“Voi fi cu el in stramtorare”

“Voi fi cu el in stramtorare”

“Fiindca ca Ma iubeste – zice Domnul – de aceea il voi izbavi, il voi ocroti, caci cunoaste Numele Meu. Cand Ma va chema, ii voi raspunde si voi fi cu el in stramtorare, il voi izbavi si-l voi proslavi. Il voi satura cu viata lunga si-i voi arata mantuirea Mea”

( Psalmul 91, 14-16 )

     Niciodata singur !

     Oare exista vreun om care sa nu fi cunoscut drama singuratatii cel putin o data-n viata ? Greu de crezut ! Punand aceasta intrebare, nu ma gandesc la acea singuratate fizica pe care o simte omul pe o insula pustie sau pe un varf de munte, ci la acea traire interioara pe care o simti cu toata greutatea ei, desi esti inconjurat poate de sute sau mii de fiinte umane.

Te-ai simtit vreodata singur, desi locuiesti intr-un oras cu zeci sau sute de mii de locuitori ? Ai trait drama singuratatii chiar in mijlocul colectivitatii firmei in care lucrezi sau a scolii pe care o frecventezi ? Dar in mijlocul bisericii tale, care are in registrele ei scrise numele a zeci sau sute de credinciosi ? Sau poate te simti singur in mijlocul propriei tale familii in care nu este nimeni care sa te inteleaga…

Sfanta Scriptura ne prezinta cazuri de oameni ai lui Dumnezeu care au trait la cote maxime drama singuratatii. Neprihanitul Iov este unul dintre acestia. In mijlocul prietenilor veniti sa-l consoleze, dar care erau departe de a-l intelege, intre slujitorii care-i ramasesera fideli dupa ce necazurile care l-au lovit i-a decimat, in propria familie in care sotia lui il indemna sa-L blesteme pe Dumnezeu ca sa piara mai repede, Iov a fost cu adevarat singur. Singur cu propria durere, singur cu propriile dileme si intrebari…

Paradoxul veacului in care traim este uluitor. Desi ne miscam intr-o lume din ce in ce mai aglomerata si, desi traim intr-un mediu al retelelor de socializare si al comunicarii rapide ( radio, televiziune, telefonie, internet, etc. ), povara singuratatii apasa din ce in ce mai greu pe sufletul celor mai multi locuitori ai planetei.

Singuratatea este o adevarata plaga a inceputului de mileniu trei. Caci ce este mai trist decat sa fii inconjurat de paduri intregi de fiinte umane, dar sa nu gasesti nici macar un umar pe care sa poti plange la nevoie si nici macar o inima care sa vibreze pe aceeasi lungime de unda cu inima ta ?

Singuratatea cronica, permanenta, nu este in planul lui Dumnezeu pentru om. Cand Creatorul l-a modelat pe primul om din lutul acestui pamant, si dupa ce i-a suflat in nari suflare de viata, omul devenind un “suflet viu” ( Geneza 2,7 ), El a rostit memorabilele cuvinte: “Nu este bine ca omul sa fie singur” ( Geneza 2,18 ).

Si pentru ca omul era creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu ( iar Dumnezeu nu este niciodata singur ! ), Creatorul i-a facut un ajutor potrivit, un suflet pereche cu care sa imparta trairile sale sufletesti, planurile lui de viitor si aspiratiile sale. Caci – nu-i asa ? – orice bucurie impartasita se dubleaza, iar orice tristete pe care o imparti cu cineva se injumatateste.

Peste veacuri, dupa ce drama pacatului a patruns tot mai adanc in viata omenirii, inteleptul Solomon rostea un “vai” pentru cei care sunt singuri, fie datorita propriei lor alegeri, fie datorita imprejurarilor potrivnice:

“Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor. Caci daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul; dar vai de cine este singur si cade, fara sa aiba pe altul care sa-l ridice” ( Eclesiastul 4, 9.10 ).

In “cartea tehnica” a fiintei umane este stabilit inca de la inceput de marele Creator: “Nu este bine ca omul sa fie singur.” Punct ! Omul este o fiinta sociala si sociabila, de aceea el isi gaseste implinirea doar in cadrul unor relatii. Dar ce se intampla cand cei din jur ( colectivitate, biserica sau familie ) iti intorc spatele, lasandu-te singur cu trairile, durerile si aspiratiile tale ? Cum ramane, in aceste conditii, cu planul lui Dumnezeu pentru fiinta umana de a nu fi niciodata singura ?

Dumnezeu a gasit solutia: El se ofera pe Sine Insusi ca sa-ti fie prieten, confident si tovaras. “Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: “Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57, 15 ).

Daca in egoismul lor oamenii iti intorc spatele, daca in incapacitatea lor de a te intelege te evita, daca in lipsa lor de dragoste fatza de semeni te ignora, nu dispera ! Omul nu este niciodata singur. Dumnezeu a lasat sa functioneze o lege a compensatiei: Daca relatiile pe orizontala cu cei din jur te fac sa te simti singur, relatia pe verticala cu Tatal ceresc poate implini toate golurile si poate inlatura toate frustrarile. Caci este scris: “Voi aveti totul deplin in El” ( Coloseni 2,10 ).

In momentele in care povara singuratatii apasa cel mai greu pe umerii sufletului tau, adu-ti aminte ca si altii au trecut pe aici. Scriindu-i mai tanarului sau colaborator Timotei din inchisoarea Mamertini din Roma, apostolul Pavel isi exprima durerea de a fi parasit de cei de la care se astepta la sprijin in momentele grele. Dar tot el isi exprima bucuria de a nu fi fost parasit de cer:

“La intaiul meu raspuns de aparare, nimeni n-a fost cu mine, ci toti m-au parasit. Sa nu li se tina in socoteala lucrul acesta ! Insa Domnul a stat langa mine si m-a intarit, pentru ca propovaduirea sa fie vestita pe deplin prin mine si sa o auda toate neamurile. Si am fost izbavit din gura leului” ( 2 Timotei 4, 16.17 ).

Apoi, in ciuda dezamagirii produse de oamenii in care isi pusese increderea, el exclama:

“Domnul ma va izbavi de orice lucru rau si ma va mantui ca sa intru in Imparatia Lui cereasca. A Lui sa fie slava in vecii vecilor ! Amin !” ( vers. 18 ).

Asadar, niciodata singur !

 

     In mijlocul cuptorului aprins

Nu exista imprejurare in care sa simtim mai acut nevoia dupa prezenta cuiva care ne iubeste decat in mijlocul incercarilor, ispitelor si suferintelor inerente vietii. Dar tocmai in astfel de momente, cand cerul existentei noastre devine plumburiu, iar valurile imprejurarilor sunt tot mai mari, amenintand sa inece mica noastra corabie, oamenii ne pot dezamagi, parasindu-ne si lasandu-ne singuri. Dar suntem cu adevarat singuri in astfel de momente ?

Exista un fel de paradox al vietii de credinta pe care l-am trait si eu in repetate randuri si pe care mi l-au confirmat multi credinciosi sinceri: cu cat cuptorul suferintei si incercarii este mai incins, si cu cat te simti mai insingurat in mijlocul semenilor, cu atat mai aproape simti prezenta Tatalui ceresc. Oare acest simtamant este doar o iluzie, o aparenta, un fel de drog la care face referire Karl Marx atunci cand definea religia ca fiind “opium pentru popor” ? Sau, intr-adevar, in astfel de situatii limita Dumnezeu este mai aproape de om decat in imprejurari obisnuite ?

Personal nu agreez niciuna din cele doua variante. Nu cred ca simtamantul prezentei lui Dumnezeu in mijlocul incercarilor este o simpla iluzie, dar nici nu sunt de acord cu ideea ca Dumnezeu este aproape de noi doar cand trecem prin suferinte.

Dumnezeu este aproape de om oricand, in orice imprejurare, asemenea unui Tata iubitor care nu are o placere mai mare decat aceea de a se afla in preajma copiilor Sai. De ce atunci nu simtim acest lucru intotdeauna ? De ce atunci cand cerul este senin si suntem inconjurati de prieteni, bucurandu-ne de bunastare, nu simtim ca El este la fel de aproape de noi ca si atunci cand trecem prin greutati ?

Raspunsul nu e greu de aflat. Nicolae Iorga spunea ca, printre lacrimi, ochii vad mai bine, caci sunt curatiti. Confruntarea cu suferinta, ispita si chiar cu moartea ne sensibilizeaza si ne ajuta ca de pe ochii nostri sufletesti sa cada acei “solzi” care ne impiedica sa percepem prezenta lui Dumnezeu, implicandu-Se in problemele cu care ne confruntam.

Nu Dumnezeu este departe de noi in zilele bune si senine, ci noi suntem departe de El in acele zile. Nu Dumnezeu este aproape de noi doar in zilele intunecate si reci, ci noi ne apropiem de El in astfel de zile. Asemenea Domnului Christos, si Tatal ceresc este “acelasi ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 ). El se afla tot acolo, pe tronul Sau de slava, dar aproape de noi, fie ca percepem, fie ca nu percepem acest lucru.

Experienta prin care au trecut in valea Dura cei trei tineri evrei, robi la curtea imparatului Nebucadnetar, este impresionanta si edificatoare in privinta subiectului in discutie. Din raportul cartii lui Daniel, este cert ca cei trei tineri primiti la curtea imperiala: Hanania, Misael si Azaria erau oameni credinciosi. Si nu doar de sarbatori sau de zile senine, ci credinciosi in orice vreme si imprejurari.

La curtea unui imperiu pagan, departe de familie, de patrie si de templu, cei trei tineri ar fi putut renunta la credinta lor, scuzandu-se pentru unele compromisuri. Insa inca de la inceputul istoriei relatate de Daniel, cei trei au luat, alaturi de autorul cartii, o hotarare curajoasa: sa nu se spurce cu bucatele necurate de la masa imparatului ( Daniel 1,11-13 ). Au luat aceasta hotarare cu pretul vietii, caci sa nu uitam ca ei aveau un stat de sclavi. Or, in Antichitate, sclavii nu valorau mai mult decat obiectele.

Dumnezeu a fost cu ei in aceasta incercare, dandu-le nu doar o sanatate mai buna decat a celorlalti tineri care mancau la masa imparatului, ci si o inteligenta deosebita, astfel incat, la incheierea perioadei de instruire, Nebucadnetar i-a gasit de zece ori mai intelepti si destoinici decat toti magii, vrajitorii si inteleptii babilonului ( Daniel 1,20 ).

Rasplata a fost pe masura: tinerii au primit slujbe la curtea imperiala si toate lucrurile pareau ca se indreapta in directia cea buna pentru ei, Insa cuptorul incercarii credintei lor inca nu ajunsese la temperatura maxima. A urmat marea incercare din valea Dura ( Daniel cap. 3 ) in care, cu pretul propriei vieti, cei trei tineri, de acum inalti functionari de stat cu perspective pamantesti nebanuite, sunt pusi sa aleaga din nou la limita: ori sa se inchine idolului de aur ridicat din porunca imparatului, pastrandu-si astfel viata si privilegiile, ori sa asculte de Dumnezeu cu orice risc, chiar cu acela de a-si pierde viata.

Din fericire, ei au facut alegerea cea buna, raspunzand cu demnitate amenintarilor imparatului: “Iata, Dumnezeul nostru caruia Ii slujim, poate sa ne scoata din cuptorul aprins si ne va scoate din mana ta, imparate. Si chiar de nu ne va scoate, sa stii, imparate, ca nu vom sluji dumnezeilor tai si nici nu ne vom inchina chipului de aur pe care l-ai inaltat” ( Daniel 3, 17.18 ).

Urmarea ? Cuptorul, care fusese mijlocul de intimidare folosit de imparat pentru a obtine ascultarea oarba a supusilor sai, a fost incalzit de sapte ori mai mult, iar cei trei tineri au fost aruncati in mijlocul flacarilor.

Scena este tulburatoare. Soldatii insarcinati cu executia mor de puterea caldurii, in timp ce tinerii evrei cad neatinsi in mijlocul flacarilor. Privind scena, Nebucadnetar ramane consternat, intrebandu-i ingrozit pe sfetnicii sai: “N-am aruncat noi in mijlocul focului trei oameni legati ?” Ei au raspuns imparatului: “Negresit, imparate !” El a luat iarasi cuvantul si a zis: “Ei bine, eu vad patru oameni umbland slobozi in mijlocul focului si nevatamati; si chipul celui de-al patrulea seamana cu cel al unui fiu de dumnezei” ( Daniel 3, 24.25 ).

Cunoastem deznodamantul: Cei trei tineri sunt scosi afara din cuptor vii si nevatamati. Atat de evidenta a fost minunea salvarii lor incat “nici perii capului lor nu se parlisera, hainele le ramasesera neschimbate si nici macar miros de foc nu se prinsese de ei” ( Daniel 3,27 ).

Si acum intrebarea : Cine era cea de-a patra persoana vazuta de imparat alaturi de tinerii evrei in mijlocul cuptorului ? Insusi imparatul recunoaste ca nu era altcineva decat Fiul lui Dumnezeu.

Credeti oare ca Fiul lui Dumnezeu a fost alaturi de acesti tineri doar in acele momente dramatice ? Cu siguranta ca nu ! El a fost alaturi de ei si cand se jucau fericiti si lipsiti de griji in casa parintilor lor, si cand au luat drumul robiei, si cand se bucurau de privilegiile oferite la curtea Babilonului. De ce numai in aceste momente, de un dramatism iesit din comun, ei L-au vazut pe Fiul lui Dumnezeu alaturi, sprijinindu-i si salvandu-i ?

Pentru ca doar in astfel de momente solzii de pe ochii spirituali cad jos si putem vedea clar ca nu suntem singuri. Chiar daca o lume intreaga s-ar ridica impotriva noastra, chiar daca temperatura cuptorului suferintei ajunge la maximum, chiar daca cei dragi ne parasesc sau nu pot fi alaturi de noi, nu suntem singuri. Cel care a spus: “Nicidecum n-am sa te las, cu niciun chip nu te voi parasi” ( Evrei 13,5 ), oare ne va lasa singuri cand avem cea mai mare nevoie de El ?

 

     “Cu noi sunt mai multi decat cu ei”

Iunie 1995… Avionul de lupta F-16 al Fortelor Aeriene Americane, pilotat de capitanul Scott O’Grady, este doborat deasupra Bosniei.  Capitanul Scott reuseste sa se catapulteze si, timp de sase zile, se lupta sa supravietuiasca, vanat la tot pasul de inamic, intr-un tinut ostil, fara hrana si apa, suferind de frig si intr-un permanent pericol de a fi capturat.

Avea la el doar trusa de urgenta, constand dintr-un pistol, cateva trasoare, cateva pungi cu apa si o mica statie de radio-emisie cu care putea lua legatura cu camarazii sai, in cazul in care vreun avion american ar fi survolat zona.

Timp de sase zile, capitanul Scott traieste clipe de agonie. Se hraneste cu frunze, iarba si furnici, band apa de ploaie pe care o aduna pe niste pungi de plastic. Inamicul il vaneaza clipa de clipa si, de fiecare data, pentru a scapa de el, capitanul isi ingroapa fatza in pamant la doar cativa metri de cei care-l cautau.

Timp de cateva zile nu poate lua legatura cu niciunul din colegii sai, caci vremea nefavorabila tine avioanele americane la sol. Singur, intr-o lume ostila, rupt de camarazi si prieteni, capitanul Scott isi inalta privirile spre cer si incearca sa ia legatura cu cartierul general al cerului. Mai tarziu, dupa eliberarea sa, el declara:

“M-am rugat lui Dumnezeu si I-am cerut o multime de lucruri. Si Dumnezeu m-a ascultat …Cea mai mare parte a timpului eram cu fatza ingropata in pamant si ma rugam sa nu fiu vazut sau auzit de cei care ma vanau. Eram ca un iepuras speriat care incearca sa se ascunda si sa supravietuiasca.” ( Revista Time, 19 iunie 1995 )

Terminandu-se apa din trusa de urgenta, capitanul se roaga pentru ploaie. Si Dumnezeu trimite ploaie. Vazand ca nu poate lua legatura cu niciunul din camarazii sai, capitanul se roaga: “Doamne, ajuta-ma macar sa dau cuiva de stire ca sunt in viata si sa-l rog sa vina sa ma salveze.” Si Dumnezeu ii asculta si aceasta rugaciune.

In cele din urma, capitanul Scott reuseste sa transmita un mesaj radio unui pilot american ce zbura deasupra Bosniei. Acesta isi anunta superiorii, iar la cartierul general se fac planuri pentru salvarea lui. In timp ce capitanul se lupta cu singuratatea in lumea ostila in care aterizase fara voia lui, la Casa Alba se fac planuri pentru eliberarea lui. Insusi presedintele Bill Clinton discuta cu consilierul sau pe probleme de securitate despre cazul sau. La randul lui, Pentagonul face planuri sa trimita 40 de avioane si elicoptere doar pentru a-l salva pe el.

In cele din urma, salvatorii ajung la el. Singurele cuvinte pe care le-a putut rosti in acele momente, cuprins de emotie si bucurie, au fost: “Va multumesc, va multumesc, va multumesc !”

Oare cum s-ar fi simtit capitanul Scott daca, in timp ce el se simtea atat de singur si abandonat intr-un pamant ostil, inconjurat de atatea pericole si ducand lipsa de cele mai elementare lucruri, ar fi stiut ce planuri se fac pentru salvarea lui ? Cum ar fi trait el in cele sase zile de cosmar daca ar fi stiut ca salvarea lui era discutata chiar la Casa Alba si in Pentagon ? Cu siguranta ca el ar fi fost mult mai linistit si multe temeri pe care le-a trait in singuratatea sa aparenta nu ar mai fi existat.

Drama traita de capitanul Scott O’Grady in Bosnia ne reaminteste de un caz similar, petrecut cu peste doua milenii si jumatate in urma in Regatul lui Israel. Vanat de armatele imparatului Siriei, profetul Elisei este incercuit de acestea in cetatea Dotan. Vazand pericolul, slujitorul profetului incepe sa tremure, zicand: “Ah ! Domnul meu, ce vom face ?” Elisei ii raspunde calm: “Nu te teme, caci mai multi sunt cu noi decat cu ei”. Apoi profetul se roaga: “Doamne, deschide-i ochii sa vada.” Si Domnul a deschis ochii slujitorului care a vazut muntele plin de cai si de care de foc imprejurul lui Elisei.” ( 2 Imparati 6, 15 up.-17 ).

Oare in acele momente de acuta singuratate, cand avem impresia ca suntem parasiti chiar si de Dumnezeu, nu avem nevoie de cineva care sa se roage ca sa ni se deschida ochii sufletului ? Si, daca ni se vor deschide ochii sufletului, ce vom vedea ? Ca, in singuratatea noastra, tot cerul este alaturi de noi…

 

     Cartierul General al Universului

Experienta militarului american este asemanatoare, insa la alte dimensiuni si cu alte consecinte, cu cea traita de orice om care se naste pe pamant. Vanat de ispite si demoni pentru a fi nimiciti pentru totdeauna, fiecare dintre noi luptam sa supravietuim intr-o lume ostila si in care, de cele mai multe ori, ne simtim singuri. Profund singuri…

Dar suntem cu adevarat singuri ? Vestea cea buna pe care ne-o aduce Evanghelia lui Christos este ca nu suntem singuri nici in Univers, nici in lupa impotriva pacatului din noi sau din afara noastra, nici in viata, nici in moarte, nici in aspiratia noastra de a fi mantuiti. Asemenea slujitorului profetului Elisei care, desi era inconjurat de mii de ingeri trimisi pentru a-i ocroti, se credea singur in fatza pericolului, si noi avem nevoie ca “solzii” de pe ochii nostri spirituali sa cada pentru a vedea cu adevarat.

Cum ar fi daca am sti ca pentru salvarea noastra este pus in miscare intregul “cartier general” al cerului ? Cum ne-am simti daca s-ar deschide usa spre lumea nevazuta si i-am vedea pe ingerii lui Dumnezeu ocrotindu-ne si pe fiintele ceresti interesandu-se soarta noastra, daca am lua cunostinta de toate planurile care se fac chiar la tronul lui Dumnezeu pentru salvarea noastra ? Nu am fi mai linistiti ? Nu am privi cu alti ochi si nu am avea o alta atitudine fatza de incercarile si suferintele trecatoare ale vietii ?

Cand grijile si problemele vietii par sa ne copleseasca, cand singuratatea ni se pare o haina prea grea pentru umerii nostri, cand norii intunecosi ne acopera orizontul existentei si nu mai vedem nimic la capatul tunelului in care ne aflam, sa privim cu incredere la promisiunile lui Dumnezeu. Increderea in aceste fagaduinte este asemenea zborului vulturilor care strapung perdeaua de nori, avantandu-se spre cerul mereu senin.

“Iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” ( Matei 28,20 up. )

“Nu te teme, caci Eu sunt cu tine; nu te uita cu ingrijorare, caci Eu sunt Dumnezeul tau; Eu te intaresc, tot Eu iti vin in ajutor. eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare”(Isaia 41,10 )

     “Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine si raurile nu te vor ineca; daca vei merge prin foc, nu te va arde si flacara nu te va aprinde. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfantul lui Israel, Mantuitorul tau !… De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine si popoare pentru viata ta” ( Isaia 43, 2-4 ).

Cu astfel de promisiuni venite chiar de la cartierul general al cerului, chiar de la tronul lui Dumnezeu, te mai simti singur ? Niciodata ! Orice s-ar intampla…

Lori Balogh