Psalmul 44 – Comparând trecutul cu prezentul
Către mai-marele cântăreților. Un psalm al fiilor lui Core. O cântare
- Dumnezeule, am auzit cu urechile noastre și părinții noștri ne-au povestit lucrările pe care le-ai făcut pe vremea lor, în zilele de odinioară.
- Cu mâna Ta ai izgonit neamuri ca să-i sădești pe ei, ai lovit popoare ca să-i întinzi pe ei.
- Căci nu prin sabia lor au pus mâna pe țară, nu brațul lor i-a mântuit, ci dreapta Ta, brațul Tău, lumina Feței Tale, pentru că îi iubeai.
- Dumnezeule, Tu ești Împăratul meu: poruncește izbăvirea lui Iacov!
- Cu Tine doborâm pe vrăjmașii noștri, cu Numele Tău zdrobim pe potrivnicii noștri.
- Căci nu în arcul meu mă încred, nu sabia mea mă va scăpa;
- ci Tu ne izbăvești de vrăjmașii noștri și dai de rușine pe cei ce ne urăsc.
- Noi, în fiecare zi, ne lăudăm cu Dumnezeu și pururea slăvim Numele Tău.
- Dar Tu ne lepezi, ne acoperi de rușine, nu mai ieși cu oștirile noastre;
- ne faci să dăm dosul înaintea vrăjmașului, și cei ce ne urăsc ridică prăzi luate de la noi.
- Ne dai ca pe niște oi de mâncat și ne risipești printre neamuri.
- Vinzi pe poporul Tău pe nimic și nu-l socotești de mare preț.
- Ne faci de ocara vecinilor noștri, de batjocura și de râsul celor ce ne înconjoară.
- Ne faci de pomină printre neamuri și pricină de clătinare din cap printre popoare.
- Ocara mea este totdeauna înaintea mea și rușinea îmi acoperă fața
- la glasul celui ce mă batjocorește și mă ocărăște, la vederea vrăjmașului și răzbunătorului.
- Toate acestea ni se întâmplă fără ca noi să Te fi uitat, fără să fi călcat legământul Tău:
- da, inima nu ni s-a abătut, pașii nu ni s-au depărtat de pe cărarea Ta,
- ca să ne zdrobești în locuința șacalilor și să ne acoperi cu umbra morții.
- Dacă am fi uitat Numele Dumnezeului nostru și ne-am fi întins mâinile spre un dumnezeu străin,
- n-ar ști Dumnezeu lucrul acesta, El, care cunoaște tainele inimii?
- Dar din pricina Ta suntem înjunghiați în toate zilele, suntem priviți ca niște oi sortite pentru măcelărie.
- Trezește-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezește-Te! Nu ne lepăda pe vecie!
- Pentru ce Îți ascunzi Fața? Pentru ce uiți de nenorocirea și apăsarea noastră?
- Căci sufletul ne este doborât în țărână de mâhnire, trupul nostru este lipit de pământ.
- Scoală-Te ca să ne ajuți! Izbăvește-ne pentru bunătatea Ta!”
O privire în trecut
Deși paternitatea Psalmului 44 este cunoscută, autorul fiind unul dintre fiii lui Core, nu se cunoaște nimic despre împrejurările în care a fost scris. Deoarece psalmul descrie mizeria extremă, mai ales fizică, în care se afla poporul Israel într-un anumit moment al istoriei sale, cercetătorii au emis diferite ipoteze cu privire la acel moment.
Unii afirmă că Psalmul 44 ar fi fost scris pe vremea luptei dintre oștile israelite, aflate sub conducerea lui David, și armatele edomite ( vezi 2 Samuel 8, 13.14 ), însă ipoteza este neverosimilă. Scriptura ne vorbește de o biruință a israeliților în acea împrejurare, nu de o înfrângere a lor.
O altă opinie susține că psalmul ar fi fost scris pe vremea invaziei amoniților și moabiților în Regatul Iudeii în timpul domniei lui Iosafat ( vezi 2 Cronici 20 ), însă și de data aceasta Biblia ne vorbește de o biruință a israeliților prin intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu.
Alți cercetători sunt de părere că Psalmul 44 are legătură cu invazia armatei asiriene a lui Sanherib pe vremea lui Ezechia, în anul 701 i.Chr ( vezi 2 Împărați cap. 18 și 19 ), când Ierusalimul era amenințat cu distrugerea. Însă la fel de adevărată ar putea fi și ipoteza că acest psalm ar fi fost scris în ultimele zile ale Regatului lui Iuda, în perioada distrugerii Ierusalimului de către armatele lui Nebucadnețar, în anul 586 i.Chr.
Există și opinia că Psalmul 44 zugrăvește situația deplorabilă a poporului Israel din perioada exilului babilonian sau cea postexilică. Ca argumente în acest sens sunt anumite pasaje literare din cărțile Deuteronomul, Ieremia și Isaia. Și, în sfârșit, unii comentatori consideră că psalmul 44 ar fi legat de perioada macabeilor și a persecuțiilor crunte ale lui Antioh Epifanul.
Însă oricare ar fi adevărul, un lucru este cert: Psalmul 44 descrie o situație critică și deplorabilă în care ajunsese poporul lui Dumnezeu într-un anumit moment al istoriei sacre. Autorul lui aruncă o privire în trecut, în istoria tulburătoare, dar plină de măreție a poporului său, și face o comparație între vremurile glorioase de demult și timpurile mizerabile pe care le trăia în prezent.
E bine să facem astfel de comparații? Uneori nu este constructivă o asemenea comparație, căci ea ar putea să ne demobilizeze și să ne deprime, tăindu-ne orice elan de a merge mai departe. Autorul cărții Eclesiastul ne îndeamnă: „Nu zice: „Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?” Căci nu din înțelepciune întrebi așa.” ( Eclesiastul 7,10 ).
Alteori însă, o astfel de comparație ne poate ajuta să identificăm cauza nereușitelor din viața noastră și să revenim pe linia de plutire. Cartea profetului Hagai este un astfel de exemplu, în care Însuși Dumnezeu invită propriul Său popor să compare trecutul plin de lipsuri și eșecuri cu prezentul plin de binecuvântări cerești. De ce? Pentru ca poporul să-și dea seama că a avea alte priorități în viață înaintea lui Dumnezeu înseamnă a aduna într-un sac fără fund, în timp ce punerea Împărăției lui Dumnezeu și a neprihănirii Sale pe prim plan înseamnă binecuvântare în toate domeniile ( vezi Hagai 2,15‑19 ).
Așadar, e bine sau nu să comparăm trecutul cu prezentul? Depinde de motivul pentru care facem lucrul acesta. Dacă intenția este doar să ne lamentăm, fără să schimbăm nimic, comparația nu are niciun sens. Dacă însă comparația urmărește să aflăm cauzele unor eșecuri prezente, cu dorința de a le înlătura, atunci da, este bine să facem lucrul acesta. Este chiar de dorit.
Să nu uităm istoria sfântă!
„Dumnezeule, am auzit cu urechile noastre și părinții noștri ne-au povestit lucrările pe care le-ai făcut pe vremea lor, în zilele de odinioară. Cu mâna Ta ai izgonit pe neamuri, ca să-i sădești pe ei; ai lovit popoare, ca să-i întinzi pe ei” ( vers. 1.2 ).
Israel este singurul popor din lume care are o istorie sacră. Toate celelalte popoare au doar istorie. De aceea, istoria acestui popor, transmisă din generație în generație, este o lecție de viață pentru lumea întreagă, căci în centrul ei nu se află omul, ci Dumnezeu.
Lucrările lui Dumnezeu pentru poporul Său sunt consemnate în Scripturi doar într-o mică măsură. Cele mai multe dintre ele sunt necunoscute, așteptând veșnicia pentru a fi dezvăluite. Dar de ce este important ca părinții să povestească urmașilor lor despre trecut? Pentru ca greșelile trecutului să nu se repete în prezent, iar binecuvântările zilelor de odinioară să se multiplice în generațiile viitoare. E cert: un popor care își uită istoria este condamnat să-i repete greșelile. De aceea, să nu uităm istoria sfântă!
Însă, ca să poți povesti generațiilor următoare experiența ta, trebuie să ai ce să povestești. Ca să le vorbești copiilor tăi despre Dumnezeu, trebuie mai întâi ca tu să-L cunoști pe acest Dumnezeu. Dacă vrei să le vorbești despre rugăciune, trebuie ca mai întâi tu să experimentezi puterea ei. Doar cei care s-au lăsat călăuziți de Dumnezeu au ceva de transmis urmașilor lor despre adevărata viața spirituală.
Din relatarea psalmistului reiese că părinții poporului său au transmis corect experiențele trecutului, căci cei care le-au auzit au înțeles care a fost cheia succesului lor: prezența și intervenția lui Dumnezeu: „Căci nu prin sabia lor au pus mâna pe țară, nu brațul lor i-a mântuit, ci dreapta Ta, brațul Tău, lumina Feței Tale, pentru că îi iubeai” ( vers. 3 ).
Psalmul 44 ne arată cum credincioșia părinților are ecou în viața copiilor lor, care, privind la istoria sacră a generațiilor anterioare, prin curaj și se încred la rândul lor în Dumnezeu.
„Dumnezeule, Tu ești Împăratul meu: poruncește izbăvirea lui Iacov! Cu Tine doborâm pe vrăjmașii noștri, cu Numele Tău zdrobim pe protivnicii noștri. Căci nu în arcul meu mă încred, nu sabia mea mă va scăpa… Noi în fiecare zi ne lăudăm cu Dumnezeu și pururea slăvim Numele Tău” ( vers. 4‑8 ).
Ce moștenire mai valoroasă poate transmite un părinte copiilor săi decât credința, încrederea deplină în Dumnezeu? Căci acolo unde există credință, există totul. Însă acolo unde ea este absentă, nu este nimic de valoare, nimic care să dureze veșnic.
Un tablou dezolant
Versetele 9‑16 descriu un tablou dezolant al stării în care se afla poporul lui Dumnezeu în momentele scrierii psalmului. Este o lamentație publică și colectivă, în urma unei lupte pierdute ( vers. 10 ). Prizonierii sunt împrăștiați printre neamuri „ca niște oi de mâncat” ( vers. 11 ), în timp ce Dumnezeu pare să nu mai ajute poporul în aceste momente tulburi.
Sentimentul pe care-l trăiește psalmistul este acela că Dumnezeu Și-a lepădat poporul, refuzând să mai iasă cu oștirile sale ( vers. 9 ). Poporul biruit de vrăjmași este prădat ( vers. 10 ), ajungând de ocara, râsul și batjocura vecinilor lui ( vers. 13 ).
Însă dincolo de această stare de mizerie în care ajunsese poporul lui Dumnezeu, durerea cea mai mare pe care o trăiește psalmistul este falsa percepție pe care o are în legătură cu Dumnezeu. El ajunge să creadă că El Și-a întors spatele într-un gest de mânie, renunțând la legământul Său cu poporul Israel:
„Vinzi poporul Tău pe nimic și nu-l socotești de mare preț. Ne faci de ocara vecinilor noștri, de batjocura și de râsul celor ce ne înconjoară. Ne faci de pomină printre neamuri și pricina de clătinare din cap printre popoare” ( vers. 12‑14 ).
Psalmul 44 este un psalm al oprimaților din toate timpurile. Adesea, când trecem prin necazuri și suferințe la care nu ne așteptăm, în urechile noastre se aude un glas străin care ne șoptește: „Dumnezeul tău, căruia I-ai slujit toată viața, te-a părăsit. Nu te mai iubește. S-a mâniat pe tine și niciodată nu te va mai primi la El. Ce rost are să mai crezi în El, să mai speri într-o viață mai bună? Vezi-ți de drum fără El! Scoate-L din ecuația vieții tale!”
Acestea nu sunt altceva decât șoaptele marelui nostru vrăjmaș. Nu pleca urechea la insinuările lui! Chiar dacă treci prin momente grele, pe care nu le poți așeza în puzzle-ul vieții tale, nu te îndoi de dragostea lui Dumnezeu față de tine. El te iubește la fel ca în trecut. Cel ce oscilează nu este El, ci noi suntem cei schimbători. Dacă viața ta a ajuns o ruină asemănătoare cu cea pe care o zugrăvește Psalmul 44, nu dispera. Încrede-te în continuare în Dumnezeu și cere-I să-ți arate ce trebuie schimbat în viața ta.
Poate că există o cauză a necazurilor prin care treci și atunci trebuie să o înlături. Sau poate încercările tale nu au o cauză pentru care ești responsabil. Poate că ești un Iov al secolului al XXI-lea, lovit, încercat, dar neprihănit și iubit de Dumnezeu. Continuă să te încrezi în El și cu siguranță că soarele va răsări din nou peste grădina vieții tale.
O afirmație curajoasă
Oare afirmațiile pe care le face psalmistul în continuare ( vers. 17‑22 ) ar trebui să le interpretăm ca pe o încumetare și ca pe o dovadă a orbirii spirituale? Este greu de înțeles de ce el susține că motivul necazurilor poporului său nu era legat de neascultarea de Dumnezeu. Dimpotrivă, asemenea lui Iov, psalmistul apară nevinovăția poporului său.
„Toate acestea ni se întâmplă fără ca noi să Te fi uitat, fără să fi călcat legământul Tău: da, inima nu ni s-a abătut, pașii nu ni s-au depărtat de pe cărarea Ta, ca să ne zdrobească în locuința șacalilor și să ne acopere cu umbra morții. Dacă am fi uitat Numele Dumnezeului nostru și ne-am fi întins mâinile spre un dumnezeu străin, n-ar ști Dumnezeu lucrul acesta, El care cunoaște tainele inimii?” ( vers. 17‑21 )
E dificil de înțeles ce l-a determinat pe psalmist să susțină așa ceva. Poate că intenția sa a fost să arate că, deși unii israeliți călcaseră Legea lui Dumnezeu, totuși, ca națiune, Israel nu se lepădase oficial de Dumnezeu. Dar la fel de posibil este ca să avem în față o situație asemănătoare cu cea a experienței lui Iov, în care poporul să fi fost încercat de Dumnezeu fără să fie vorba de o pedeapsă anume pentru vreun păcat comis de întregul popor.
Afirmația: „din pricina Ta suntem junghiați în toate zilele” ( vers. 22 ) și care este citată de apostolul Pavel în Romani 8,36, ne sugerează că această variantă este foarte plauzibilă. Psalmistul ne sugerează faptul că poporul se afla în această stare critică nu din cauza unui păcat anume, săvârșit prin călcarea evidentă a Legii lui Dumnezeu, ci pentru simplul motiv că el era poporul lui Dumnezeu.
Realitatea ne demonstrează că adevărații copii ai lui Dumnezeu au fost întotdeauna prigoniți, vânați, marginalizați și desconsiderați în lume. Și aceasta nu din cauza unor fapte reprobabile, ci pentru simplul motiv că ei nu sunt din lume. Cu privire la acest trist adevăr, Mântuitorul ne avertizează:
„Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteți din lume, și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său”. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi” ( Ioan 15, 19.20 ).
„Izbăvește-ne, pentru bunătatea Ta!”
După rememorări ale istoriei glorioase ale poporului său, după lamentări cu privire la starea deplorabilă în care se afla acum același popor, după ce și-a exprimat nedumeririle legate de aparenta indiferență a lui Dumnezeu față de necazurile poporului, psalmistul revine la nota dominantă a vieții sale: încrederea deplină în Dumnezeu. El știe că tăria sa și a poporului său se află în siguranța iubirii nesecate a lui Dumnezeu.
Finalul Psalmului 44 este un strigăt după ajutor către un Dumnezeu care pare că doarme, indiferent față de problemele cu care se confruntă propriul său popor: „Trezește-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezește-Te! Nu ne lepăda pe vecie! Pentru ce Îți ascunzi Fața? Pentru ce uiți de nenorocirea și apăsarea noastră? Căci sufletul ne este doborât în țărână de mâhnire, trupul nostru este lipit de pământ” ( vers. 23‑25 ).
Crizele prin care trecem ne aduc în situația de a rosti uneori cuvinte grele, care nu ne caracterizează și nu oglindesc adevăratele noastre sentimente. Durerea trăită de psalmist la vederea mizeriei în care se afla poporul său îl determină să strige către un Dumnezeu care părea că a adormit. Aceleași simțăminte le-au trăit toți copiii lui Dumnezeu greu încercați, care nu au putut înțelege într-un anumit moment al vieții sensul suferințelor lor.
Însă sentimentul că Dumnezeu este surd, că doarme și că este indiferent la ceea ce se întâmplă cu copiii Săi este cu totul fals. Când norii grei ai furtunii acoperă cerul, avem senzația falsă că soarele este învins de negura lor. Dar este doar o senzație falsă. Soarele este tot acolo, la fel de strălucitor și dătător de viață ca și în zilele senine. El nu își părăsește niciodată orbita, nici chiar în zilele cele mai întunecoase. Trebuie ca noi să străpungem norii groși ai îndoielii, și ne vom bucura din nou de razele sale.
Într-un alt psalm, autorul acestuia vine cu o replică potrivită fiilor lui Core, autorii Psalmului 44: „Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul; Cel ce te păzește nu va dormita. Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzește pe Israel” ( Psalmul 121 3.4 ).
Încrederea în Dumnezeu chiar și în cele mai întunecate zile ale existenței noastre este singura opțiune fericită și aducătoare de izbăvire. De ce să nu ne încredem în El, când El nu ne-a dezamăgit niciodată? De ce să ne îndoim de dragostea Sa, când El ne asigură: „Te iubesc cu o iubire veșnică. De aceea îți păstrez bunătatea Mea” ( Ieremia 31,3 )?
Ultimul verset al Psalmului 44 conține un mare adevăr: „Scoală-Te, ca să ne ajuți! Izbăvește-ne, pentru bunătatea Ta!” ( vers. 26 ). De ce trebuie să avem mereu încredere în Dumnezeu? De ce nu trebuie să ne îndoim niciodată de dragostea Sa, chiar dacă avem uneori parte de furtuni pe marea vieții?
Pentru că El ne va izbăvi din încercările prin care trecem nu pentru că noi am fi buni și merituoși înaintea lui Dumnezeu. Nu faptele noastre bune sunt cele care ne recomandă înaintea Lui, nici activismul nostru religios nu ne va aduna aplauzele cerului. Dacă vom fi izbăviți din necazurile vieții și dacă vom fi mântuiți în Împărăția cerurilor, aceasta se va datora numai și numai bunătății lui Dumnezeu, harului Său îmbelșugat.
Atunci când recunoaștem, asemenea lui Iona aflat în pântecele peștelui, că „mântuirea vine de la Domnul” ( vezi Iona 2,9), demonstrăm că am înțeles cea mai mare lecție spirituală pe care o poate învăța un om păcătos. Dar cât de greu se învață această lecție!
Lori Balogh
Domnul sa va binecuvanteze ! Comentariile d – voastra ma ajuta sa inteleg mesajul Domnului ,sa- mi evaluez viata prin el .