Psalmul 47 – Dumnezeu imparateste
Către mai-marele cântăreţilor.
Un psalm făcut de fiii lui Core
1. „Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie!
2. Căci Domnul, Cel Preaînalt, este înfricoşat: El este Împărat mare peste tot pământul.
3. El ne supune popoarele, El pune neamurile sub picioarele noastre.
4. El ne alege moştenirea, slava lui Iacov, pe care-l iubeşte.
5. Dumnezeu Se suie în mijlocul strigătelor de biruinţă, Domnul înaintează în sunetul trâmbiţei.
6. Cântaţi lui Dumnezeu, cântaţi! Cântaţi Împăratului nostru, cântaţi!
7. Căci Dumnezeu este împărat peste tot pământul: cântaţi o cântare înţeleaptă!
8. Dumnezeu împărăţeşte peste neamuri, Dumnezeu şade pe scaunul Lui de domnie cel sfânt.
9. Domnitorii popoarelor se adună împreună cu poporul Dumnezeului lui Avraam; căci ale lui Dumnezeu sunt scuturile pământului: El este mai înalt şi mai presus de orice.”
Un psalm al regalitatii
Din punct de vedere tematic, psalmii 46, 47 si 48 sunt inruditi, deoarece toti celebreaza regalitatea lui Dumnezeu. Psalmul 47 este de fapt o dezvoltare a tematicii din Psalmul 46,10, fiind un imn de bucurie si lauda la adresa lui Yahweh, care este inaltat nu doar ca Imparat al poporului Israel, ci al intregului pamant. Este un psalm care canta maretia, caracterul si atributele lui Dumnezeu in relatia Lui cu creaturile Sale.
Este foarte probabil ca Psalmul 47 era cantat sub forma unui dialog intre doua coruri, primul cantand versetele 1,2,5 si 6, in timp ce al doilea cor raspundea alternativ, cantand versetele 4,7 si 8. Cand se ajungea la versetul 9, ambele coruri isi uneau vocile intr-un imn de lauda colectiva.
Asemanator unui imn national al statului evreiesc, construit pe principii teocratice, Psalmul 47 este folosit in iudaismul tarziu, in sinagogile moderne, cu ocazia sarbatoririi Anului Nou. Acest imn triumfator trebuie recitat de sapte ori inainte de a se suna din cornul de berbec ( shophar ) care da semnalul inceperii sarbatorii.
Sunt doua interpretari principale ale Psalmului 47:
1) Interpretarea istorica, care atribuie scrierea lui cu ocazia, fie a unei biruinte asupra vrajmasilor poporului Israel, fie a finalizarii construirii Templului dupa incetarea robiei babiloniene.
2) Interpretarea escatologica, care vede in acest psalm o expunere a suveranitatii lui Dumnezeu la sfarsitul timpului, dupa incheierea Planului de Mantuire si a istoriei pacatului.
In mare, Psalmul 47 zugraveste scena in care Dumnezeu se aseaza pe tronul Universului inaintea tuturor popoarelor lumii si a conducatorilor lor. Dupa ce a luat toate popoarele in stapanirea Sa, la incheirea luptei dintre bine si rau, El Isi asuma responsabilitatea intregului Univers.
Prezentandu-ne o viziune asupra lui Dumnezeu, pe cat de infricosatoare si emotionanta, pe atat de fascinanta, Psalmul 47 a fost si ramane pentru toate generatiile de oameni care traiesc pe pamant o invitatie la gestul de a-L lauda pe Dumnezeu cu toata bucuria.
Intr-o lume in care imparatiile vin si trec, lasandu-i pe oameni cu gustul amar al efemerului si al nesigurantei, Psalmul 47 este o invitatie la speranta. Istoria acestei lumi dominate de pacat este doar o paranteza. Cand aceasta paranteza se va fi incheiat, va incepe vesnicia.
Bucuria ce nu poate fi incatusata
Inceputul Psalmului 47 este abrupt si neasteptat: “Bateti din palme, toate popoarele ! Inaltati lui Dumnezeu strigate de bucurie ! Caci Domnul, Cel prea Inalt, este infricosat, El este Imparat mare peste tot pamantul” ( Vers. 1.2 ).
Aceasta invitatie, adresata de fiii lui Core tuturor natiunilor lumii, de a-si exprima in acest mod bucuria si lauda inaintea Imparatului Universului ar putea parea unora dintre noi deplasata. Obisnuiti cu sobrietatea inchinarii din bisericile istorice si protestante, batutul din palme si strigatele de bucurie ni se par manifestari exagerate ale inchinarii, cu atat mai mult cu cat obiectul ei este un Dumnezeu “infricosat”.
Daca in culturile occidentala si rasariteana astfel de manifestari sunt amendate ca fiind nepotrivite, in cultura orientala de acum trei milenii ele erau acceptate si promovate. Sa nu uitam de gestul imparatului David care dansa cu toata fiinta sa inaintea chivotului Legii, pe cand acesta era adus la Ierusalim ( vezi 2 Samuel 6,14 ).
Astfel de gesturi exprima de fapt preaplinul sufletului celui care se inchina. Cand omul se afla in prezenta maretiei lui Dumnezeu, el este coplesit de frumusetea Lui, iar reactia de a-L lauda cu strigate de bucurie este spontana. Nimic nu este fortat, nimic nu este regizat, ci totul este o izbucnire fireasca a unor sentimente de admiratie fatza de Persoana Imparatului ceresc.
Un om care-L cunoaste pe Dumnezeu asa cum este El, nu are motive de tristete. Cand vede cat de maret, bun, sfant, iubitor si drept este El, bucuria nu mai poate fi ascunsa, iar lauda la adresa lui Dumnezeu izbucneste asemenea unui izvor care nu poate fi incatusat.
Insa bucuria nu poate fi produsa in laborator, ea nu poate fi fabricata la comanda. De aceea, invitatia psalmistului adresata tuturor popoarelor lumii de a inalta strigate de bucurie catre Suveranul Universului este de fapt o invitatie la cunoasterea Lui. Iar cel care ajunge sa-L cunoasca, “din inima lui vor curge rauri de apa vie” ( Ioan 7,38 ), vor tasni izvoare de lauda, care nu se vor termina niciodata.
Multe din rugaciunile noastre de acum nu-si vor mai gasi ratiunea in lumea viitoare, atunci cand vom trai vesnic in prezenta nemijlocita a Imparatului cerului si pamantului. Probabil ca atunci nu ne vom mai ruga pentru painea cea de toate zilele, caci ea va exista din belsug; probabil ca nu ne vom mai ruga pentru ocrotire, caci nu vor mai exista pericole pe Noul Pamant. Nu ne vom mai ruga pentru vindecare, caci nimeni nu va fi bolnav acolo, nici pentru siguranta, caci pacea si armonia vor dainui vesnic.
Insa lauda nu va inceta niciodata. Lauda, recunostinta si multumirea la adresa lui Dumnezeu reprezinta elementul permanent al inchinarii. Pe masura ce mileniile se vor scurge si vom inainta in vesnicie, cunoscandu-L mai mult pe Dumnezeu, lauda noastra va capata noi profunzimi si noi valente pe care acum abia le intuim.
Dar de ce Dumnezeu este zugravit de psalmist ca fiind “infricosat” ? Pentru cei ce se afla in tabara vrajmasa si care nu-L cunosc cu adevarat, El este cat se poate de infricosat. Pacatosii au destule motive sa se teama de El. Insa pentru poporul lui Dumnezeu, pentru mantuitii care vor locui in prezenta Sa o vesnicie intreaga, El este infricosat datorita sfinteniei Sale.
Sa nu uitam ce sentimente a trait poporul Israel la poalele muntelui Sinai atunci cand Dumnezeu a coborat pe munte in mijlocul unor fenomene naturale iesite din comun ( vezi Exodul 20,18 ). Sfintenia lui Dumnezeu Il face infricosator si pentru copiii Sai. Dar nu de speriat !
Dumnezeu nu doreste sa aiba in preajma sa copii speriati si ingroziti. Care parinte s-ar simti bine sa fie incojurat de copii ingroziti de prezenta sa ? Dimpotriva, Tatal ceresc tanjeste sa fie inconjurat de fiinte care sa aiba temere de El din dragoste, din constiinta majestatii si desavarsirii caracterului Sau.
“Cantati o cantare inteleapta !”
Muzica este unul din cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru fiintele create de El. Atunci cand cuvintele sunt incapabile sa exprime un sentiment puternic, muzica vine in ajutor oferind posibilitatea de a exprima trairi si sentimente intr-un limbaj universal. Muzica nu cunoaste granite si are puterea de a strapunge cele mai groase scuturi ale sufletului uman.
Insa muzica placuta lui Dumnezeu trebuie sa fie “inteleapta”, dupa cum insusi psalmistul ne arata: “Cantati lui Dumnezeu, cantati ! Cantati Imparatului, cantati ! Caci Dumnezeu este Imparat peste tot pamantul; cantati o cantare inteleapta !” ( vers. 6.7 ).
Ce inseamna a canta o cantare inteleapta ? In conditiile in care pacatul, odata patruns in lumea noastra, a atins cele mai intime resorturi ale fiintei umane, muzica este si ea “infectata” cu germenele lui. Astazi se canta in clipurile publicitare, se canta pentru a-i mobilize pe cei ce se lupta pe front, se canta la petreceri, se canta idolilor mai vechi sau mai moderni. O cantare inteleapta presupune motive intelepte care stau la baza ei. Este o cantare care misca inima, care motiveaza mintea si innobileaza caracterul. O cantare inteleapta nu degradeaza fiinta umana, ci o inalta in sferele ceresti, acolo unde este izvorul a tot ce e bine si frumos.
Or, a preamari pacatul, indiferent sub ce forma se prezinta el, nu este deloc intelept. Cand le cantam oamenilor, preamarind lucrarile si persoanele lor, putem gresi, caci cantarile noastre pot fi lipsite de acoperire. Cand insa Ii cantam Imparatului cerului, niciodata nu putem gresi. Oricat ar fi de frumoase si inaltatoare aceste imnuri de lauda, ele nu vor putea exprima niciodata toate motivele noastre de a-L lauda pe Dumnezeu.
Sa lasam dar lumea cu cantarile ei lipsite de intelepciune, si sa indreptam izvorul laudei noastre spre Cel care singur este Izvorul a tot ceea ce este bun, frumos si adevarat in Creatia Sa.
“Dumnezeu imparateste peste neamuri”
Finalul Psalmului 47 ne trimite la incheierea luptei dintre bine si rau, in acele timpuri in care Dumnezeu Isi va fi recastigat pentru totdeauna autoritatea asupra intregii Creatii. El si acum este suveran peste Creatia Sa, insa dupa incheierea istoriei pacatului, suveranitatea Sa va dobandi noi valente.
“Dumnezeu imparateste peste neamuri, Dumnezeu sade pe scaunul Lui de domnie cel sfant. Domnitorii popoarelor se aduna impreuna cu poporul Dumnezeului lui Avraam, caci ale lui Dumnezeu sunt scuturile pamantului; El este mai inalt si mai presus de orice” ( vers. 8.9 ).
Psalmul 47 ne cheama la buna dispozitie. Faptul ca avem un Imparat care sade pe un scaun de domnie sfant este o mare incurajare pentru noi, cei care traim intr-o lume a scaunelor de domnie corupte si decazute. Psalmistul vrea sa ne asigure ca in planul lui Dumnezeu doar neprihanirea, binele, sfintenia, adevarul si frumosul au viitor. Toate celelalte false valori, carora oamenii li se inchina fara discernamant, vor pieri, lasand loc unei Imparatii a valorilor vesnice.
Un scaun de domnie sfant, pe care troneaza un Dumnezeu mare si atotputenic, este garantia stabilitatii si asigurarea ca istoria pacatului, care a zduncinat nu doar planeta noastra razvratita, ci si Universul intreg, nu se va mai repeta.
Iar acest sentiment al unei vesnicii stabile, armonioase si fericite ii va face pe toti fiii lui Dumnezeu sa-I cante. Nu de teama, nu din interese meschine, nu din alte motivatii pacatoase, ci doar de dragul Lui, pentru ceea ce este El, pentru ceea ce a facut El pentru oameni pacatosi ca noi.
Dumnezeu tanjeste dupa dragostea copiilor Sai. Nu intamplator Mantuitorul ni L-a prezentat pe acest Dumnezeu maret ca fiind Tatal nostru. Orice tata pamantesc, daca este normal, tanjeste dupa o relatie de dragoste cu copiii sai, tanjeste dupa apreciere si recunostinta.
De ce sa nu-I cantam mai mult lui Dumnezeu ? Nu avem destule motive ? Daca am incerca sa enumeram motivele noastre de lauda, si daca le-am scrie pe hartie, poate ca ar rezulta volume intregi. Iar motivele de tristete ar disparea la fel cum dispare roua in prezenta primelor raze de soare.
Sa-I cantam lui Dumnezeu pentru ceea ce este El, dar si pentru ce a facut El pentru noi ! Sa-I cantam pentru ca a scris numele noastre in cartea vietii si pentru ca a sacrificat ce a avut mai scump in acest Univers de dragul noastru ! Sa-i cantam pentru Providenta Sa, care ne-a calauzit in cele mai intunecate zile ale calatoriei noastre pamantesti, dar si pentru lumina Fetzei Sale, pe care a revarsat-o peste noi cand vrajmasul parea sa ne inghita pentru totdeauna !
Sa-I cantam pentru mostenirea pe care ne-a pregatit-o, pentru ca in curand ne va duce la Sine, acolo unde locuieste El, acolo unde nimeni si nimic nu ne mai poate desparti de prezenta Sa ! Sa-I cantam zi si noapte, in zilele senine, dar si pe tip de furtuna, cu buzele, dar si cu inima, cu mintea, dar si prin viata noastra ! Sa-I cantam o cantare inteleapta !
Lori Balogh
