Psalmul 41 – Secretul fericirii

Psalmul 41 – Secretul fericirii

1. „Ferice de cel ce îngrijește de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăvește;
2. Domnul îl păzește și-l ține în viață. El este fericit pe pământ și nu-l lași la bunul plac al vrăjmașilor lui.
3. Domnul îl sprijină când este pe patul de suferință: îi ușurezi durerile în toate bolile lui.
4. Eu zic: „Doamne, ai milă de mine! Vindecă-mi sufletul! Căci am păcătuit împotriva Ta.”
5. Vrăjmașii mei zic cu răutate despre mine: „Când va muri? Când îi va pieri numele?”
6. Dacă vine cineva să mă vadă, vorbește neadevăruri, strânge temeiuri ca să mă vorbească de rău, și când pleacă, mă vorbește de rău pe afară.
7. Toți vrăjmașii mei șoptesc între ei împotriva mea și cred că nenorocirea mea îmi va aduce pieirea.
8. „Este atins rău de tot – zic ei -, iată-l culcat, n-are să se mai scoale!”
9. Chiar și acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea și care mânca din pâinea mea, ridică și el călcâiul împotriva mea.
10. Dar Tu, Doamne, ai milă de mine și ridică-mă, ca să le răsplătesc cum li se cuvine.
11. Prin aceasta voi cunoaște că mă iubești, dacă nu mă va birui vrăjmașul meu.
12. Tu m-ai sprijinit din pricina neprihănirii mele și m-ai așezat pe vecie înaintea Ta.
13. Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veșnicie în veșnicie! Amin! Amin!”

Locul în care fericirea nu e căutată

     Cine nu caută fericirea? O căutăm cu toții, chiar dacă o facem pe căi diferite. Fericirea este căutată și de bețivul căzut în șanț, dar și de parlamentarul corupt; de vânzătorul de covrigi de la colț de stradă, dar și de omul de știință; de mama ce veghează asupra pruncului ei, dar și de drogatul care își injectează heroină. Unii au găsit-o, alții însă nu au găsit-o încă…

Există însă un loc în care puțini oameni caută fericirea mult dorită: lângă cel sărac, nenorocit, bolnav și lovit de soartă. Or, tocmai acest secret al fericirii vrea David să ni-l împărtășească în Psalmul 41, un psalm încadrat simetric între cuvintele „Ferice” ( vers. 1 ) și „Binecuvântat” ( vers. 13 ) care, în esență, sunt unul și același lucru.

Din punct de vedere al conținutului de idei, Psalmul 41 se aseamănă mult cu Psalmul 38. Începe cu o binecuvântare rostită asupra celor ce îi ajută pe săraci, continuă apoi cu o descriere a trădării foștilor prieteni și se încheie cu o rugăciune plină de nădejde.

Partea cea mai tulburătoare a Psalmului 41, pe care o întâlnim și în Psalmul 38, este legată de amărăciunea experienței trădării foștilor prieteni ai psalmistului, experiență generatoare de suferințe sufletești greu de cuantificat.

Psalmul 41 începe oarecum neașteptat și brusc, vorbindu-ne despre un secret al fericirii pe care puțini oameni îl cunosc: „Ferice de cel ce îngrijește de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăvește. Domnul îl păzește și-l ține în viață. El este fericit pe pământ și nu-l lași la bunul plac al vrăjmașilor lui. Domnul îl sprijină când este pe patul de suferință; îi ușurezi durerile în toate bolile lui” ( vers. 1‑3 ).

Termenul „sărac” nu se referă doar la categoria celor lipsiți de posibilități materiale și financiare. Cuvântul are un înțeles mult mai larg, putând fi tradus cu „cel de jos”, „cel neajutorat”, „cel abătut”.

De aceea, fericirea nu este adresată doar celor care scot din buzunar o anumită sumă de bani pentru a o oferi săracilor, ci tuturor celor ce se pleacă cu dragoste și compasiune asupra celor loviți de soartă, asupra celor descurajați, neajutorați și debusolați.

Principiul pe care-l invocă psalmistul aici este cel al cauzalității: Ce seamănă omul, aceea va secera. Sau, mai concret: Cel ce îngrijește de nevoile celor ce n-au pe nimeni, care sunt bolnavi, lipsiți și neajutorați, care sunt deznădăjduiți și nu mai văd lumina de la capătul tunelului, se vor bucura de roadele răsplătirii divine.

Nu este nimic spectaculos să te îngrijești de un om nenorocit. Lumea noastră are alte priorități, toate purtând amprenta egoismului și materialismului. Însă din perspectivă biblică, cel ce se apleacă asupra unui om nenorocit face deja primii pași pe calea fericirii, a unei vieți împlinite.

Afirmația din debutul Psalmului 41 ne arată că nimeni nu este scutit de suferință și boală, nimeni nu se află sub un clopot de sticlă, ocrotit de toate nenorocirile existente pe pământ. Chiar și în viața celui ce se îngrijește de cel sărac vine uneori „ziua nenorocirii” ( vers. 1, „ziua răului” ). Chiar și el are vrăjmași ( vers. 2 ) și uneori este doborât de boală, având parte de „patul suferinței” ( vers. 3 ).

Nu, Dumnezeu nu promite că vom fi scutiți de suferințe și boli, dar El ne promite mângâiere și alinarea suferințelor. El nu ne promite vindecare în orice situație și din orice boală, dar ne promite puterea de trece peste orice încercare.

Căci, spune apostolul Pavel, „nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita a pregătit și mijlocul ca să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” ( 1 Corinteni 10,13 ).

Și mai mult decât atât, Dumnezeu ne promite ceva infinit mai prețios decât vindecarea trupească: prezența Sa alături de cel ce suferă: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” ( Isaia 57,15 ).

Gustul trădării

     Psalmul 41 exprimă evoluția sufletească a unui om care trece printr-o criză interioară majoră, o suferință sufletească care-l determină să implore mila divină: „Eu zic: „Doamne, ai milă de mine! Vindecă-mi sufletul! Căci am păcătuit împotriva Ta” ( vers. 4 ).

Care era acea imensă suferință pe care o trăia psalmistul în acele momente? Nu e greu să o identificăm, mai ales dacă cunoaștem câteva amănunte din viața sa: gustul amar al trădării și al nerecunoștinței unui om pe care cândva l-ai ajutat cu toată dragostea, dar care ulterior s-a întors împotriva ta, devenindu-ți dușman.

Aceasta este o experiență comună tuturor oamenilor și puțini au fost scutiți de gustul ei amar. Însă cel care trăiește trista experiență a trădării la cote maxime este Însuși Dumnezeu.

În pofida tuturor binecuvântărilor pe care le revarsă, și asupra celor drepți, și asupra celor nedrepți, în pofida harului Său îmbelșugat și a jertfei Fiului Său pentru mântuirea tuturor păcătoșilor, câți Îl blestemă, câți Îi hulesc Numele și câți Îl urăsc cu toată ființa lor! Și cu toate acestea, Tatăl ceresc continuă să le dea pâine, soare, ploaie, aer, viață și speranță chiar și celor care Îi întorc spatele.

Nu e deloc plăcut să vorbești despre vrăjmași. David se află într-o condiție deloc de invidiat. În zilele sale liniștite, avusese grijă de cei nenorociți, împlinindu-le nevoile. Însă acum, când el însuși trece prin criză, trebuie să simtă gustul amar al trădării foștilor săi prieteni.

Cine sunt cei care l-au dezamăgit pe David astfel încât să nu-și mai poată stăpâni durerea trădării? Cine fusese acela cu care își împărțise pâinea și cu care trăise în pace, dar care acum „ridică și el călcâiul” împotriva lui? ( vers. 9 ).

Comentatorii biblici arătă spre Ahitofel, sfetnicul de altă dată în care David avusese deplină încredere, dar care, cu ocazia răscoalei lui Absalom, devenise unul dintre cei mai de temut dușmani ai săi ( vezi 2 Samuel 15,31 ).

Psalmul 41 nu are elementele unui psalm profetic, însă versetul 9 conține o profeție care depășește limitele experienței personale a lui David, trimițându-ne la evenimentele din finalul activității publice a lui Mesia: „Chiar și acela cu care trăiam în pace, în care-mi puneam încrederea și care mânca din pâinea mea, ridică și el călcâiul împotriva mea” ( vers. 9 ). Figura de stil folosită de David sugerează imaginea unui cal care îl lovește cu copita pe cel care-l hrănește.

Mântuitorul a preluat acest verset, aplicându-l la trădarea lui Iuda: „Drept răspuns, El le-a zis: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” ( Matei 26,23 ). „Nu vorbesc despre voi toți; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura care zice: „Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea” ( Ioan 13, 18 ). Aceeași aplicare a versetului 9 o face și apostolul Petru în discursul său cu ocazia alegerii lui Matia ( vezi Fapte 1,16 ).

Ideea pe care o dezvoltă David în această parte a psalmului este aceea că prietenii ipocriți sunt mai periculoși decât dușmanii declarați. Intimitatea de altă dată și deschiderea inimii către cei apropiați sunt folosite de foștii prieteni ca arme împotriva sa.

Răutatea și ipocrizia acestor oameni merg până acolo încât și vizitele pe care aceștia le fac psalmistului suferind nu au alt scop decât găsirea de noi motive ca să-l lovească. „Dacă vine cineva să mă vadă, vorbește neadevăruri, strânge temeiuri să mă vorbească de rău; și când pleacă, mă vorbește de rău pe afară” ( vers. 6 ).

Ce fel de oameni sunt aceștia, care în loc să-l mângâie pe cel bolnav în suferința sa, șoptesc între ei, așteptându-i pierirea ( vers. 7.8 )? Ce inimă de hienă se ascunde în pieptul celor care, în loc să lupte pentru viața prietenului lor, îi doresc o moarte cât mai grabnică? Ce bine că aceste fiare cu chip uman sunt doar niște anonimi care nu merita nici măcar să fie arătați cu degetul!

O înțelegere greșită

     David nu a fost un om desăvârșit. Și el a avut limitele sale și, uneori, asemenea altor bărbați ai credinței, a avut și el o înțelegere greșită asupra evenimentelor. Versetul 11 este un exemplu în acest sens: „Prin aceasta voi cunoaște că mă iubești, dacă nu mă va birui vrăjmașul meu.”

Ceea ce este greșit în înțelegerea psalmistului este ideea că suferința apare întotdeauna din cauza faptului că Dumnezeu nu ne mai iubește, iar prosperitatea este mereu un semn al aprobării și binecuvântării divine.

Scriptura ne arată însă că Dumnezeu, în harul său, revarsă binecuvântările Sale și asupra celor drepți, dar și asupra celor nedrepți ( Matei 5,45 ). De aceea, darurile cerului nu trebuie luate întotdeauna ca semn al aprobării divine, absența suferinței nu este întotdeauna o dovadă că totul este în regulă între noi și Dumnezeu, iar prezența încercărilor nu demonstrează că relația noastră cu cerul nu este bună. Cartea lui Iov, cu experiențele ei tulburătoare, este cea mai bună dovadă în acest sens.

Iov, despre care Însuși Creatorul a afirmat înaintea întregului Univers că este un „om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” ( Iov 1,8; 2,3 ) a fost lovit de cele mai teribile încercări și suferințe pe care le-a putut trăi un om în această viață. Și totuși, aceste suferințe nu erau cauzate nici de păcatele sale, nici de deteriorarea relației sale cu Dumnezeu, nici de faptul că Acesta nu-l mai iubea.

Iar dacă privim fața cealaltă a „monedei” și dacă ne referim la prosperitatea de care se bucură unii oameni în această viață, Biblia nu ne lasă să credem că aceasta este întotdeauna un semn al aprobării divine. Fariseii și saducheii din vremea lui Iisus erau printre cei mai bogați oameni ai vremii, mulți dintre contemporanii lor crezând că prosperitatea lor era dovada binecuvântării lui Dumnezeu.

Dar care este adevărul? Ce relație aveau ei cu Dumnezeu? Pe cei pe care poporul îi considera binecuvântații Domnului, Mântuitorul îi numea „morminte văruite”, „farisei fățarnici”, „povățuitori orbi, „nebuni și orbi”, „șerpi și pui de năpârci” ( vezi Matei cap. 23 ).

Aparențele pot înșela amarnic. De aceea, singura noastră oglindă trebuie să fie doar Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia Duhului Sfânt în cugetul nostru. Un om împăcat cu propriul cuget pentru că a împlinit voia lui Dumnezeu în viața sa este un om fericit, chiar dacă are parte de suferințe și descurajări.

El știe, asemenea lui Pavel, că „suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare” ( Romani 8,18 ) și că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” ( Romani 8, 28 ).

„Simul justus et peccator” ( „În același timp neprihănit și păcătos” )

     Psalmul 41 conține un mare paradox, același pe care marii reformatori l-au exprimat în dictonul: „Simul justus et peccator” ( „În același timp neprihănit și păcătos” ). În versetul 4, David se roagă Domnului recunoscându-și păcătoșenia: „Eu zic: „Doamne, ai milă de mine! Vindecă-mi sufletul! Căci am păcătuit împotriva Ta”. Însă spre sfârșitul psalmului, în versetul 12, el face o afirmație paradoxală, aparent contrară celei anterioare: „Tu m-ai sprijinit din pricina neprihănirii mele și m-ai așezat pe vecie înaintea Ta”.

Când a avut dreptate psalmistul: când a afirmat că este păcătos sau când a afirmat că este neprihănit? Păcatul și neprihănirea sunt două noțiuni contrare, două stări antagonice. Sunt două „săbii” ce nu pot încăpea în aceeași teacă. Cum poate un om care se roagă să fie vindecat de păcatul său să se considere în același timp neprihănit?

Ne aflăm aici în fața marelui adevăr al Îndreptățirii prin Credința, o lucrare exclusiv divină, care face ca un păcătos să fie îmbrăcat cu haina neprihănirii lui Christos. Și nu doar îmbrăcat, ci și transformat. Harul lui Dumnezeu are putere să transforme un om păcătos într-un om neprihănit. El are puterea să transforme înclinația spre rău în virtute, înfrângerea în biruință și slăbiciunea în putere.

Fiind îmbrăcați în neprihănirea lui Christos, suntem priviți de cer nu ca niște păcătoși demni de dispreț, ci ca niște oameni răscumpărați și făcuți demni să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Orice copil al lui Dumnezeu care se află în toiul luptei dintre bine și rău, dacă privește la sine, se vede păcătos și nevrednic. Dar dacă el privește spre Christos și jertfa Sa, el înțelege că neprihănirea Lui îi este oferită în dar.

„Simul justus et peccator” ( „În același timp neprihănit și păcătos” ) – acesta este simțământul pe care îl are orice copil al lui Dumnezeu care are o relație desăvârșită cu El. Suntem doar „niște robi netrebnici” ( Luca 17,10 ), dar niște robi ai Împărăției slavei și prieteni ai Fiului lui Dumnezeu.

Lecții noi din experiențe vechi

     Psalmul 41 se încheie cu o doxologie: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel din veșnicie în veșnicie! Amin ! Amin!” ( vers. 13 ). Aceasta ne arată că în mijlocul crizei prin care trecea, David a reușit să privească dincolo de orizont, găsind în Dumnezeul său speranță și mântuire.

Ce putem învăța din experiența psalmistului? O mulțime de lucruri de valoare…

Când ghemul vieții este atât de încâlcit încât nu-i mai găsești capătul, soluția este rugăciunea. Fii pregătit pentru situația în care vei fi trădat și părăsit de cei mai buni prieteni! Dacă oameni ca David sau ca Însuși Mântuitorul au avut parte de asemenea dezamăgiri, oare noi vom fi scutiți?

Încearcă să anticipezi asemenea situații, pentru că atunci când ele vor sosi în viața ta să fii pregătit să le faci față. Nu te bizui pe oameni, căci asemenea unei trestii care se rupe când vrei să te sprijini pe ea, străpungându-ți mâna, este posibil ca și ei să te dezamăgească.

Încrede-te în Dumnezeu! Caută la El refugiu, mângâiere și vindecare! Nu căuta răsplătirile oamenilor, nici recunoașterea lor! Așteaptă de la El să fii răsplătit și nu vei fi dat de rușine!

Lori Balogh