Psalmul 48 – Frumusețea Sionului
O cântare. Un psalm al fiilor lui Core
- „Mare este Domnul și lăudat de toți în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt.
- Frumoasă înălțime, bucuria întregului pământ, este Muntele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat.
- Dumnezeu, în casele Lui împărătești, este cunoscut ca un turn de scăpare.
- Căci iată că împărații se adunaseră: doar au trecut împreună,
- au privit-o, au înlemnit, s-au temut și au luat-o la fugă.
- I-a apucat un tremur acolo, ca durerea unei femei la facere.
- Au fost izgoniți de parcă ar fi fost luați de vântul de răsărit, care sfărâmă corăbiile din Tarsis.
- Întocmai cum auziserăm spunându-se, așa am văzut în cetatea Domnului oștirilor, în cetatea Dumnezeului nostru: Dumnezeu o va face să dăinuiască pe vecie.
- Dumnezeule, la bunătatea Ta ne gândim în mijlocul Templului Tău!
- Ca și Numele Tău, Dumnezeule, și lauda Ta răsună până la marginile pământului; dreapta Ta este plină de îndurare.
- Se bucură Muntele Sionului și se veselesc fiicele lui Iuda de judecățile Tale.
- Străbateți Sionul și ocoliți-l, numărați-i turnurile,
- priviți-i întăritura și cercetați-i palatele, ca să povestiți celor ce vor veni după ei.
- Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci; El va fi călăuza noastră până la moarte.”
„Întruchiparea frumuseții Sionului”
Asemenea psalmilor 46 și 47, Psalmul 48 este un imn al regalității, străbătut de un puternic sentiment al bucuriei. Această cântare veselă face parte din grupul Cântărilor Sionului (psalmii 46,48,76,84,87 și 122), imnuri care celebrează Sionul, acel Sion care pentru Asaf reprezintă „întruchiparea frumuseții desăvârșite”, locul unde „strălucește Dumnezeu.” (Psalmul 50,2)
Inițial, Sionul era doar partea cetății cucerite de David de la iebusiți. (vezi 2 Samuel 5,7; 2 Cronici 5,2) Ulterior, pe muntele Moria, situat la nord, Solomon a construit templul și palatele sale. (vezi 2 Cronici 3,1; 1 Regi 8,1) Din punct de vedere geografic, cetatea lui David, templul și palatele împărătești formau un singur lanț, cunoscut sub numele de Sion. Însă, datorită prezenței templului, partea de nord a devenit partea cea mai importantă a cetății.
Așa se explică expresia „partea de miazănoapte”, folosită de fiii lui Core în Psalmul 48 (vers.2up.), ca referindu-se la sediul conducerii civile și religioase a poporului Israel. Înțeleasă în această lumină, expresia „partea de miazănoapte” clarifică afirmațiile pe care profetul Isaia le face în legătură cu Lucifer: „Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei.” (Isaia 14,13)
În această profeție, Lucifer este prezentat ca un aspirant la cea mai înaltă poziție în Univers, „la capătul miazănoaptei”, adică la acea poziție în care putea participa la sfaturile lui Dumnezeu, având acces deplin la planurile Sale.
Înfrângerea vrăjmașilor poporului lui Dumnezeu la porțile Sionului ar putea avea o rădăcină istorică precisă. Evenimentul istoric la care ne-ar putea trimite Psalmul 48 este campania militară a lui Sanherib din anul 701 î.Ch., pe vremea regelui Ezechia. (vezi Isaia cap.36 și 37; 2 Regi 18,13‑37; 19,1‑37)
Sunt și comentatori (ex, Ioan Crisostomul) care leagă scrierea acestui psalm de un eveniment postexilic, de o biruință a israeliților împotriva oștirilor lui Gog. (vezi Ezechiel cap.38 și 39) Însă Psalmul 48 poate fi doar o simplă alegorie care ne vorbește de oprirea forțelor răului în fața porților Sionului, cetatea invincibilă a marelui Împărat ceresc.
Însă dincolo de orice ipoteză cu privire la evenimentul care a stat la baza scrierii lui, Psalmul 48 rămâne pentru noi un imn al regalității lui Dumnezeu. Vorbind despre invincibilitatea Sionului, de fapt psalmistul ne vorbește despre invincibilitatea lui Dumnezeu.
Măreția Domnului
Psalmul 48 este manifestarea explozivă a unui om îndrăgostit de Sion. Însă oricât de strălucitor ar fi acesta, oricâtă măreție și slavă emană el, Sionul nu trebuie să-L umbrească pe Cel care este adevăratul Izvor al strălucirii și măreției sale.
De aceea, fiii lui Core vedeau în toate sărbătorile care împodobeau Ierusalimul pe marele Împărat: „Mare este Domnul și lăudat de toți, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt.” (vers.1)
Această lecție pe care o primim încă din primul vers al psalmului este actuală și astăzi. În mijlocul frumuseții catedralelor și locașurilor noastre de cult, cine este în centrul atenției noastre: Dumnezeu sau omul? La ce servesc amvoanele bisericilor creștine: la etalarea înțelepciunii omenești sau la proslăvirea lui Dumnezeu?
Privind în jur, la frumusețea muntelui Sionului, cu toate construcțiile sale mărețe, fiii lui Core nu se opresc la ce izbește ochiul omenesc, ci văd mai departe de aparențe, găsind prilejuri de a lăuda lucrul mâinilor lui Dumnezeu.
În ochii psalmistului, frumoasa înălțime a Sionului este „bucuria întregului pământ.” (vers.2) Pe de o parte, avem de-a face cu o viziune hiperbolică a autorului acestui psalm, exprimând patriotismul și dragostea față de capitala țării sale. În același timp, psalmistul privește cu ochii profetici la ziua în care întregul pământ va fi luminat de slava cunoștinței lui Dumnezeu, zi despre care profetul Isaia scria:
„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul și negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul și slava Lui răsare peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta și împărați în strălucirea razelor tale.” (Isaia 60,1‑3)
Însuși Iisus a profetizat că „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.” (Matei 24,14) Când oameni din toate națiunile lumii vor afla de existența unui Mântuitor în Persoana lui Iisus Christos, și când vor gusta din dragostea lui Dumnezeu manifestată în jertfa de pe Calvar, Sionul, simbolul Împărăției lui Dumnezeu, va deveni cu adevărat „bucuria întregului pământ”.
O biruință miraculoasă
De la frumusețea Sionului, ochii psalmistului se îndreaptă spre scena înfrângerii vrăjmașilor poporului prin intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu.
„Căci iată că împărații se adunaseră: doar au trecut împreună, au privit-o, au înlemnit, s-au temut și au luat-o la fugă. I-a apucat un tremur acolo, ca durerea unei femei la facere. Au fost izgoniți de parcă ar fi fost luați de vântul de răsărit, care sfarmă corăbiile din Tarsis.” (vers.4‑7)
În descrierea psalmistului, nu se aud strigăte de luptă, nici zgomote de săbii. Înfrângerea vrăjmașilor poporului lui Dumnezeu se datorează unui miracol, unei intervenții supranaturale. Să fie vorba de înfrângerea rușinoasă, dar miraculoasă în același timp, a armatelor lui Sanherib pe vremea regelui Ezechia?
Este foarte posibil. Însă pentru noi nu este atât de important să identificăm cadrul istoric în care a fost scris acest psalm, ci mult mai important este să-i înțelegem mesajul: Când Dumnezeu intervine în favoarea copiilor Săi, se pot întâmpla lucruri mari și neașteptate. Chiar și cei mai de temut vrăjmași ajung să tremure și să o ia la fugă. Într-adevăr, cine Îl are pe Dumnezeu de partea sa, are de partea lui majoritatea. Căci „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8,31)
Nu, Dumnezeu nu-Și abandonează niciodată copiii care se încred în El. În viață pot apărea situații limită și disperate, în care totul pare să fie pierdut. Dumnezeul nostru este însă un Dumnezeu al imposibilului, al cărui „ajutor nu lipsește niciodată în nevoi.” (Psalmul 46,1) De aceea, copleșit de această realitate încurajatoare, psalmistul adăugă: „Dumnezeule, la bunătatea Ta ne gândim în mijlocul Templului Tău.” (vers.9)
De ce merg oamenii în locașurile de închinare? Din multe motive: Unii din dragoste față de Dumnezeu, alții din obișnuință; unii din dorința de a crește spiritual, alții de ochii lumii; unii ca să se închine Creatorului lor, alții din interese meschine. Câți dintre ei merg în astfel de locuri pentru a medita la caracterul lui Dumnezeu, „fiind schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”? ( 2 Corinteni 3,18)
Nimeni dintre oameni nu știe și de aceea nimeni nu are dreptul să separe grâul de neghină. Va veni însă ziua în care Fiul omului, șezând pe scaunul de domnie al slavei sale, „va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.” (Matei 25,33) Însă selecția aceasta cu efecte veșnice depinde de alegerile noastre prezente.
Cine ocupă primul loc în viața ta? Cine stă pe tronul inimii tale? La cine te gândești „în mijlocul Templului Sau”?
Lauda – elementul permanent al închinării
Finalul Psalmului 48 este o nouă invitație de a-L lăuda pe Dumnezeu: „Ca și Numele Tău, Dumnezeule, și lauda Ta răsună până la marginile pământului; dreapta Ta este plină de îndurare.” (vers.10)
Vrăjmașii lui Dumnezeu Îl acuză că este un dictator care așteaptă de la supușii Săi să-L laude necontenit. Iar dacă nu primește aceste laude, Se mânie pe ei, lovindu-i cu pedepse severe. Însă aceasta este o imagine cu totul deformată a realității. Deși El merită pe deplin lauda creaturilor Sale, Dumnezeu nu obligă pe nimeni să-I aducă laude.
Atunci când lăudăm Numele Lui, caracterul Său, planurile și acțiunile Sale, de fapt noi ne edificăm pe noi înșine. Ne facem bine nouă înșine, așezându-ne în postura firească în care trebuie să fie o creatura față de Creatorul său.
O viață în care rugăciunea de laudă la adresa lui Dumnezeu nu lipsește niciodată este un semn al maturității spirituale. Când eram copii, aveam obiceiul să cerem necontenit. Pe măsură ce am crescut, am învățat și să oferim, nu doar să cerem, iar vârsta senectuții ne pune adesea în situația de a nu mai cere nimic, ci doar de a oferi.
În viața viitoare, multe dintre cererile noastre în rugăciune nu vor mai avea acoperire. De ce să ne rugăm pentru vindecare, dacă nu vor mai exista boli pe Noul Pământ? De ce să ne rugăm pentru pâinea zilnică, dacă acolo va fi belșug în toate privințele? De ce să ne rugăm pentru ocrotirea lui Dumnezeu, dacă vom sta în prezența Sa nemijlocită și nu vor mai există pericole?
Da, multe dintre rugăciunile de astăzi nu vor mai fi rostite în Împărăția lui Dumnezeu. Însă lauda la adresa Creatorului nu va înceta niciodată, căci ea este elementul permanent al închinării. Mai mult decât atât, pe măsură ce vor trece mileniile și vor intra mai adânc în veșnicie, cei mântuiți vor afla mereu noi motive de laudă la adresa lui Dumnezeu, spunând cu entuziasm și bucurie tuturor ființelor din Univers: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam. Acum să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui.” (Isaia 25,9)
Dar ca să putem spune atunci aceste lucruri, acum trebuie să-L mărturisim fără teamă sau rușine înaintea oamenilor: „Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci. El va fi călăuza noastră până la moarte.” (vers.14)
Poți spune și tu lucrul acesta? Și dacă nu-l poți spune cu toată convingerea, ce te împiedică să o faci?
Lori Balogh
