Psalmul 42 – Un suflet care suspină după Dumnezeu

Psalmul 42 – Un suflet care suspină după Dumnezeu

1. „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!
2. Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?
3. Cu lacrimi mă hrănesc zi și noapte, când mi se zice fără încetare:”Unde este Dumnezeul tău?”
4. Mi-aduc aminte și-mi vărs tot focul inimii în mine când mă gândesc cum mergeam înconjurat de mulțime și cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de bucurie și mulțumire ale unei mulțimi în sărbătoare.
5. Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.
6. Îmi este mâhnit sufletul în mine, Dumnezeule; de aceea la Tine mă gândesc, din țara Iordanului, din Hermon și din muntele Mițear.
7. Un val cheamă un alt val la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile și valurile Tale trec peste mine.
8. Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui și înălțam o rugăciune Dumnezeului vieții mele.
9. De aceea zic lui Dumnezeu, Stânca mea: „Pentru ce mă uiți? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare, sub apăsarea vrăjmașului?”
10. Parcă mi se sfărâmă oasele cu sabia când mă batjocoresc vrăjmașii mei și-mi zic neîncetat: „Unde este Dumnezeul tău?”
11. Pentru ce te mâhnești, suflete și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.”

Când „așchia” sare departe de pom

     Psalmul 42 este unul dintre cei unsprezece psalmi atribuiți fiilor lui Core ( 42, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 84, 85, 87 și 88 ). Citind despre istoria dramatică a răscoalei lui Core, Datan și Abiram ( Numeri 16; 26,9‑11 ), este surprinzător să aflăm de pe paginile Scripturii că fiii lui Core, unul dintre capii răscoalei, nu numai că nu au pierit în tumultul evenimentelor, dar au rămas în istoria sacră ca repere ale închinării adevărate.

Este admirabil cum acești urmași ai unui om răzvrătit împotriva lui Dumnezeu s-au reabilitat, devenind muzicieni ai templului, care conduceau poporul la închinare. Din cele 24 de cete de cântăreți organizate de David pentru slujbele de la sanctuar, unele erau conduse de fiii lui Core.

Acest fapt ne vorbește despre dreptatea și harul lui Dumnezeu deopotrivă, principii care stau la baza guvernării lui Dumnezeu în Univers și care sunt exprimate foarte clar pe paginile Scripturii. Referindu-se la aceste trăsături ale caracterului lui Dumnezeu, profetul Ezechiel spune:

     „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Pentru ce spuneți voi zicătoarea aceasta în țara lui Israel: „Părinții au mâncat aguridă, iar copiilor li s-au sterpezit dinții?”… Dacă un om are un fiu care vede toate păcatele tatălui său, le vede, dar nu face la fel… acela nu va muri pentru nelegiuirea tatălui său, ci va trăi negreșit” ( Ezechiel 18, 1.2.14.17 ).

Nu cunoaștem detalii din viața acestor fii ai lui Core, însă știm că harul lui Dumnezeu i-a cruțat. Ne place să presupunem că după sfârșitul tragic al tatălui lor, fiii lui Core s-au consacrat lui Dumnezeu, folosind talantul muzicii pentru a-I aduce slavă.

Iată că proverbul: „Așchia nu sare departe de pom” nu este întotdeauna adevărat. Uneori „așchia” sare departe, foarte departe de pomul din care provine…

Suspine, suspine…

     Pe cărarea spre cer, deseori abruptă și plină de spini, Psalmii ne sunt tovarăși prețioși. Prezentându-ne trăirile sufletești ale unor înaintași pe calea credinței, cu luptele, înfrângerile și biruințele lor, suntem încurajați să le urmăm exemplul, știind că dacă ei au biruit, și noi putem fi biruitori în lupta credinței.

Psalmul 42 redă simțămintele unui om care suspină după prezența lui Dumnezeu, un om dedicat, care a avut cu Creatorul său nu o relație de mâna a doua, ci o relație la superlativ. În momentul scrierii psalmului, autorul traversa o perioadă de secetă spirituală, o situație pe care o detesta, căci viața sa nu și-o putea imagina decât doar în prezența Dumnezeului său.

Profunzimea durerii trăite de psalmist în acele împrejurări reiese încă din primele versete: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” ( vers. 1.2 ).

Se pare că autorul Psalmului 42 se afla departe de serviciile divine de la templu, fapt care îi provoca dureri sufletești greu de exprimat în cuvinte. Comuniunea cu Dumnezeu este cea mai mare nevoie pe care o resimte psalmistul. Aici nu e vorba doar despre o desfătare, ci de o necesitate absolută. Problema părtășiei sale cu Dumnezeu era o problemă de viață și de moarte, căci psalmistul simte că, dacă nu Îl vă întâlni pe Dumnezeu, va muri, asemenea călătorului în pustie care ori găsește apă pentru trupul său însetat, ori moare.

Începutul Psalmului 42 nu este doar o revărsare de sentimente trăite de autorul lui; aici avem și un „termometru” spiritual prin care ne putem verifica „temperatura” relației noastre cu Dumnezeu. În mijlocul confortului, bogățiilor și plăcerilor pe care ni le oferă acest pământ, mai însetăm noi după Dumnezeu? Simțim noi că oricâte lucruri am avea în această lume, dacă ne lipsește prezența vie a lui Dumnezeu, nu avem de fapt nimic? Simțim noi deșertăciunea lucrurilor din această lume și avem simțământul că nu există nimic ce poate umple golul nostru sufletesc în formă de Dumnezeu?

Setea și foamea noastră după Dumnezeu nu este o simplă fantezie. Ea nu derivă dintr-o teamă ancestrală pe care o moștenim de la părinții noștri, ci ea a fost așezată încă din zorii Creației în fiecare ființă umană.

Nimeni nu poate fi împlinit dacă viața sa este golită de prezența lui Dumnezeu. Nu am fost creați pentru a trăi separat nici de El, nici de semenii noștri, ci bucurându-ne de El și de cei din jur. Mai curând sau mai târziu, vom pierde sănătatea, bunurile materiale, prietenii și chiar pe cei dragi. Dar prezența lui Dumnezeu în sufletele noastre nu ne va părăsi niciodată. Cu o condiție însă: să o dorim cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea noastră  ( vezi Deuteronomul 6,5 ).

Dacă și pentru noi este la fel de importantă prezența lui Dumnezeu ca și dorința unui cerb însetat după izvoarele de apă, atunci este bine cu sufletul nostru. Dacă nu…

O dietă stropită cu…lacrimi

     Oamenii plâng din diferite motive. Pot fi lacrimi de ciudă, pentru că nu ne-au reușit planurile, pot fi lacrimi de bucurie, pot fi lacrimi de durere, lacrimi izvorâte din egoism, sau lacrimi izvorâte din altruism. Ele sunt supapele sufletului, ventilele inimii, aducând ușurare când presiunea interioară este prea mare pentru a fi suportată.

Totuși Dumnezeu nu va aduna toate lacrimile în „burduful” Său și nu le va contabiliza pe toate în „cartea Sa” ( Psalmul 56,8 ). Însă lacrimile de care amintește psalmistul cu siguranță că vor fi numărate și luate în considerare în evidențele cerului: „Cu lacrimi mă hrănesc zi și noapte, când mi se zice fără încetare: „Unde este Dumnezeul tău?” ( vers. 3 )

Batjocurile oamenilor răi încearcă întotdeauna să stoarcă și mai multe lacrimi acolo unde ele au curs deja cu îmbelșugare. Psalmistul este rănit acolo unde deja îl durea mult. Când un copil al lui Dumnezeu trece prin „valea plângerii” ( vezi Psalmul 84,6), având parte de suferințe pe care nu el le-a provocat, este suficientă pentru el durerea trăită. Dar când peste rana deja sângerândă vin și loviturile celor din jur, durerea resimțită este infinit mai mare.

„Binevoitorii” din jurul psalmistului se întrec în întrebări răscolitoare, asemenea unui cuțit care este învârtit într-o rană deschisă. Ei vor să spună: „Dacă Dumnezeul tău este atât de bun, de ce te lasă să suferi? Nu ești tu copilul Lui? Nu ți-ai pus încrederea totală în El? Atunci de ce nu-ți vine în ajutor? De ce nu te-a ocrotit de aceste necazuri, lăsându-te să le guști întreaga lor amărăciune? Nu cumva El te-a părăsit? Nu cumva relația ta cu El este de domeniul trecutului, iar ceea ce tu crezi despre această relație nu este decât doar o simplă fantezie de-a ta?”

Multe din suferințele prin care trecem în această viața ar fi mult mai ușor de suportat dacă nu ar exista oamenii din jurul nostru care să le întețească focul. Reacția psalmistului față de răutatea celor din jurul său nu este cea mai de dorit: „Mi-aduc aminte și-mi vărs tot focul inimii mele în mine, când mă gândesc cum mergeam înconjurat de mulțime și cum înaintăm în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de bucurie și mulțumire ale unei mulțimi în sărbătoare” ( vers. 4 ).

Este evident: psalmistul suferă de nostalgia fericirii pe care o pierduse. El trăiește acum din amintiri, aducându-și aminte cum se îndrepta spre templu înconjurat de mulțime în mijlocul cântecelor de laudă la adresa lui Dumnezeu. Acum, în loc să fie în Sion, se află sub soarele arzător al pustiei. În locul cântărilor de laudă, e obligat să asculte batjocurile dușmanilor săi; în loc de bucurie și veselie, pe obrajii săi curg lacrimi amare; în locul hainelor albe, vede în jur doar războinici îmbrăcați pentru luptă.

Dar este oare bine să-ți verși focul inimii în tine însuți? Nu este mai bine să verși acest „foc” în afară, înaintea lui Dumnezeu, singurul care-l poate stinge cu adevărat?

     „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” ( Matei 11,28 ). „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” ( Ioan 14,27 )

Dialog interior

     „Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înlăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu” ( vers. 5 ).

Uneori ne face atât de bine să dialogăm cu noi înșine, să ne oprim din vâltoarea vieții și să stăm la masă, în tihnă, cu propriul nostru suflet! Sunt momente în care ne putem regăsi echilibrul și ne putem energiza, trezind speranța la o nouă viață.

Însă această privire în noi înșine nu ar avea prea multe beneficii, dacă nu L-am păstra pe Dumnezeu în centrul atenției. Psalmistul încearcă să-și învingă teama, să-și șteargă lacrimile și să uite de batjocurile celor din jur, însă nu prin puterea lui proprie. Mântuirea lui din situația critică în care se afla în acele momente, ca de altfel în toate împrejurările vieții, era centrată în Dumnezeu.

De aceea, în dialogul său interior, psalmistul vrea să spună: „De ce sunt tulburat? De ce izvorul lacrimilor mele nu seacă? Destul! Fruntea sus! Nu vreau să mai cad pradă deznădejdii. Inima sus! Ai curaj! Fii bărbat! Nădăjduiește în Dumnezeu!”

Ce se află la baza acestui optimism? Cunoașterea lui Dumnezeu. El știa din propria sa experiență ca Dumnezeu nu se schimbă, că El este tot acolo, pe tronul Său de slavă, și că El „este Același: ieri, azi și în veci” ( Evrei 13,8 ). Dar psalmistul mai știa ceva: că acest Dumnezeu al slavei, deși locuiește în locuri înalte și în sfințenie, totuși este cu omul zdrobit și smerit, ca să învioreze inimile zdrobite ( vezi Isaia 57,15 ).

Asemenea cântărilor de laudă înălțate de Pavel și Sila în închisoarea din Filipi ( vezi Fapte 16,25 ), versetul 5 rupe lanțurile de fier ale deznădejdii și deschide ușile ferecate ale închisorii în care vrea să ne țină Satana.

Cel ce dialoghează des cu propriul său suflet, în lumina Duhului Sfânt și avându-L în centru pe Dumnezeu, nu poate să nu aibă parte de biruință, oricare ar fi încercarea prin care trece. Căci laurii biruinței cresc întotdeauna în grădina speranței.

„Îmi este mâhnit sufletul în mine”

     Versetele 6‑10 sunt scrise din nou în acorduri minore. Accesele de deznădejde revin în inima psalmistului: „Îmi este mâhnit sufletul în mine, Dumnezeule; de aceea la Tine mă gândesc din țara Iordanului, din Hermon și din muntele Mițear” (vers. 6).

Se pare că psalmistul se referă la țara Canaanului din care fusese alungat. Muntele Hermon de care amintește el este cel mai înalt munte din regiune ( 2814 m ), iar muntele Mițear, deși nu este identificat cu precizie, se referă probabil la muntele Sion. Oricum, Psalmul 42 exprimă drama unui om exilat și excomunicat de la acel izvor de viață care era sanctuarul lui Dumnezeu.

Iar în această drama tulburătoare, amintirile care revin în minte își au locul lor. E bine sau e rău să avem astfel de amintiri? Cu siguranță că e bine, căci niciodată nu vom ști când vom avea nevoie de ele.

Uneori încercările vin unele după altele, neinvitate și asemănătoare unui joc de domino. Psalmistului i se pare că cerul și pământul s-au unit pentru ca să se năpustească asupra lui: „Un val cheamă un alt val la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile și valurile Tale trec peste mine” ( vers. 7 ).

În acest iureș de suferințe, sufletul psalmistului este gata să piară, ca o barcă singuratică gata să fie înghițită în mijlocul valurilor unei mări înfuriate. Așa cum ni se întâmplă și nouă tuturor, psalmistului i se pare că toate necazurile s-au revărsat dintr-o dată asupra lui. Era doar o exagerare, căci singurul care a trebuit să suporte până la capăt întreaga mânie a Diavolului a fost Iisus Christos.

Există adâncimi ale suferinței pe care Dumnezeu nu le îngăduie în viața copiilor Săi, după cum este scris: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” ( 1 Corinteni 10,13 ).

Copiii lui Dumnezeu cunosc ce înseamnă apele adânci ale suferinței și au parte de valuri după valuri de necazuri. Însă ei știu că Stăpânul acestor valuri este Dumnezeu și că ele ascultă de porunca Lui. Așadar, liniștește-ți inima, copil al lui Dumnezeu, oricine ai fi tu! Dumnezeu se afla la cârma vieții tale!

„Stânca mea, pentru ce mă uiți?”

     Îi este permis unui copil al lui Dumnezeu să-I ceară Acestuia explicații? Îi este permis unui credincios să revendice drepturile sale și să-I ceară lui Dumnezeu împlinirea făgăduințelor Sale? Desigur! Însă în toate aceste întrebări nu trebuie să dovedim lipsă de încredere în El.

De-a lungul istoriei sacre, Dumnezeu S-a lăsat deseori întrebat de copiii Săi care nu înțelegeau ce se întâmplă cu ei. S-a lăsat întrebat de Avraam, prietenul Său, și Dumnezeu chiar a acceptat „negocierile ” acestuia ( vezi Geneza 18, 23‑33). Dumnezeu S-a lăsat întrebat de Iov, Habacuc, Asaf și alți bărbați ai credinței, căci El prefera dialogul în locul indiferenței noastre.

Acolo unde există întrebări, există și posibile răspunsuri. Acolo unde există întrebări și răspunsuri, există dialog, iar acolo unde există dialog, există o relație. Sunt convins că Dumnezeu prefera să ne „certăm” cu El pentru anumite lucruri pe care nu le înțelegem în planurile Sale, decât să tăcem indiferenți sau să ne reprimăm dilemele având pumnii strânși.

Niciunui părinte omenesc nu-i surâde ideea ca fiul sau fiica sa să se cufunde într-o tăcere absolută, refuzând orice comunicare cu el. Cu atât mai puțin Tatălui ceresc. De aceea, să venim înaintea Lui cu întrebările noastre, cu dilemele noastre, cu neînțelegerile și temerile noastre. Și chiar dacă El nu ne va răspunde acum la toate acestea, sau nu ne va răspunde în modul în care ne așteptam noi, marele nostru câștig va fi cel al cultivării relației cu El. O relație după care El Însuși tânjește, mai mult chiar decât ne putem imagina.

„El este mântuirea mea și Dumnezeul meu”

     Finalul Psalmului 42 revine la dialogul psalmistului cu sine însuși, aducând aceeași nota de speranță ca și în versetul 5. Versetul 11 este de fapt un refren pe care îl regăsim și în Psalmul 43, 5, de unde putem trage concluzia că cei doi psalmi sunt înrudiți și au același autor: „Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înlăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu” ( vers. 11 ).

De fapt, psalmistul vrea să spună: „Da, Dumnezeu este aici să mă salveze. Nu-mi este rușine cu El, căci El este mântuirea mea și Dumnezeul meu. Oricâte batjocuri ați rosti în dreptul meu, nu mă vor afecta, căci ele nu mă lovesc pe mine, ci pe El. De aceea, suflete, nu mai geme. Va răsări din nou soarele pe strada ta și vor veni din nou zilele senine în care-L vei lăuda pe Dumnezeu în Casa Sa. N-are nicio importanță dacă valurile vieții sunt mari. El este Stânca. El are soluții la orice problemă.”

Chiar dacă ai ajuns în groapa deznădejdii, încetează cu lacrimile! Peticul de cer pe care-l poți zări din fundul gropii în care te afli îți dă dreptul să speri. Lumina va răsări din nou, speranța va renaște și vei bea din nou din izvoarele vieții, asemenea unui cerb însetat. Va veni ziua în care nu te vei mai întreba: „Când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? „ ( vers. 2 ), ci îți vei pune o altă întrebare: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine?” ( Psalmul 116, 12 ).

Atât de multe vor fi aceste binefaceri, încât vei găsi cu mare greutate un răspuns la această întrebare.

Lori Balogh