel ce îngrijeşte de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăveşte;

2. Domnul îl păzeşte şi-l ţine în viaţă. El este fericit pe pământ şi nu-l laşi la bunul plac al vrăjmaşilor lui.

3.  Domnul îl sprijină când este pe patul de suferinţă: îi uşurezi durerile în toate bolile lui.

4. Eu zic: „Doamne, ai milă de mine! Vindecă-mi sufletul! Căci am păcătuit împotriva Ta.”

5.  Vrăjmaşii mei zic cu răutate despre mine: „Când va muri? Când îi va pieri numele?”

6.  Dacă vine cineva să mă vadă, vorbeşte neadevăruri, strânge temeiuri ca să mă vorbească de rău, şi când pleacă, mă vorbeşte de rău pe afară.

7. Toţi vrăjmaşii mei şoptesc între ei împotriva mea şi cred că nenorocirea mea îmi va aduce pieirea.

8.  „Este atins rău de tot – zic ei –, iată-l culcat, n-are să se mai scoale!”

9.  Chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea.

10.  Dar Tu, Doamne, ai milă de mine şi ridică-mă, ca să le răsplătesc cum li se cuvine.

11.  Prin aceasta voi cunoaşte că mă iubeşti, dacă nu mă va birui vrăjmaşul meu.

12.  Tu m-ai sprijinit din pricina neprihănirii mele şi m-ai aşezat pe vecie înaintea Ta.

13. Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veşnicie în veşnicie! Amin! Amin!”

 

     Locul in care fericirea nu e cautata

     Cine nu cauta fericirea ? O cautam cu totii, chiar daca o facem pe cai diferite. Fericirea este cautata si de betivul cazut in sant, dar si de parlamentarul corupt; de vanzatorul de covrigi de la colt de strada, dar si de omul de stiinta; de mama ce vegheaza asupra pruncului ei, dar si de drogatul care isi injecteaza heroina. Unii au gasit-o, altii insa nu au gasit-o inca…

Exista insa un loc in care putini oameni cauta fericirea mult dorita: langa cel sarac, nenocrocit, bolnav si lovit de soarta. Or, tocmai acest secret al fericirii vrea David sa ni-l impartaseasca in Psalmul 41, un psalm incadrat simetric intre cuvintele „Ferice” ( vers. 1 ) si „Binecuvantat” ( vers. 13 ) care, in esenta, sunt unul si acelasi lucru.

Din punct de vedere al continutului de idei, Psalmul 41 se aseamana mult cu Psalmul 38. Incepe cu o binecuvantare rostita asupra celor ce ii ajuta pe saraci, continua apoi cu o descriere a tradarii fostilor prieteni si se incheie cu o rugaciune plina de nadejde.

Partea cea mai tulburatoare a Psalmului 41, pe care o intalnim si in Psalmul 38, este legata de amaraciunea experientei tradarii fostilor prieteni ai psalmistului, experienta generatoare de suferinte sufletesti greu de cuantificat.

Psalmul 41 incepe oarecum neasteptat si brusc, vorbindu-ne despre un secret al fericirii pe care putini oameni il cunosc: „Ferice de cel ce ingrijeste de cel sarac ! Caci in ziua nenorocirii Domnul il izbaveste. Domnul il pazeste si-l tine in viata. El este fericit pe pamant si nu-l lasi la bunul plac al vrajmasilor lui. Domnul il spijineste cand este pe patul de suferinta; ii usurezi durerile in toate bolile lui” ( vers. 1-3 ).

Termenul „sarac” nu se refera doar la categoria celor lipsiti de posibilitati materiale si financiare. Cuvantul are un inteles mult mai larg, putand fi tradus cu „cel de jos”, „cel neajutorat”, „cel abatut”.

De aceea, fericirea nu este adresata doar celor care scot din buzunar o anumita suma de bani pentru a o oferi saracilor, ci tuturor celor ce se pleaca cu dragoste si compasiune asupra celor loviti de soarta, asupra celor descurajati, neajutorati si debusolati.

Principiul pe care-l invoca psalmistul aici este cel al cauzalitatii: Ce seamana omul, aceea va secera. Sau, mai concret: Cel ce ingrijeste de nevoile celor ce n-au pe nimeni, care sunt bolnavi, lipsiti si neajutorati, care sunt deznadajduiti si nu mai vad lumina de la capatul tunelului, se vor bucura de roadele rasplatirii divine.

Nu este nimic spectaculos sa te ingrijesti de un om nenorocit. Lumea noastra are alte prioritati, toate purtand amprenta egoismului si materialismului. Insa din perspectiva biblica, cel ce se apleaca asupra unui om nenorocit face deja primii pasi pe calea fericirii, a unei vieti implinite.

Afirmatia din debutul Psalmului 41 ne arata ca nimeni nu este scutit de suferinta si boala, nimeni nu se afla sub un clopot de sticla, ocrotit de toate nenorocirile existente pe pamant. Chiar si in viata celui ce se ingrijeste de cel sarac vine uneori „ziua nenorocirii” ( vers. 1, „ziua raului” ). Chiar si el are vrajmasi ( vers. 2 ) si uneori este doborat de boala, avand parte de „patul suferintei” ( vers. 3 ).

Nu, Dumnezeu nu promite ca vom fi scutiti de suferinte si boli, dar El ne promite mangaiere si alinarea suferintelor. El nu ne promite vindecare in orice situatie si din orice boala, dar ne promite puterea de trece peste orice incercare.

Caci, spune apostolul Pavel, „nu v-a ajuns nicio ispita care sa nu fi fost potrivita cu puterea omeneasca. Si Dumnezeu, care este credincios, nu va ingadui sa fiti ispititi peste puterile voastre, ci, impreuna cu ispita a pregatit si mijlocul ca sa iesiti din ea, ca s-o puteti rabda” ( 1 Corinteni 10,13 ).

Si mai mult decat atat, Dumnezeu ne promite ceva infinit mai pretios decat vindecarea trupeasca: prezenta Sa alaturi de cel ce sufera: „Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: „Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57,15 ).

 

     Gustul tradarii

Psalmul 41 exprima evolutia sufleteasca a unui om care trece printr-o criza interioara majora, o suferinta sufleteasca care-l determina sa implore mila divina: „Eu zic: „Doamne, ai mila de mine ! Vindeca-mi sufletul ! Caci am pacatuit impotriva Ta” ( vers. 4 ).

Care era acea imensa suferinta pe care o traia psalmistul in acele momente ? Nu e greu sa o identificam, mai ales daca cunoastem cateva amanunte din viata sa: gustul amar al tradarii si al nerecunostintei unui om pe care candva l-ai ajutat cu toata dragostea, dar care ulterior s-a intors impotriva ta, devenindu-ti dusman.

Aceasta este o experienta comuna tuturor oamenilor si putini au fost scutiti de gustul ei amar. Insa cel care traieste trista experienta a tradarii la cote maxime este Insusi Dumnezeu.

In ciuda tuturor binecuvantarilor pe care le revarsa si asupra celor drepti si asupra celor nedrepti, in ciuda harului Sau imbelsugat si a jertfei Fiului Sau pentru mantuirea tuturor pacatosilor, cati Il blestema, cati Ii hulesc Numele si cati Il urasc cu toata fiinta lor ! Si cu toate acestea, Tatal ceresc continua sa le dea paine, soare, ploaie, aer, viata si speranta chiar si celor care Ii intorc spatele.

Nu e deloc placut sa vorbesti despre vrajmasi. David se afla intr-o conditie deloc de invidiat. In zilele sale linistite, avusese grija de cei nenorociti, implinindu-le nevoile. Insa acum, cand el insusi trece prin criza, trebuie sa simta gustul amar al tradarii fostilor sai prieteni.

Cine sunt cei care l-au dezamagit pe David astfel incat sa nu-si mai poata stapani durerea tradarii ? Cine fusese acela cu care isi impartise painea si cu care traise in pace, dar care acum „ridica si el calcaiul” impotriva lui ? ( vers. 9 ).

Comentatorii biblici arata spre Ahitofel, sfetnicul de alta data in care David avusese deplina incredere, dar care, cu ocazia rascoalei lui Absalom, devenise unul din cei mai de temut dusmani ai sai ( vezi 2 Samuel 15,31 ).

Psalmul 41 nu are elementele unui psalm profetic, insa versetul 9 contine o profetie care depaseste limitele experientei personale a lui David, trimitandu-ne la evenimentele din finalul activitatii publice a lui Mesia: „Chiar si acela cu care traiam in pace, in care-mi puneam increderea si care manca din painea mea, ridica si el calcaiul impotriva mea” ( vers. 9 ). Figura de stil folosita de David sugereaza imaginea unui cal care il loveste cu copita pe cel care-l hraneste.

Mantuitorul a preluat acest verset, aplicandu-l la tradarea lui Iuda: „Drept raspuns, El le-a zis: „Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela Ma va vinde” ( Matei 26,23 ). „Nu vorbesc despre voi toti; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie sa se implineasca Scriptura care zice: „Cel ce mananca painea cu Minea a ridicat calcaiul impotriva Mea” ( Ioan 13, 18 ). Aceeasi aplicare a versetului 9 o face si apostolul Petru in discursul sau cu ocazia alegerii lui Matia ( vezi Fapte 1,16 ).

Ideea pe care o dezvolta David in aceasta parte a psalmului este aceea ca prietenii ipocriti sunt mai periculosi decat dusmanii declarati. Intimitatea de alta data si deschiderea inimii catre cei apropiati sunt folosite de fostii prieteni ca arme impotriva sa.

Rautatea si ipocrizia acestor oameni merg pana acolo incat si vizitele pe care acestia le fac psalmistului suferind nu au alt scop decat gasirea de noi motive ca sa-l loveasca. „Daca vine cineva sa ma vada, vorbeste neadevaruri, strange temeiuri sa ma vorbeasca de rau; si cand pleaca, ma vorbeste de rau pe afara” ( vers. 6 ).

Ce fel de oameni sunt acestia, care in loc sa-l mangaie pe cel bolnav in suferinta sa, soptesc intre ei, asteptandu-i pierirea ( vers. 7.8 ) ? Ce inima de hiena se ascunde in pieptul celor care, in loc sa lupte pentru viata prietenului lor, ii doresc o moarte cat mai grabnica ? Ce bine ca aceste fiare cu chip uman sunt doar niste anonimi care nu merita nici macar sa fie aratati cu degetul !

 

     O intelegere gresita

David nu a fost un om desavarsit. Si el a avut limitele sale si, uneori, asemenea altor barbati ai credintei, a avut si el o intelegere gresita asupra evenimentelor. Versetul 11 este un exemplu in acest sens: „Prin aceasta voi cunoaste ca ma iubesti, daca nu ma va birui vrajmasul meu.”

Ceea ce este gresit in intelegerea psalmistului este ideea ca suferinta apare intotdeauna din cauza faptului ca Dumnezeu nu ne mai iubeste, iar prosperitatea este mereu un semn al aprobarii si binecuvantarii divine.

Scriptura ne arata insa ca Dumnezeu, in harul sau, revarsa binecuvantarile Sale si asupra celor drepti, dar si asupra celor nedrepti ( Matei 5,45 ). De aceea, darurile cerului nu trebuie luate intotdeauna ca semn al aprobarii divine, absenta suferintei nu este intotdeauna o dovada ca totul este in regula intre noi si Dumnezeu, iar prezenta incercarilor nu demonstreaza ca relatia noastra cu cerul nu este buna. Cartea lui Iov, cu experientele ei tulburatoare, este cea mai buna dovada in acest sens.

Iov, despre care Insusi Creatorul a afirmat inaintea intregului Univers ca este un „om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau” ( Iov 1,8; 2,3 ) a fost lovit de cele mai teribile incercari si suferinte pe care le-a putut trai un om in aceasta viata. Si totusi, aceste suferinte nu erau cauzate nici de pacatele sale, nici de deteriorarea relatiei sale cu Dumnezeu si nici de faptul ca Acesta nu-l mai iubea.

Iar daca privim fatza cealalta a „monedei” si daca ne referim la prosperitatea de care se bucura unii oameni in aceasta viata, Biblia nu ne lasa sa credem ca aceasta este intotdeauna un semn al aprobarii divine. Fariseii si saducheii din vremea lui Iisus erau printre cei mai bogati oameni ai vremii, multi din contemporanii lor crezand ca prosperitatea lor era dovada binecuvantarii lui Dumnezeu.

Dar care este adevarul ? Ce relatie aveau aveau ei cu Dumnezeu ? Pe cei pe care poporul ii considera binecuvantatii Domnului, Mantuitorul ii numea „morminte varuite”, „farisei fatarnici”, „povatuitori orbi, „nebuni si orbi”, „serpi si pui de naparci” ( vezi Matei cap. 23 ).

Aparentele pot insela amarnic. De aceea, singura noastra oglinda trebuie sa fie doar Cuvantul lui Dumnezeu si marturia Duhului Sfant in cugetul nostru. Un om impacat cu propriul cuget pentru ca a implinit voia lui Dumnezeu in viata sa este un om fericit, chiar daca are parte de suferinte si descurajari.

El stie, asemenea lui Pavel, ca „suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi de slava viitoare” ( Romani 8,18 ) si ca „toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau” ( Romani 8, 28 ).

 

     „Simul justus et peccator” ( „In acelasi timp neprihanit si pacatos” )

Psalmul 41 contine un mare paradox, acelasi pe care marii reformatori l-au exprimat in dictonul: „Simul justi et peccator” ( „In acelasi timp neprihanit si pacatos” ). In versetul 4, David se roaga Domnului recunoscandu-si pacatosenia: „Eu zic: „Doamne, ai mila de mine ! Vindeca-mi sufletul ! Caci am pacatuit impotriva Ta”.  Insa spre sfarsitul psalmului, in versetul 12, el face o afirmatie paradoxala, aparent contrara celei anterioare: „Tu m-ai spijinit din pricina neprihanirii mele si m-ai asezat pe vecie inaintea Ta”.

Cand a avut dreptate psalmistul: cand a afirmat ca este pacatos, sau cand a afirmat ca este neprihanit ? Pacatul si neprihanirea sunt doua notiuni contrare, doua stari antagonice. Sunt doua „sabii” ce nu pot incapea in aceeasi teaca. Cum poate un om care se roaga sa fie vindecat de pacatul sau sa se considere in acelasi timp neprihanit ?

Ne aflam aici in fatza marelui adevar al Indreptatirii prin Credinta, o lucrare exclusiv divina, care face ca un pacatos sa fie imbracat cu haina neprihanirii lui Christos. Si nu doar imbracat, ci si transformat. Harul lui Dumnezeu are putere sa transforme un om pacatos intr-un om neprihanit. El are puterea sa transforme inclinatia spre rau in virtute, infrangerea in biruinta si slabiciunea in putere.

Fiind imbracati in neprihanirea lui Christos, suntem priviti de cer nu ca niste pacatosi demni de dispret, ci ca niste oameni rascumparati si facuti demni sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu. Orice copil al lui Dumnezeu care se afla in toiul luptei dintre bine si rau, daca priveste la sine, se vede pacatos si nevrednic. Dar daca el priveste spre Christos si jertfa Sa, el intelege ca neprihanirea Lui ii este oferita in dar.

„Simul justi et peccator” ( „In acelasi timp neprihanit si pacatos” ) – acesta este simtamantul pe care il are orice copil al lui Dumnezeu care are o relatie desavarsita cu El. Suntem doar „niste robi netrebnici” ( Luca 17,10 ), dar niste robi ai Imparatiei slavei si prieteni ai Fiului lui Dumnezeu.

 

     Lectii noi din experiente vechi

Psalmul 41 se incheie cu o doxologie: „Binecuvantat sa fie Domnul Dumnezeul lui Israel din vesnicie in vesnicie ! Amin ! Amin !” ( vers. 13 ). Aceasta ne arata ca in mijlocul crizei prin care trecea,  David a reusit sa priveasca dincolo de orizont, gasid in Dumnezeul sau speranta si mantuire.

Ce putem invata din experienta psalmistului ? O multime de lucruri de valoare…

Cand ghemul vietii este atat de incalcit incat nu-i mai gasesti capatul, solutia este rugaciunea. Fii pregatit pentru situatia in care vei fi tradat si parasit de cei mai buni prieteni ! Daca oameni ca David sau ca Insusi Mantuitorul au avut parte de asemenea dezamagiri, oare noi vom fi scutiti ?

Incearca sa anticipezi asemenea situatii, pentru ca atunci cand ele vor sosi in viata ta sa fii pregatit sa le faci fatza. Nu te bizui pe oameni, caci asemenea unei trestii care se rupe cand vrei sa te sprijini pe ea, strapungandu-ti mana, este posibil ca si ei sa te dezamageasca.

Increde-te in Dumnezeu ! Cauta la El refugiu, mangaiere si vindecare ! Nu cauta rasplatirile oamenilor, nici recunoasterea lor ! Asteapta de la El sa fii rasplatit si nu vei fi dat de rusine !

Lori Balogh