Psalmul 42 – Un suflet care suspina dupa Dumnezeu

Psalmul 42 – Un suflet care suspina dupa Dumnezeu

     1.  „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!

2.  Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?

3.  Cu lacrimi mă hrănesc zi şi noapte, când mi se zice fără încetare: „Unde este Dumnezeul tău?”

4.  Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine când mă gândesc cum mergeam înconjurat de mulţime şi cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de bucurie şi mulţumire ale unei mulţimi în sărbătoare.

5.  Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.

6.  Îmi este mâhnit sufletul în mine, Dumnezeule; de aceea la Tine mă gândesc, din ţara Iordanului, din Hermon şi din muntele Miţear.

7.  Un val cheamă un alt val la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste mine.

8.  Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui şi înălţam o rugăciune Dumnezeului vieţii mele.

9.  De aceea zic lui Dumnezeu, Stânca mea: „Pentru ce mă uiţi? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare, sub apăsarea vrăjmaşului?”

10.  Parcă mi se sfărâmă oasele cu sabia când mă batjocoresc vrăjmaşii mei şi-mi zic neîncetat: „Unde este Dumnezeul tău?”

11.  Pentru ce te mâhneşti, suflete şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.”

 

     Cand “aschia” sare departe de pom

Psalmul 42 este unul din cei unsprezece psalmi atribuiti fiilor lui Core ( 42, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 84, 85, 87 si 88 ). Citind despre istoria dramatica a rascoalei lui Core, Datan si Abiram ( Numeri 16; 26,9-11 ), este surprinzator sa aflam de pe paginile Scripturii ca fiii lui Core, unul dintre capii rascoalei, nu numai ca nu au pierit in tumultul evenimentelor, dar au ramas in istoria sacra ca repere ale inchinarii adevarate.

Este admirabil cum acesti urmasi ai unui om razvratit impotriva lui Dumnezeu s-au reabilitat, devenind muzicieni ai templului, care conduceau poporul la inchinare. Din cele 24 de cete de cantareti organizate de David pentru slujbele de la sanctuar, unele erau conduse de fiii lui Core.

Acest fapt ne vorbeste despre dreptatea si harul lui Dumnezeu deopotriva, principii care stau la baza guvernarii lui Dumnezeu in Univers si care sunt exprimate foarte clar pe paginile Scripturii. Referindu-se la aceste trasaturi ale caracterului lui Dumnezeu, profetul Ezechiel spune:

“Cuvantul Domnului mi-a vorbit astfel: “Pentru ce spuneti voi zicatoarea aceasta in tara lui Israel: “Parintii au mancat agurida, iar copiilor li s-au sterpezit dintii ?”… Daca un om are un fiu care vede toate pacatele tatalui sau, le vede, dar nu face la fel… acela nu va muri pentru nelegiuirea tatalui sau, ci va trai negresit” ( Ezechiel 18, 1.2.14.17 ).

Nu cunoastem detalii din viata acestor fii ai lui Core, insa stim ca harul lui Dumnezeu i-a crutat. Ne place sa presupunem ca dupa sfarsitul tragic al tatalui lor, fiii lui Core s-au consacrat lui Dumnezeu, folosind talantul muzicii pentru a-I aduce slava.

Iata ca proverbul: “Aschia nu sare departe de pom” nu este intotdeauna adevarat. Uneori “aschia” sare departe, foarte departe de pomul din care provine…

 

     Suspine, suspine…

Pe cararea spre cer, deseori abrupta si plina de spini, Psalmii ne sunt tovarasi pretiosi. Prezentandu-ne trairile sufletesti ale unor inaintasi pe calea credintei, cu luptele, infrangerile si biruintele lor, suntem  incurajati sa le urmam exemplul, stiind ca daca ei au biruit, si noi putem fi biruitori in lupta credintei.

Psalmul 42 reda simtamintele unui om care suspina dupa prezenta lui Dumnezeu, un om dedicat, care a avut cu Creatorul sau nu o relatie de mana a doua, ci o relatie la superlativ. In momentul scrierii psalmului, autorul traversa o perioada de seceta spirituala, o situatie pe care o detesta, caci viata sa nu si-o putea imagina decat doar in prezenta Dumnezeului sau.

Profunzimea durerii traite de psalmist in acele imprejurari reiese inca din primele versete: “Cum doreste un cerb izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule ! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu; cand ma voi duce si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu ?” ( vers. 1.2 ).

Se pare ca autorul Psalmului 42 se afla departe de serviciile divine de la templu, fapt care ii provoca dureri sufletesti greu de exprimat in cuvinte. Comuniunea cu Dumnezeu este cea mai mare nevoie pe care o resimte psalmistul. Aici nu e vorba doar despre o desfatare, ci de o necesitate absoluta. Problema partasiei sale cu Dumnezeu era o problema de viata si de moarte, caci psalmistul simte ca, daca nu Il va intalni pe Dumnezeu, va muri, asemenea calatorului in pustie care ori gaseste apa pentru trupul sau insetat, ori moare.

Inceputul Psalmului 42 nu este doar o revarsare de sentimente traite de autorul lui; aici avem si un “termometru” spiritual prin care ne putem verifica “temperatura” relatiei noastre cu Dumnezeu. In mijlocul confortului, bogatiilor si placerilor pe care ni le ofera acest pamant, mai insetam noi dupa Dumnezeu ? Simtim noi ca oricate lucruri am avea in aceasta lume, daca ne lipseste prezenta vie a lui Dumnezeu, nu avem de fapt nimic ? Simtim noi desertaciunea lucrurilor din aceasta lume si avem simtamantul ca nu exista nimic ce poate umple golul nostru sufletesc in forma de Dumnezeu ?

Setea si foamea noastra dupa Dumnezeu nu este o simpla fantezie. Ea nu deriva dintr-o teama ancestrala pe care o mostenim de la parintii nostri, ci ea a fost asezata inca din zorii Creatiei in fiecare fiinta umana.

Nimeni nu poate fi implinit daca viata sa este golita de prezenta lui Dumnezeu. Nu am fost creati pentru a trai separat nici de El, nici de semenii nostri, ci bucurandu-ne de El si de cei din jur. Mai curand sau mai tarziu, vom pierde sanatatea, bunurile materiale, prietenii si chiar pe cei dragi. Dar prezenta lui Dumnezeu in sufletele noastre nu ne va parasi niciodata. Cu o conditie insa: sa o dorim cu toata inima, cu tot sufletul si cu toata puterea noastra ( Deuteronomul 6,5 ).

Daca si pentru noi este la fel de importanta prezenta lui Dumnezeu ca si dorinta unui cerb insetat dupa izvoarele de apa, atunci este bine cu sufletul nostru. Daca nu…

 

     O dieta cu…lacrimi

Oamenii plang din diferite motive. Pot fi lacrimi de ciuda, pentru ca nu ne-au reusit planurile, pot fi lacrimi de bucurie, pot fi lacrimi de durere, lacrimi izvorate din egoism,sau lacrimi izvorate din altruism. Ele sunt supapele sufletului, ventilele inimii, aducand usurare cand presiunea interioara este prea mare pentru a fi suportata.

Totusi Dumnezeu nu va aduna toate lacrimile in “burduful” Sau si nu le va contabiliza pe toate in “cartea Sa” ( Psalmul 56,8 ). Insa lacrimile de care aminteste psalmistul cu siguranta ca vor fi numarate si luate in considerare in evidentele cerului: “Cu lacrimi ma hranesc zi si noapte, cand mi se zice fara incetare: “Unde este Dumnezeul tau ?” ( vers. 3 )

Batjocurile oamenilor rai incearca intotdeauna sa stoarca si mai multe lacrimi acolo unde ele au curs deja cu imbelsugare. Psalmistul este ranit acolo unde deja il durea mult. Cand un copil al lui Dumnezeu trece prin “valea plangerii” ( Psalmul 84,6 ), avand parte de suferinte pe care nu el le-a provocat, este suficienta pentru el durerea traita. Dar cand peste rana deja sangeranda vin si loviturile celor din jur, durerea resimtita este infinit mai mare.

“Binevoitorii” din jurul psalmistului se intrec in intrebari rascolitoare, asemenea unui cutit care este invartit intr-o rana deschisa. Ei vor sa spuna: “Daca Dumnezeul tau este atat de bun, de ce te lasa sa suferi ? Nu esti tu copilul Lui ? Nu ti-ai pus increderea totala in El ? Atunci de ce nu-ti vine in ajutor ? De ce nu te-a ocrotit de aceste necazuri, lasandu-te sa le gusti intreaga lor amaraciune ? Nu cumva El te-a parasit ? Nu cumva relatia ta cu El este de domeniul trecutului, iar ceea ce tu crezi despre aceasta relatie nu este decat doar o simpla fantezie de-a ta ?”

Multe din suferintele prin care trecem in aceasta viata ar fi mult mai usor de suportat daca nu ar exista oamenii din jurul nostru care sa le inteteasca focul. Reactia psalmistului fatza de rautatea celor din jurul sau nu este cea mai de dorit: “Mi-aduc aminte si-mi vars tot focul inimii mele in mine, cand ma gandesc cum mergeam inconjurat de multime si cum inaintam in fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, in mijlocul strigatelor de bucurie si multumire ale unei multimi in sarbatoare” ( vers. 4 ).

Este evident: psalmistul sufera de nostalgia fericirii pe care o pierduse. El traieste acum din amintiri, aducandu-si aminte cum se indrepta spre templu inconjurat de multime in mijlocul cantecelor de lauda la adresa lui Dumnezeu. Acum, in loc sa fie in Sion, se afla sub soarele arzator al pustiei. In locul cantarilor de lauda, e obligat sa asculte batjocurile dusmanilor sai; in loc de bucurie si veselie, pe obrajii sai curg lacrimi amare; in locul hainelor albe, vede in jur doar razboinici imbracati pentru lupta.

Dar este oare bine sa-ti versi focul inimii in tine insuti ? Nu este mai bine sa versi acest “foc” in afara, inaintea lui Dumnezeu, singurul care-l poate stinge cu adevarat ?

“Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna” ( Matei 11,28 ). “Va lasa pacea, va dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o da lumea. Sa nu vi se tulbure inima, nici sa nu se inspaimante” ( Ioan 14,27 )

 

     Dialog interior

     “Pentru ce te mahnesti, suflete, si gemi inlauntrul meu ? Nadajduieste in Dumnezeu, caci iarasi Il voi lauda; El este mantuirea mea si Dumnezeul meu” ( vers. 5 ).

Uneori ne face atat de bine sa dialogam cu noi insine, sa ne oprim din valtoarea vetii si sa stam la masa, in tihna, cu propriul nostru suflet ! Sunt momente in care ne putem regasi echilibrul si ne putem energiza, trezind la o noua viata speranta.

Insa aceasta privire in noi insine nu ar avea prea multe beneficii, daca nu L-am pastra pe Dumnezeu in centrul atentiei. Psalmistul incearca sa-si invinga teama, sa-si stearga lacrimile si sa uite de batjocurile celor din jur, insa nu prin puterea lui proprie. Mantuirea lui din situatia critica in care se afla in acele momente, ca de altfel in toate imprejurarile vietii, era centrata in Dumnezeu.

De aceea, in dialogul sau interior, psalmistul vrea sa spuna: “De ce sunt tulburat ? De ce izvorul lacrimilor mele nu seaca ? Destul ! Fruntea sus ! Nu vreau sa mai cad prada deznadejdii. Inima sus ! Ai curaj ! Fii barbat ! Nadajduieste in Dumnezeu !”

Ce se afla la baza acestui optimism ? Cunoasterea lui Dumnezeu. El stia din propria sa experienta ca Dumnezeu nu se schimba, ca El este tot acolo, pe tronul Sau de slava, si ca El “este Acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 ). Dar psalmistul mai stia ceva: ca acest Dumnezeu al slavei, desi locuieste in locuri inalte si in sfintenie, totusi este cu omul zdrobit si smerit, ca sa invoreze inimile zdrobite ( Isaia 57,15 ).

Asemenea cantarilor de lauda inaltate de Pavel si Sila in inchisoarea din Filipi ( Fapte 16,25 ), versetul 5 rupe lanturile de fier ale deznadejdii si deschide usile ferecate ale inchisorii in care vrea sa ne tina Satana.

Cel ce dialogheaza des cu propriul sau suflet, in lumina Duhului Sfant si avandu-L in centru pe Dumnezeu, nu poate sa nu aiba parte de biruinta, oricare ar fi incercarea prin care trece. Caci laurii biruintei cresc intotdeauna in gradina sperantei.

 

     “Imi este mahnit sufletul in mine”

Versetele 6-10 sunt scrise din nou in acorduri minore. Accesele de deznadejde revin in inima psalmistului: “Imi este mahnit sufletul in mine, Dumnezeule; de aceea la Tine ma gandesc din tara Iordanului, din Hermon si din muntele Mitear” ( vers. 6 ).

Se pare ca psalmistul se refera la tara Canaanului din care fusese alngat. Muntele Hermon de care aminteste el este cel mai inalt munte din regiune ( 2814 m ), iar muntele Mitear, desi nu este identificat cu precizie, se refera probabil la muntele Sion. Oricum, Psalmul 42 exprima drama unui om exilat si excomunicat de la acel izvor de viata care era sanctuarul lui Dumnezeu.

Iar in aceasta drama tulburatoare, amintirile care revin in minte isi au locul lor. E bine sau e rau sa avem astfel de amintiri ? Cu siguranta ca e bine, caci niciodata nu vom sti cand vom avea nevoie de ele.

Uneori incercarile vin unele dupa altele, neinvitate si asemanatoare unui joc de domino. Psalmistului i se pare ca cerul si pamantul s-au unit pentru ca sa se napusteasca asupra lui: “Un val cheama un alt val la vuietul caderii apelor Tale; toate talazurile si valurile Tale trec peste mine” ( vers. 7 ).

In acest iures de suferinte, sufletul psalmistului este gata sa piara, ca o barca singuratica gata sa fie inghitita in mijlocul valurilor unei mari infuriate. Asa cum ni se intampla si noua tuturor, psalmistului i se pare ca toate necazurile s-au revarsat dintr-o data asupra lui. Era doar o exagerare, caci singurul care a trebuit sa suporte pana la capat intreaga manie a Diavolului a fost Iisus Christos.

Exista adancimi ale suferintei pe care Dumnezeu nu le ingaduie in viata copiilor Sai, dupa cum este scris: “Nu v-a ajuns nicio ispita care sa nu fi fost potrivita cu puterea omeneasca. Si Dumnezeu, care este credincios, nu va ingadui sa fiti ispititi peste puterile voastre, ci, impreuna cu ispita a pregatit si mijlocul sa iesiti din ea, ca s-o puteti rabda” ( 1 Corinteni 10,13 ).

Copiii lui Dumnezeu cunosc ce inseamna apele adanci ale suferintei si au parte de valuri dupa valuri de necazuri. Insa ei stiu ca Stapanul acestor valuri este Dumnezeu si ca ele asculta de porunca Lui. Asadar, linisteste-ti inima, copil al lui Dumnezeu, oricine ai fi tu ! Dumnezeu se afla la carma vietii tale !

 

     “Stanca mea, pentru ce ma uiti ?”

Ii este permis unui copil al lui Dumnezeu sa-I ceara Acestuia explicatii ? Ii este permis unui credincios sa revendice drepturile sale si sa-I ceara lui Dumnezeu implinirea fagaduintelor Sale ? Desigur ! Insa in toate aceste intrebari nu trebuie sa dovedim lipsa de incredere in El.

De-a lungul istoriei sacre, Dumnezeu S-a lasat deseori intrebat de copiii Sai care nu intelegeau ce se intampla cu ei. S-a lasat intrebat de Avraam, prietenul Sau, si Dumnezeu chiar a acceptat “negocierile ” acestuia ( Geneza 18, 23-33 ). Dumnezeu S-a lasat intrebat de Iov, Habacuc, Asaf si alti barbati ai credintei, caci El prefera dialogul in locul indiferentei noastre.

Acolo unde exista intrebari, exista si posibile raspunsuri. Acolo unde exista intrebari si raspunsuri, exista dialog, iar acolo unde exista dialog, exista o relatie. Sunt convins ca Dumnezeu prefera sa ne “certam” cu El pentru anumite lucruri pe care nu le intelegem in planurile Sale, decat sa tacem indiferenti sau sa ne reprimam dilemele avand pumnii stransi.

Niciunui  parinte omenesc nu-i surade ideea ca fiul sau fiica sa sa se cufunde intr-o tacere absoluta, refuzand orice comunicare cu el. Cu atat mai putin Tatalui ceresc. De aceea, sa venim inaintea Lui cu intrebarile noastre, cu dilemele noastre, cu neintelegerile si temerile noastre. Si chiar daca El nu ne va raspunde acum la toate acestea, sau nu ne va raspunde in modul in care ne asteptam noi, marele nostru castig va fi cel al cultivarii relatiei cu El. O relatie dupa care El Insusi tanjeste, mai mult chiar decat ne putem imagina.

 

     “El este mantuirea mea si Dumnezeul meu”

Finalul Psalmului 42 revine la dialogul psalmistului cu sine insusi, aducand aceeasi nota de speranta ca si in versetul 5. Versetul 11 este de fapt un refren pe care il regasim si in Psalmul 43, 5, de unde putem trage concluzia ca cei doi psalmi sunt inruditi si au acelasi autor: “Pentru ce te mahnesti, suflete, si gemi inlauntrul meu ? Nadajduieste in Dumnezeu, caci iarasi Il voi lauda; El este mantuirea mea si Dumnezeul meu” ( vers. 11 ).

De fapt, psalmistul vrea sa spuna: “Da, Dumnezeu este aici sa ma salveze. Nu-mi este rusine cu El, caci El este mantuirea mea si Dumnezeul meu. Oricate batjocuri ati rosti in dreptul meu, nu ma vor afecta, caci ele nu ma lovesc pe mine, ci pe El. De aceea, suflete, nu mai geme. Va rasari din nou soarele pe strada ta si vor veni din nou zilele senine in care-L vei lauda pe Dumnezeu in Casa Sa. N-are nicio importanta daca valurile vietii sunt mari. El este Stanca. El are solutii la orice problema.

     Chiar daca ai ajuns in groapa deznadejdii, inceteaza cu lacrimile ! Peticul de cer pe care-l poti zari din fundul gropii in care te afli iti da dreptul sa speri. Lumina va rasari din nou, speranta va renaste si vei bea din nou din izvoarele vietii, asemenea unui cerb insetat. Va veni ziua in care nu te vei mai intreba: “Cand ma voi duce si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu ?” ( vers. 2 ), ci iti vei pune o alta intrebare: “Cum voi rasplati Domnului toate binefacerile Lui fatza de mine? “ ( Psalmul 116, 12 ).

Atat de multe vor fi aceste binefaceri, incat vei gasi cu mare greutate un raspuns la aceasta intrebare.