Psalmul 46 – „Dumnezeu, adăpostul și sprijinul nostru”

Psalmul 46 – „Dumnezeu, adăpostul și sprijinul nostru”

Către mai-marele cântăreților. Un psalm al fiilor lui Core. De cântat pe alamot. O cântare.

1. „Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi.
2. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul și s-ar clătina munții în inima mărilor.
3. Chiar dacă ar urla și ar spumega valurile mării și s-ar ridica până acolo de să se cutremure munții.
4. Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaș al locuințelor Celui Preaînalt.
5. Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină; Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor.
6. Neamurile se frământă, împărățiile se clatină, dar glasul Lui răsună, și pământul se topește de groază.
7. Domnul oștirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.
8. Veniți și priviți lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ.
9. El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărâmat arcul și a rupt sulița, a ars cu foc carele de război.
10. „Opriți-vă, și să știți că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.”
11. Domnul oștirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.”

O cântare pentru vremuri de restriște

Supranumit și „psalmul lui Luther”, deoarece marele reformator obișnuia să-l recite ori de câte ori trecea prin necazuri, Psalmul 46 este un imn despre credința statornică, o credință care nu se clatină nici în cele mai grele încercări.

De la scrierea lui până astăzi, acest psalm a fost o încurajare și mângâiere pentru multe suflete dedicate lui Dumnezeu, dar care au trecut prin cuptorul de foc al suferinței. Se spune despre Oliver Cromwell, un lider militar și politic englez de la începutul secolului al XVII-lea, că a cerut poporului să cânte acest psalm, zicând: „Acesta este un psalm neasemuit pentru creștin. Dumnezeu este adăpostul și tăria noastră, un ajutor în necaz cât se poate de prezent. Chiar dacă papa, spaniolii și Diavolul s-ar ridica împotriva noastră, totuși în Numele Domnului îi vom distruge. Domnul oștirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este scăparea noastră.”

Istoria ne spune că acest psalm a fost cântat și de revoluționarii francezi din Paris, în 1848, dar și de englezii aflați în India în timpul unei revolte a localnicilor. Dar poate cea mai potrivită aplicație a lui va fi în timpul mării strâmtorări finale, când Biserica lui Christos va trebui să facă față celor mai grele încercări și situații de la începutul lumii până atunci. (vezi Daniel12,1)

Psalmul 46 este prima dintre cele șase Cântări ale Sionului (46,48,76,84,87 și 122), imnuri care celebrează Sionul, muntele cel sfânt și locuința Celui Prea Înalt, loc de pelerinaj pentru triburile israelite, dar care va fi, în final, și bucuria întregului pământ.

De-a lungul timpului s-au dat acestui psalm diferite interpretări. Cea mai plauzibilă dintre ele este interpretarea istorică, care consideră că Psalmul 46 a fost scris în urma unei victorii a poporului Israel împotriva vrăjmașilor săi, cum a fost, de exemplu, cea a nimicirii armatei asiriene în anul 701 î.Ch., pe vremea regelui Ezechia.

Există și o interpretare profetică, ce merge pe ideea că acest psalm conține îndemnuri la un război sfânt, în timp ce alte interpretări consideră că aici este celebrat Noul Ierusalim, capitala viitoarei Împărații a lui Dumnezeu.

Însă dincolo de orice interpretare, mai mult sau mai puțin apropiată de spiritul Scripturii, pentru noi este importantă tema Psalmului 46: În mijlocul frământării popoarelor și a anomaliilor naturii, în mijlocul unei vieți din ce în ce mai stresante și nesigure, poporul lui Dumnezeu este în deplină siguranță. Oricare ar fi vremurile de restriște pe care trebuie să le traverseze Biserica, ea va avea întotdeauna în Dumnezeu un adăpost sigur, un scut puternic și o cetate de scăpare la care vrăjmașul nu are acces.

Zorii Împărăției lui Dumnezeu

Psalmul 46 face parte dintr-un grup de psalmi (46‑49) care anunță venirea Împărăției lui Dumnezeu într-o lume în care toate împărățiile sunt trecătoare, se clatină și cad. Singura împărăție care nu se va clătina niciodată este Împărăția cerească. Despre această Împărăție, ale cărei temelii sunt veșnice, ne vorbește profetul Daniel în finalul tâlcuirii visului lui Nebucadnețar:

„Dar în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărații și ea însăși va dăinui veșnic..” (Daniel 2,44)

În limitarea lui, omul nu va înțelege niciodată cum va fi instaurată Împărăția Lui Dumnezeu. Însă, așa cum nu putem încă înțelege multe fenomene din viața cotidiană, dar ne folosim de efectele și binefacerile lor, la fel este și cu instaurarea Împărăției lui Dumnezeu: e suficient să știm și să credem că, într-o zi, ea va deveni o realitate palpabilă. Și la fel de importantă este convingerea personală că noi înșine vom face parte din acea Împărăție.

Grupajul de psalmi 46‑49 are o tematică apropiată, fiecare dintre aceștia răspunzând la câte o întrebare. Dacă Psalmul 46 ne oferă răspunsul la întrebarea: De ce trebuie să vină Împărăția lui Dumnezeu? următorul psalm (47) este un imn de laudă pentru Împăratul care conduce această Împărăție. Psalmul 48 ne vorbește despre biruința lui Mesia în vederea Împărăției, în timp ce Psalmul 49 este construit pe o comparație între mai marii lumii noastre și locuitorii Împărăției lui Dumnezeu.

Ca structură, Psalmul 46 este construit din trei strofe și un refren. (vers.7 și 11) Aceste strofe zugrăvesc câteva tablouri contrastante: valuri muginde și munți care se clatină, alături de un râu liniștit; națiuni care se frământă și un pământ care se topește la auzul glasului lui Dumnezeu și un Împărat care guvernează liniștit peste popoare.

Ceea ce este de remarcat în acest psalm este faptul că la un moment dat Dumnezeu Însuși vorbește, cuvintele Sale fiind puse în ghilimele. (vers.10) În întreaga carte a Psalmilor, cuvintele lui Dumnezeu sunt citate de circa douăzeci de ori. De obicei, autorii ne transmit mesajul cerului în propriile lor cuvinte, însă în acest psalm Dumnezeu vorbește direct omului. Acesta este încă un motiv pentru care Psalmul 46 rămâne un imn de o frumusețe poetică și o profunzime de idei deosebite.

„Adăpostul și sprijinul nostru”

Psalmul 46 ne vorbește despre o Împărăție veșnică, ale cărei temelii nu pot fi niciodată clătinate de forțe exterioare, o Împărăție în care Împăratul este Însuși Dumnezeu. Însă până să intrăm în acea Împărăție veșnică și plină de slavă, trebuie să trăim într-o lume a împărățiilor trecătoare, nesigure și primejdioase.

Ce e de făcut într-o asemenea situație? Trebuie să ne temem? E firesc pentru un copil al lui Dumnezeu, un așteptător al Împărăției slavei să trăiască o permanentă angoasă în pelerinajul său pe pământ?

Psalmistul începe cântarea sa într-o notă cât se poate de optimistă: „Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi.” (vers.1) Versetul introductiv sună bine, fiind deosebit de încurajator. Cele trei metafore folosite de psalmist: „adăpost”, „sprijin” și „ajutor” ne arată în ce fel de lume trăim și modul în care Împăratul ceresc vine în întâmpinarea tuturor nevoilor noastre.

El este „Adăpostul”, singurul, și nu un adăpost oarecare între altele; El este „Sprijinul”, singurul, și nu un sprijin oarecare între altele; El este „Ajutorul”, singurul, și nu un ajutor oarecare între altele.

Cine dintre noi nu cunoaște gustul amar al dezamăgirii? De câte ori am avut nevoie de un adăpost, un sprijin și un ajutor într-o vreme de criză, iar oamenii în care ne-am pus nădejdea s-au dovedit a fi doar niște „trestii” care s-au frânt, străpungând mâna celor ce au încercat să se sprijine pe ei? Și pentru că am avut această experiență amară, de câte ori nu ne-am pierdut încrederea în oameni!

Ajutorul dat de oameni în vreme de restriște este întotdeauna limitat, chiar dacă este însoțit de cele mai bune intenții. Dumnezeu însă ne asigură un adăpost sigur, un sprijin temeinic și un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi.

Pe pământ nu există niciun loc sigur, niciun loc în care viața să fie ocrotită de boală, suferință și moarte. Nu există clopote de sticlă așezate peste unii oameni privilegiați, care să-i ferească de toate relele existente. În geografia lumii nu există nicio țară, niciun petec de pământ care să constituie un adăpost sigur pentru om. De ce? Pentru simplul fapt că Paradisul nu mai este pe pământ.

Optimismul psalmistului, izvorât dintr-o încredere deplină în Dumnezeul său, este debordant, căci el spune: „De aceea, nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul și s-ar clătina munții în mijlocul mărilor. Chiar dacă ar urla și ar spumega valurile mării și s-ar ridica până acolo de să se cutremure munții.” (vers.2.3)

Însă optimismul psalmistului nu este lipsit de realism, nu este o îmbătare cu apă rece. El e perfect conștient de pericolele pe care un om le întâmpină pe acest pământ nesigur, în care uneori forțele naturii și ale răului se dezlănțuie aparent necontrolat. Însă el mai știe un lucru esențial: Dumnezeu nu este niciodată depășit de probleme, El nu e niciodată surprins de evenimente și El nu e niciodată nepregătit să facă față crizelor.

Acest optimism care se bazează pe Dumnezeu, pe cunoașterea caracterului și atributelor Sale, nu va fi niciodată înșelător. El înseamnă credință, o credință de 24 de carate.

O imagine contrastantă

Oceanul sălbatic, cu valurile sale spumegânde din tabloul zugrăvit în primele trei versete, contrastează cu tabloul liniștit din versetele următoare: „Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaș al locuințelor Celui Prea Înalt; Dumnezeu este în mijlocul ei, ea nu se clătina, Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor.” (vers.4.5)

Strofa a doua a Psalmului 46 zugrăvește pacea cetății lui Dumnezeu, în timp ce tot ce se află în afara ei este într-o continuă și sălbatică frământare. Dacă sintagma „cetatea lui Dumnezeu” s-ar referi la Ierusalimul pământesc, am fi puși în fața unei nonconcordanțe geografice, deoarece imaginea unui râu care curge în Sion nu corespunde realității.

De aceea, tabloul ne trimite departe în spațiu și timp, la cetatea Noului Ierusalim, pe care Apocalipsa o descrie ca având în mijlocul ei „răul vieții.” (vezi Apocalipsa 22,1) În această Cetate Însuși Dumnezeu este „izvorul apelor vii” (vezi Ieremia 2,13), care răspândește din templul Său pace și prosperitate peste creaturile sale.

Tabloul zugrăvit de psalmist este în continuare contrastant. În timp ce în mijlocul cetății sfinte, ale cărei temelii nu se clatină niciodată, domnește pacea și armonia, în afara ei, pe pământ, „neamurile se frământa, împărățiile se clătină.” (vers.6)

La glasul lui Dumnezeu pământul se topește de groază – o imagine care ne vorbește despre suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Cât de asemănătoare este această imagine contrastantă între ce se află înăuntrul și în afara Cetății lui Dumnezeu, cu tabloul profetic din Apocalipsa!

După ce descrie „cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei”, în mijlocul căreia cei mântuiți vor găsi pacea și binecuvântarea veșnică (vezi Apocalipsa 21,1‑7), apostolul vizionar de pe Patmos aruncă o privire în afară, constatând: „Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinători la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și pucioasă, adică moartea a doua.” (Apocalipsa 21,8)

Iar Apocalipsa 22,15 întărește ideea: „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună.” Iată ce diferență uriașă este între a fi înăuntru și a rămâne afară! Cine decide de care parte ne vom petrece veșnicia? Nimeni altcineva decât noi: eu și cu tine.

„Domnul oștirilor este cu noi”

„Domnul oștirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.” (vers.7)

Se spune că John Wesley, întemeietorul metodismului, a fost mult mângâiat de acest verset în zilele în care se apropia de ceasul morții. În noaptea dinaintea decesului, Wesley a citit Psalmul 46, repetând versetul 7 pe tot parcursul nopții.

În cele mai întunecate momente ale vieții, cea mai mare nevoie a noastră este să nu fim singuri, să găsim un umăr pe care să plângem, să știm că alături ne este cineva care empatizează cu noi. Această nevoie e împlinită doar parțial de oameni, căci ei au limitele lor. Singurul care ne poate înțelege cu adevărat este Dumnezeu, Cel care ne dă asigurarea atât de încurajatoare: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.” (Isaia 57,15)

Iată câtă putere și mângâiere se găsește în Numele profetic al lui Mesia, „Emanuel – Dumnezeu este cu noi”! (Isaia 7,14) Dumnezeu ne promite prezența Sa în orice împrejurare, oricât ar fi de nefavorabilă. El este cu noi, El este un turn de scăpare pentru noi. Te regăsești și tu în această făgăduință? Și dacă nu, unde este cauza și ce poți face pentru a remedia situația?

Însă dincolo de asigurările prezenței divine în viața celor ce Îl caută, versetele 7‑9 par să ne trimită în viitor, zugrăvindu-ne un tablou paralel cu cel din cartea Apocalipsei. După ce istoria păcatului va fi fost încheiată, după ce mântuiții vor fi intrat pe porțile Cetății Sfinte, bucurându-se de prezența nemijlocită a lui Dumnezeu, ei vor avea ocazia să privească dintr-o altă perspectivă lucrările lui Dumnezeu și efectele Planului Său de Mântuire.

„Veniți și priviți lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. El a pus capăt războaielor până la marginea pământului, El a sfărâmat arcul și a rupt sulița, a ars cu foc carele de război.” (vers.8.9)

După milenii de istorie zbuciumată, în care războiul și violența sub toate formele au dominat, a sosit timpul ca răul să fie curmat cu „rădăcină și ramură.” (vezi Maleahi 4,1) În lumea viitoare, din limbajul mântuiților vor lipsi cuvinte ca: război, armă, armată, strategie, front, tactică, ruină, moarte… Căci toate aceste cuvinte nu vor mai avea acoperire în realitatea viitoare.

Dumnezeu ne garantează că răul, sub toate formele lui, și îndeosebi războiul, care este „capodopera” Diavolului, nu vor mai exista decât în amintire. Și pentru că năluca războiului nu va mai bântui în lumea cea nouă, o pace de nedescris, pe care o dă Dumnezeu și „nu cum o dă lumea” (vezi Ioan 14,27) va dăinui în eternitate, revărsându-se peste creaturile întregului Univers.

„Opriți-vă!”

Ultima parte a Psalmului 46 este o somație izvorâtă din aceeași dragoste a unui Creator care ne dorește binele suprem: „Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu! Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” (vers.10)

De ce ne somează Dumnezeu? Pentru că generația noastră este prea grăbită, suntem prea ocupați, prea stresați, prea aglomerați. Avem nevoie să ne oprim, cel puțin din când în când, din nebunia goanei prin viață. Avem nevoie de echilibru, armonie, liniște, pace, siguranță și stabilitate, iar Dumnezeu dorește să ni le ofere ca pe niște daruri cerești de mare valoare.

Dar cum să oferi daruri când tu te afli pe peron, iar cel căruia vrei să i le oferi se află într-un tren care aleargă cu viteză nebună? Pentru a primi darurile divine trebuie să ne oprim din „goana noastră după vânt”, trebuie să încetinim ritmul până acolo încât să mergem în aceeași cadență cu Dumnezeu.

Istoria biblică este plină de exemple în care oamenii, cărora Dumnezeu a dorit să le facă daruri deosebite și să le ofere un loc de seamă în lucrarea Sa, au trebuit să se oprească din alergarea lor. Înainte de a porni în cea mai impresionantă misiune care i-a fost încredințată vreodată unui om, Moise a fost nevoit să se „oprească” 40 de ani în pustiul Madianului. (vezi Fapte 7,29.30)

Înainte de a începe evanghelizarea lumii cunoscute din acea vreme, Pavel a trebuit să se „oprească” trei ani în deșertul Arabiei. (vezi Galateni 1,17.18) Iar Iisus, înainte de a începe marea epopee a salvării omenirii și înainte de a intra în arena activității publice, S-a „oprit” timp de 40 de zile, dedicându-le postului și rugăciunii. (vezi Matei 4,2)

Toți aceștia, și încă mulți alții, s-au oprit din alergarea vieții lor pentru a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu, caracterul Său, planurile Sale și voia Sa. Și după aceasta „oprire” binecuvântată, viața lor nu a mai fost aceeași.

Psalmul 46 este o mângâiere și o încurajare pentru toți cei care se confruntă cu furtunile vieții. Însă cei care vor beneficia cel mai mult de încurajările sale vor fi copiii lui Dumnezeu care vor traversa ultima mare strâmtorare a istoriei omenirii.

Când munții se vor zgudui până în inima oceanelor, când stâncile vor sări pretutindeni ca vițeii ce zburdă pe pajiște, când soarele, luna și stelele își vor părăsi orbitele și acel cutremur uriaș va devasta întreaga planetă, când natura întreaga va ieși din făgașul ei obișnuit, atunci poporul lui Dumnezeu va găsi un adăpost sigur în Dumnezeu.

Vrând-nevrând, atunci întreaga omenire se va opri din alegarea ei nebună după vânt și deșertăciune. De ce să nu ne oprim acum, cât încă mai există har, cât încă Dumnezeu Se oferă pe Sine ca Adăpost, Sprijin și „Ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi”?

Oprește-te, omule! Lumea aceasta nu va ține o veșnicie. Într-o zi, foarte curând, lumânarea va ajunge la capătul ei. Fă-ți bine socotelile, căci viața aceasta nu este veșnică. Într-o zi, mai curând sau mai târziu, ea se va încheia. Și atunci, unde îți vei petrece veșnicia?

Lumea aceasta este vulnerabilă, însă Dumnezeu te cheamă la pace, echilibru și bucurie veșnică. El te cheamă la o veșnicie petrecută cu El. Oprește-te! Privește la Dumnezeu! Cunoaște-L! După ce-l Vei cunoaște și vei gusta din bunătatea Lui, vei începe cu adevărat viața veșnică.

Dacă până acum orizontul tău se oprea la mormânt, de acum încolo vei putea privi prin credință dincolo de el. Vei privi în veșnicie. Acolo te dorește Dumnezeu. Acolo te așteaptă întregul cer.

Dorești și tu lucrul acesta?

Lori Balogh