„Voi fi cu el în strâmtorare!”

„Voi fi cu el în strâmtorare!”

„Fiindcă că Mă iubește – zice Domnul – de aceea îl voi izbăvi, îl voi ocroti, căci cunoaște Numele Meu. Când Mă va chema, îi voi răspunde și voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi și-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viață lungă și-i voi arăta mântuirea Mea.”

Psalmul 91:14‑16

Niciodată singur!

Oare există vreun om care să nu fi cunoscut drama singurătății cel puțin o dată în viață? Greu de crezut! Punând această întrebare, nu mă gândesc la acea singurătate fizică pe care o simte omul pe o insulă pustie sau pe un vârf de munte, ci la acea trăire interioară pe care o simți cu toată greutatea ei, deși ești înconjurat poate de sute sau mii de ființe umane.

Te-ai simțit vreodată singur, deși locuiești într-un oraș cu zeci sau sute de mii de locuitori? Ai trăit drama singurătății chiar în mijlocul colectivității firmei în care lucrezi sau a școlii pe care o frecventezi? Dar în mijlocul bisericii tale, care are în registrele ei scrise numele a zeci sau sute de credincioși? Sau poate te simți singur în mijlocul propriei tale familii, în care nu este nimeni care să te înțeleagă…

Sfânta Scriptură ne prezintă cazuri de oameni ai lui Dumnezeu care au trăit la cote maxime drama singurătății. Neprihănitul Iov este unul dintre aceștia. În mijlocul prietenilor veniți să-l consoleze, dar care erau departe de a-l înțelege, între slujitorii care-i rămăseseră fideli după ce necazurile care l-au lovit i-a decimat, în propria familie în care soția lui îl îndemna să-L blesteme pe Dumnezeu ca să piară mai repede, Iov a fost cu adevărat singur. Singur cu propria durere, singur cu propriile dileme și întrebări…

Paradoxul veacului în care trăim este uluitor. Deși ne mișcăm într-o lume din ce în ce mai aglomerată, deși trăim într-un mediu al rețelelor de socializare și al comunicării rapide (radio, televiziune, telefonie, internet, etc.), povara singurătății apasă din ce în ce mai greu pe sufletul celor mai mulți locuitori ai planetei.

Singurătatea este o adevărată plagă a începutului de mileniu trei. Căci ce este mai trist decât să fii înconjurat de păduri întregi de ființe umane, dar să nu găsești nici măcar un umăr pe care să poți plânge la nevoie, nici măcar o inimă care să vibreze pe aceeași lungime de undă cu inima ta?

Singurătatea cronică, permanentă, nu este în planul lui Dumnezeu pentru om. Când Creatorul l-a modelat pe primul om din lutul acestui pământ, după ce i-a suflat în nări suflare de viață, omul devenind un „suflet viu” (vezi Geneza 2:7), El a rostit memorabilele cuvinte: „Nu este bine că omul să fie singur” (Geneza 2:18).

Și pentru că omul era creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (iar Dumnezeu nu este niciodată singur!), Creatorul i-a făcut un ajutor potrivit, un suflet pereche cu care să împartă trăirile sale sufletești, planurile lui de viitor și aspirațiile sale. Căci – nu-i așa? – orice bucurie împărtășită se dublează și orice tristețe pe care o împărți cu cineva se înjumătățește.

Peste veacuri, după ce drama păcatului a pătruns tot mai adânc în viața omenirii, înțeleptul Solomon rostea un „vai” pentru cei care sunt singuri, fie din cauza propriei lor alegeri, fie din cauza împrejurărilor potrivnice: „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur și cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice” (Eclesiastul 4:9,10).

În „cartea tehnică” a ființei umane este stabilit încă de la început de marele Creator: „Nu este bine că omul să fie singur.” Punct! Omul este o ființă socială și sociabilă, de aceea el își găsește împlinirea doar în cadrul unor relații. Dar ce se întâmplă când cei din jur (colectivitatea, biserica sau familia) îți întorc spatele, lăsându-te singur cu trăirile, durerile și aspirațiile tale? Cum rămâne, în aceste condiții, cu planul lui Dumnezeu pentru ființa umană de a nu fi niciodată singură?

Dumnezeu a găsit soluția: El se oferă pe Sine Însuși ca să-ți fie prieten, confident și tovarăș. „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).

Dacă în egoismul lor oamenii îți întorc spatele, dacă în incapacitatea lor de a te înțelege te evită, dacă în lipsa lor de dragoste față de semeni te ignoră, nu dispera! Omul nu este niciodată singur. Dumnezeu a lăsat să funcționeze o lege a compensației: Dacă relațiile pe orizontală cu cei din jur te fac să te simți singur, relația pe verticală cu Tatăl ceresc poate împlini toate golurile și poate înlătura toate frustrările. Căci este scris: „Voi aveți totul deplin în El” (Coloseni 2:10).

În momentele în care povara singurătății apasă cel mai greu pe umerii sufletului tău, adu-ți aminte că și alții au trecut pe aici. Scriindu-i mai tânărului său colaborator Timotei din închisoarea Mamertini din Roma, apostolul Pavel își exprima durerea de a fi părăsit de cei de la care se aștepta la sprijin în momentele grele. Dar tot el își exprima bucuria de a nu fi fost părăsit de cer:

„La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toți m-au părăsit. Să nu li se țină în socoteala lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine și m-a întărit, pentru că propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine și să o audă toate neamurile. Și am fost izbăvit din gura leului” (2 Timotei 4:16,17).

Apoi, în ciuda dezamăgirii produse de oamenii în care își pusese încrederea, el exclamă:

„Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău și mă va mântui ca să intru în Împărăția Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin!” (vers. 18). Așadar, niciodată singur!

În mijlocul cuptorului aprins

Nu există împrejurare în care să simțim mai acut nevoia după prezența cuiva care ne iubește decât în mijlocul încercărilor, ispitelor și suferințelor inerente vieții. Dar tocmai în astfel de momente, când cerul existenței noastre devine plumburiu, iar valurile împrejurărilor sunt tot mai mari, amenințând să înece mică noastră corabie, oamenii ne pot dezamăgi, părăsindu-ne și lăsându-ne singuri. Dar suntem cu adevărat singuri în astfel de momente?

Există un fel de paradox al vieții de credință pe care l-am trăit și eu în repetate rânduri și pe care mi l-au confirmat mulți credincioși sinceri: Cu cât cuptorul suferinței și al încercării este mai încins și cu cât te simți mai însingurat în mijlocul semenilor, cu atât mai aproape simți prezența Tatălui ceresc. Oare acest simțământ este doar o iluzie, o aparență, un fel de drog la care face referire Karl Marx atunci când definea religia ca fiind „opium pentru popor”? Sau, într-adevăr, în astfel de situații limită Dumnezeu este mai aproape de om decât în împrejurări obișnuite?

Personal nu agreez niciuna dintre cele două variante. Nu cred că simțământul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul încercărilor este o simplă iluzie, dar nici nu sunt de acord cu ideea că Dumnezeu este aproape de noi doar când trecem prin suferințe.

Dumnezeu este aproape de om oricând, în orice împrejurare, asemenea unui Tată iubitor care nu are o plăcere mai mare decât aceea de a se afla în preajma copiilor Săi. De ce atunci nu simțim acest lucru întotdeauna? De ce atunci când cerul este senin și suntem înconjurați de prieteni, bucurându-ne de bunăstare, nu simțim că El este la fel de aproape de noi ca și atunci când trecem prin greutăți?

Răspunsul nu e greu de aflat. Nicolae Iorga spunea că, printre lacrimi, ochii văd mai bine, căci sunt curățați. Confruntarea cu suferința, ispita și chiar cu moartea ne sensibilizează și ne ajută ca de pe ochii noștri sufletești să cadă acei „solzi” care ne împiedică să percepem prezența lui Dumnezeu, implicându-Se în problemele cu care ne confruntăm.

Nu Dumnezeu este departe de noi în zilele bune și senine, ci noi suntem departe de El în acele zile. Nu Dumnezeu este aproape de noi doar în zilele întunecate și reci, ci noi ne apropiem de El în astfel de zile. Asemenea Domnului Christos, Tatăl ceresc este „Același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13:8). El se află tot acolo, pe tronul Său de slavă, dar aproape de noi, fie că percepem, fie că nu percepem acest lucru.

Experiența prin care au trecut în valea Dura cei trei tineri evrei, robi la curtea împăratului Nebucadnețar, este impresionantă și edificatoare în privința subiectului în discuție. Din raportul cărții lui Daniel, este cert că cei trei tineri primiți la curtea imperială: Hanania, Mișael și Azaria erau oameni credincioși. Și nu doar în zile de sărbătoare sau zile senine, ci credincioși în orice vreme și împrejurări.

La curtea unui imperiu păgân, departe de familie, de patrie și de templu, cei trei tineri ar fi putut renunța la credința lor, scuzându-se pentru unele compromisuri. Însă încă de la începutul istoriei relatate de Daniel, cei trei au luat, alături de autorul cărții, o hotărâre curajoasă: să nu se spurce cu bucatele necurate de la masa împăratului (vezi Daniel 1:11‑13). Au luat această hotărâre cu prețul vieții, căci să nu uităm ca ei aveau statut de sclavi. Or, în Antichitate, sclavii nu valorau mai mult decât obiectele.

Dumnezeu a fost cu ei în această încercare, dându-le nu doar o sănătate mai bună decât a celorlalți tineri care mâncau la masa împăratului, ci și o inteligență deosebită, astfel încât, la încheierea perioadei de instruire, Nebucadnețar i-a găsit de zece ori mai înțelepți și destoinici decât toți magii, vrăjitorii și înțelepții Babilonului (vezi Daniel 1:20).

Răsplata a fost pe măsură: Tinerii au primit slujbe la curtea imperială și toate lucrurile păreau că se îndreaptă în direcția cea bună pentru ei. Însă cuptorul încercării credinței lor încă nu ajunsese la temperatura maximă. A urmat marea încercare din valea Dura (vezi Daniel cap. 3) în care, cu prețul propriei vieți, cei trei tineri – de acum înalți funcționari de stat cu perspective pământești nebănuite -, sunt puși să aleagă din nou la limită: ori să se închine idolului de aur ridicat din porunca împăratului, păstrându-și astfel viața și privilegiile, ori să asculte de Dumnezeu cu orice risc, chiar cu acela de a-și pierde viața.

Din fericire, ei au făcut alegerea cea bună, răspunzând cu demnitate amenințărilor împăratului: „Iată, Dumnezeul nostru căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat” (Daniel 3:17,18).

Urmarea? Cuptorul, care fusese mijlocul de intimidare folosit de împărat pentru a obține ascultarea oarbă a supușilor săi, a fost încălzit de șapte ori mai mult, iar cei trei tineri au fost aruncați în mijlocul flăcărilor.

Scena este tulburătoare. Soldații însărcinați cu execuția mor de puterea căldurii, în timp ce tinerii evrei cad neatinși în mijlocul flăcărilor. Privind scena, Nebucadnețar rămâne consternat, întrebându-i îngrozit pe sfetnicii săi: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legați? ” Ei au răspuns împăratului: „Negreșit, împărate!” El a luat iarăși cuvântul și a zis: „Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului și nevătămați; și chipul celui de-al patrulea seamănă cu cel al unui fiu de dumnezei” (Daniel 3:24,25).

Cunoaștem deznodământul: Cei trei tineri sunt scoși afară din cuptor vii și nevătămați. Atât de evidentă a fost minunea salvării lor încât „nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate și nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei” (Daniel 3:27).

Și acum întrebarea: Cine era cea de-a patra persoană văzută de împărat alături de tinerii evrei în mijlocul cuptorului? Însuși împăratul recunoaște că nu era altcineva decât Fiul lui Dumnezeu.

Credeți oare ca Fiul lui Dumnezeu a fost alături de acești tineri doar în acele momente dramatice? Cu siguranță că nu! El a fost alături de ei și când se jucau fericiți și lipsiți de griji în casa părinților lor, și când au luat drumul robiei, și când se bucurau de privilegiile oferite la curtea Babilonului. De ce numai în aceste momente, de un dramatism ieșit din comun, ei L-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu alături, sprijinindu-i și salvându-i?

Pentru că doar în astfel de momente solzii de pe ochii spirituali cad jos și putem vedea clar că nu suntem singuri. Chiar dacă o lume întreaga s-ar ridica împotriva noastră, chiar dacă temperatura cuptorului suferinței ajunge la maximum, chiar dacă cei dragi ne părăsesc sau nu pot fi alături de noi, nu suntem singuri. Cel care a spus: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5), oare ne va lăsa singuri când avem cea mai mare nevoie de El?

„Cu noi sunt mai mulți decât cu ei”

Iunie 1995… Avionul de luptă F‑16 al Forțelor Aeriene Americane, pilotat de căpitanul Scott O’Grady, este doborât deasupra Bosniei. Căpitanul Scott reușește să se catapulteze și, timp de șase zile, se luptă să supraviețuiască, vânăt la tot pasul de inamic, într-un ținut ostil, fără hrană și apă, suferind de frig și într-un permanent pericol de a fi capturat.

Avea la el doar trusa de urgență, constând dintr-un pistol, câteva trasoare, câteva pungi cu apă și o mică stație de radio-emisie cu care putea lua legătura cu camarazii săi, în cazul în care vreun avion american ar fi survolat zona.

Timp de șase zile, căpitanul Scott trăiește clipe de agonie. Se hrănește cu frunze, iarbă și furnici, bând apa de ploaie pe care o aduna pe niște pungi de plastic. Inamicul îl vânează clipă de clipă și, de fiecare dată, pentru a scăpa de el, căpitanul își îngroapă fața în pământ la doar câțiva metri de cei care-l căutau.

Timp de câteva zile nu poate lua legătura cu niciunul dintre colegii săi, căci vremea nefavorabilă ține avioanele americane la sol. Singur, într-o lume ostilă, rupt de camarazi și prieteni, căpitanul Scott își înalță privirile spre cer și încearcă să ia legătura cu cartierul general al cerului. Mai târziu, după eliberarea sa, el declară: „M-am rugat lui Dumnezeu și I-am cerut o mulțime de lucruri. Și Dumnezeu m-a ascultat … Cea mai mare parte a timpului eram cu fața îngropată în pământ și mă rugam să nu fiu văzut sau auzit de cei care mă vânau. Eram ca un iepuraș speriat care încearcă să se ascundă și să supraviețuiască” (1).

Terminându-se apa din trusa de urgență, căpitanul se roagă pentru ploaie. Și Dumnezeu trimite ploaie. Văzând că nu poate lua legătura cu niciunul dintre camarazii săi, căpitanul se roagă: „Doamne, ajută-mă măcar să dau cuiva de știre că sunt în viață și să-l rog să vină să mă salveze.” Și Dumnezeu îi ascultă și această rugăciune.

În cele din urmă, căpitanul Scott reușește să transmită un mesaj radio unui pilot american ce zbura deasupra Bosniei. Acesta își anunță superiorii, iar la cartierul general se fac planuri pentru salvarea lui. În timp ce căpitanul se luptă cu singurătatea în lumea ostilă în care aterizase fără voia lui, la Casa Albă se fac planuri pentru eliberarea lui. Însuși președintele Bill Clinton discută cu consilierul său pe probleme de securitate despre cazul său. La rândul lui, Pentagonul face planuri să trimită 40 de avioane și elicoptere doar pentru a-l salva pe el.

În cele din urmă, salvatorii ajung la el. Singurele cuvinte pe care le-a putut rosti în acele momente, cuprins de emoție și bucurie, au fost: „Vă mulțumesc, vă mulțumesc, vă mulțumesc!”

Oare cum s-ar fi simțit căpitanul Scott dacă, în timp ce el se simțea atât de singur și abandonat într-un pământ ostil, înconjurat de atâtea pericole și ducând lipsă de cele mai elementare lucruri, ar fi știut ce planuri se fac pentru salvarea lui? Cum ar fi trăit el în cele șase zile de coșmar dacă ar fi știut că salvarea lui era discutată chiar la Casa Albă și Pentagon? Cu siguranță că el ar fi fost mult mai liniștit și multe temeri pe care le-a trăit în singurătatea sa aparentă nu ar mai fi existat.

Drama trăită de căpitanul Scott O’Grady în Bosnia ne reamintește de un caz similar, petrecut cu peste două milenii și jumătate în urmă în Regatul lui Israel. Vânat de armatele împăratului Siriei, profetul Elisei este încercuit de acestea în cetatea Dotan. Văzând pericolul, slujitorul profetului începe să tremure, zicând: „Ah! Domnul meu, ce vom face?” Elisei îi răspunde calm: „Nu te teme, căci mai mulți sunt cu noi decât cu ei”. Apoi profetul se roagă: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.” Și Domnul a deschis ochii slujitorului care a văzut muntele plin de cai și de care de foc împrejurul lui Elisei” (2 Împărați 6:15-17).

Oare în acele momente de acută singurătate, când avem impresia că suntem părăsiți chiar și de Dumnezeu, nu avem nevoie de cineva care să se roage ca să ni se deschidă ochii sufletului? Și, dacă ni se vor deschide ochii sufletului, ce vom vedea? Că, în singurătatea noastră, tot cerul este alături de noi…

Cartierul General al Universului

Experiența militarului american este asemănătoare, însă la alte dimensiuni și cu alte consecințe, cu cea trăită de orice om care se naște pe pământ. Vânat de ispite și demoni pentru a fi nimiciți pentru totdeauna, fiecare dintre noi luptăm să supraviețuim într-o lume ostilă în care, de cele mai multe ori, ne simțim singuri. Profund singuri…

Dar suntem cu adevărat singuri? Vestea cea bună pe care ne-o aduce Evanghelia lui Christos este că nu suntem singuri nici în Univers, nici în lupa împotriva păcatului din noi sau din afara noastră, nici în viață, nici în moarte, nici în aspirația noastră de a fi mântuiți. Asemenea slujitorului profetului Elisei care, deși era înconjurat de mii de îngeri trimiși pentru a-i ocroti, se credea singur în fața pericolului, și noi avem nevoie ca „solzii” de pe ochii noștri spirituali să cadă pentru a vedea cu adevărat.

Cum ar fi dacă am ști că pentru salvarea noastră este pus în mișcare întregul „cartier general” al cerului? Cum ne-am simți dacă s-ar deschide ușa spre lumea nevăzută și i-am vedea pe îngerii lui Dumnezeu ocrotindu-ne și pe ființele cerești interesându-se soarta noastră, dacă am lua cunoștință de toate planurile care se fac chiar la tronul lui Dumnezeu pentru salvarea noastră? Nu am fi mai liniștiți? Nu am privi cu alți ochi și nu am avea o altă atitudine față de încercările și suferințele trecătoare ale vieții?

Când grijile și problemele vieții par să ne copleșească, când singurătatea ni se pare o haină prea grea pentru umerii noștri, când norii întunecoși ne acoperă orizontul existenței și nu mai vedem nimic la capătul tunelului în care ne aflăm, să privim cu încredere la promisiunile lui Dumnezeu. Încrederea în aceste făgăduințe este asemenea zborului vulturilor care străpung perdeaua de nori, avântându-se spre cerul mereu senin.

„Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20).

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41:10).

„Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! … De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta” (Isaia 43:2‑4).

Cu astfel de promisiuni venite chiar de la cartierul general al cerului, chiar de la tronul lui Dumnezeu, te mai simți singur? Niciodată! Orice s-ar întâmpla…

Lori Balogh

Referințe:

(1) Revista „Time”, 19 iunie 1995