Psalmul 49 – Deșertăciunea bogățiilor
Către mai-marele cântăreților. Un psalm al fiilor lui Core
- „Ascultați lucrul acesta, toate popoarele, luați aminte, toți locuitorii lumii:
- mici și mari, bogați și săraci!
- Gura mea va vorbi cuvinte înțelepte și inima mea are gânduri pline de judecată.
- Eu îmi plec urechea la pildele care îmi sunt insuflate, îmi încep cântarea în sunetul harpei.
- Pentru ce să mă tem în zilele nenorocirii, când mă înconjoară nelegiuirea potrivnicilor mei?
- Ei se încred în avuțiile lor și se fălesc cu bogăția lor cea mare.
- Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării.
- Răscumpărarea sufletului lor este așa de scumpă, că nu se va face niciodată.
- Nu vor trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormântul.
- Da, îl vor vedea: căci înțelepții mor, nebunul și prostul deopotrivă pier și lasă altora avuțiile lor.
- Ei își închipuie că veșnice le vor fi casele, că locuințele lor vor dăinui din veac în veac, ei, care dau numele lor la țări întregi.
- Dar omul pus în cinste nu dăinuiește, ci este ca dobitoacele care se taie.
- Iată ce soartă au ei, cei plini de atâta încredere, precum și cei ce îi urmează, cărora le plac cuvintele lor.
- Sunt duși ca o turmă în Locuința morților, îi paște moartea și, în curând, oamenii fără prihană îi calcă în picioare: li se duce frumusețea și Locuința morților le este locașul.
- Dar mie Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din Locuința morților, căci mă va lua sub ocrotirea Lui.
- Nu te teme când se îmbogățește cineva și când i se înmulțesc vistieriile casei,
- căci nu ia nimic cu el când moare: vistieriile lui nu se coboară după el.
- Să se tot creadă omul fericit în viață, să se tot laude cu bucuriile pe care și le face,
- căci tot în locuința părinților săi va merge și nu va mai vedea lumina niciodată.
- Omul pus în cinste și fără pricepere este ca dobitoacele pe care le tai.”
Un mesaj important
Psalmul 49, unul din psalmii fiilor lui Core, este purtătorul unui mesaj special, adresat nu doar contemporanilor autorilor lui, ci tuturor generațiilor de oameni care s-au perindat pe pământ.
În familiile iudaice moderne, acest psalm este recitat în săptămâna de doliu care urmează unui deces în familie. Și aceasta pentru că întregul imn este cuprins de fiorul morții. Mai mulți termeni, expresii și afirmații ale Psalmului 49 au menirea să creeze o atmosfera funerară. Astfel, se vorbește despre „locuința morților” ( vers. 14.15 ), „pieire” ( vers. 10 ), „mormânt” ( vers. 9 ), „moarte” ( vers. 10.17 ) și „dobitoace care se taie” ( vers. 12.20 ).
Psalmul este un mozaic straniu al unei realități pământene de necontestat, o cântare pe care psalmistul o însoțește cu sunetul arfei ( vers. 4 up. ), deși subiectul abordat este incomod, chiar strident pentru ființa umană. Este, de asemenea, un puternic semnal de alarmă adresat întregii omeniri și o chemare la selectarea adevăratelor valori.
Sunt două teme principale abordate în acest psalm. O primă temă este legată de universalitatea morții ( vers. 10‑12 ). Datorită „gândului veșniciei” ( Eclesiastul 3,11 ) pus de Creator în ființa umană, orice om respinge instinctiv ideea anihilării, a dispariției sale prin moarte de pe scena lumii. Însă respingerea și negarea morții nu înlătură realitatea ei. A doua temă majoră a Psalmului 49 este vremelnicia bogățiilor pământești și incapacitatea lor de a răscumpăra sufletul omului ( vers. 6‑9 ).
Prin aceste teme de interes general, Psalmul 49 încearcă să răspundă unor probleme existențiale cu care se confruntă orice om, scoțând în evidență contrastul dintre valorile efemere și pământești, pe care le caută majoritatea oamenilor, și adevăratele valori veșnice, căutate și găsite de cei care își pun încrederea în Dumnezeu.
„Ascultați lucrul acesta, toate popoarele!”
În introducerea Psalmului 49, autorul se descrie pe sine ca un crainic ce are un mesaj important nu doar pentru poporul său, ci pentru toate popoarele lumii: „Ascultați lucrul acesta, toate popoarele, luați aminte, toți locuitorii lumii: mici și mari, bogați și săraci! Gura mea va vorbi cuvinte înțelepte, și inima mea are gânduri pline de judecată” ( vers. 1‑3 ).
Nimeni nu este ocolit de acest mesaj, care se adresează deopotrivă celor mici, neînsemnați și anonimi, dar și celor mari, puternici și renumiți din societatea umană. Oare cum și-a imaginat psalmistul că va fi transmis acest mesaj tuturor locuitorilor pământului într-o vreme în care nu existau tipărituri, mass-media și internet?
Întrezărim în această afirmație curajoasă funcția profetică a Psalmului 49. Autorul vedea cu ochi profetici timpurile moderne pe care le trăim noi, în care informația circulă aproape instantaneu pe toate meridianele globului. Ceea ce pe vremea scrierii Psalmului 49 părea o imposibilitate, o utopie, astăzi a devenit realitate.
Dar cum putem cataloga afirmația autorului: „Gura mea va vorbi cuvinte înțelepte și inima mea are gânduri pline de judecată”? ( vers. 3 ). Această autoapreciere nu este o infatuare demnă de condamnat?
Istoria universală și propria noastră experiență de viață ne arată că nu este vorba de așa ceva. Cele afirmate de psalmist sunt cu adevărat cuvinte înțelepte, verificate de nenumărate ori în viețile generațiilor de oameni care s-au perindat pe pământ. Vremelnicia ființei umane, nestatornicia bogățiilor materiale și incapacitatea acestora de a ne mântui sufletul sunt subiecte verificate de experiența vieții.
De aceea, mesajul Psalmului 49 este la fel de actual și astăzi, chiar dacă trăim într-o lume a tehnologiilor moderne și a exploziei cunoașterii umane fără precedent. Indiferent de schimbările exterioare și de evoluția societății omenești, natura ființei umane a rămas aceeași. Tentațiile ei au rămas neschimbate de milenii, iar vulnerabilitatea sa nu a suferit nicio modificare.
De aceea, lecțiile morale pe care le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, în general, și în Psalmi, în special, sunt la fel de valabile pentru noi, ca și atunci când au fost scrise. Însă le vom lua oare în serios, sau le vom arunca la coșul de gunoi al uitării?
Temerile psalmistului
„Eu îmi plec urechea la pildele care îmi sunt insuflate, îmi încep cântărea în sunetul arfei. Pentru ce să mă tem în zilele nenorocirii, când mă înconjoară nelegiuirea protivnicilor mei?” ( vers. 4.5 ).
Așadar, mesajul psalmistului este revelație divină, nu simple învățături omenești. „Pildele” pe care le prezintă autorul sunt „insuflate” de sus, ele nefiind produsul inteligenței umane. Ele nu sunt rodul unor școli filosofice și nici măcar nu sunt rezultatul unor observații de viață. Acest fapt conferă greutate mesajului pe care psalmistul îl proclamă în continuare, iar nouă, celor ce ascultăm acest mesaj, ne mărește responsabilitatea față de el.
Zilnic suntem chemați să selectăm între valoare și nonvaloare, între bine și rău, între moral și imoral. Însă când se pune problema alegerii de a primi sau de a respinge un mesaj insuflat de Duhul lui Dumnezeu, chiar dacă acest mesaj este transmis prin oameni, responsabilitatea noastră este cu atât mai mare.
Care erau acele temeri ale psalmistului care l-au determinat să scrie acest psalm? Răspunsul îl găsim în ultima parte a versetului 5: „când mă înconjoară nelegiuirea protivnicilor mei.”
Se pare că psalmistul nu se teme nici de viitor, nici de vreun pericol care se arată la orizont, ci de ceva mult mai primejdios. „Zilele nenorocirii” vizează o posibilă contaminare cu spiritul celor nelegiuiți care-l înconjoară. Privind în jur, autorul se vede înconjurat de nelegiuirea protivnicilor săi, iar teama lui este de a nu fi asimilat cu nelegiuirea lor, de a nu deveni el însuși nelegiuit.
Multe dintre temerile noastre nu fac casă bună cu credința. Însă teama de a nu păcătui și de a-L întrista pe Dumnezeu prin aceasta este dovada unei credințe mature, a unei credințe care-L onorează pe Creator.
Blestemul încrederii în bogății
Una din lecțiile Psalmului 49 este aceea că încrederea în bogățiile materiale este o cursă primejdioasă pentru om. Cu siguranță că fiii lui Core nu erau dintre cei mai săraci oameni. Tatăl lor fusese o căpetenie în Israel și probabil că le lăsase fiilor săi o moștenire însemnată. Însă ei nu doreau să fie contaminați cu spiritul lumii, cu spiritul celor ce „se încred în avuțiile lor și se fălesc cu bogăția lor cea mare” ( vers. 6 ).
Motivul? Bogăția nu e de niciun folos în privința mântuirii. „Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării. Răscumpărarea sufletului lor este așa de scumpă, că nu se va face niciodată” ( vers. 7.8 ).
Bogățiile nu sunt rele în natura lor. Banii au utilitatea lor în viață, însă în privința salvării sufletului ei sunt fără nicio putere. Bogățiile materiale și prosperitatea nu pot alunga moartea și nu pot aduce mântuirea. Iată de ce a fost nevoie de jertfa Fiului lui Dumnezeu. O singură picătură de sânge cursă pe Calvar are mai multă putere de mântuire decât toate bogățiile și comorile lumii.
Tratând în continuare problematica morții, psalmistul enunță câteva adevăruri importante:
1) Moartea nu poate fi evitată de nimeni: „Nu vor trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormântul” ( vers. 9 ).
2) Moartea este marele egalizator, căci de ea au parte și cei neprihăniți, dar și cei nelegiuiți, și cei înțelepți, dar și cei nebuni și proști: „Da, îl vor vedea: căci înțelepții mor, nebunul și prostul deopotrivă pier și lasă altora avuțiile lor.” ( vers. 10 ).
3) Senzația că suntem veșnici pe pământ este o mare iluzie. Cu toții suntem vremelnici: „Ei își închipuie că veșnice le vor fi casele, că locuințele lor vor dăinui din veac în veac, ei, care dau numele lor la țări întregi. Dar omul pus în cinste nu dăinuiește, ci este ca dobitoacele pe care le tai” ( vers. 11.12 ).
Contrastul dintre cei care își pun încrederea în bogățiile pământești și cei care își pun încrederea în Dumnezeu este evident. Primii „sunt duși ca o turmă în locuința morților, îi paște moartea și în curând oamenii fără prihană îi calcă în picioare, li se duce frumusețea și locuința morților le este locașul” ( vers. 14 ). Ultimii se vor bucura de ocrotirea Domnului, iar printre ei se număra și psalmistul, care afirmă plin de încredere: „Dar mie Domnul îmi va scăpa sufletul din locuința morților, căci mă va lua sub ocrotirea Lui” ( vers. 15 ).
Experiența ne învață că viața ar fi imposibilă fără încredere. Toți oamenii, fără excepție, au încredere în ceva: în prieteni, în bani, în relații, în poziția socială… Însă doar cei care își îndreaptă întreaga încredere către Dumnezeu nu vor fi dezamăgiți niciodată.
Cât de trecători suntem!
Finalul Psalmului 49 reia ideea vremelniciei vieții și a faptului că orice am face, finalul ei este inevitabil: moartea. „Nu te teme când se îmbogățește cineva și când se înmulțesc visteriile casei, căci nu ia nimic cu el când moare; visteriile lui nu se coboară după el. Să se tot creadă omul fericit în viață, să se tot laude cu bucuriile pe care și le face, căci tot în locuința părinților săi va merge, și nu va mai vedea lumina niciodată” ( vers. 16‑19 ).
Cât de des trăim din închipuiri! Ni se pare că suntem veșnici, că nouă nu ni se pot întâmpla nenorocirile care-i lovesc pe semenii noștri și că banii noștri și avuțiile noastre sunt în siguranță. Refuzăm cu încăpățânare să recunoaștem că suntem vulnerabili și că viața omului este că aburul „care se arătă puțintel și apoi piere” ( Iacov 4,14 ).
Dacă trăiești cu sentimentul că ești veșnic și că ție nu ți se poate întâmpla nimic rău, te înșeli amarnic. Fii înțelept și lipește-ți inima de Dumnezeu, singura Stâncă sigură și singurul Turn de scăpare. Bogățiilor le cresc uneori aripi și, mai curând sau mai târziu, vor zbura de la tine. Însă adevăratele valori rămân. Nimeni nu ți le poate răpi.
Ce bine ar fi dacă toți oamenii ar ști că distanța dintre viață și moarte este doar un pas! Ce bine ar fi dacă ei ar ști că nimeni și nimic nu îi poate mântui decât numai sângele Fiului lui Dumnezeu vărsat pe cruce! Lumea, în lipsa ei de înțelepciune, îi cântărește pe oameni după bogățiile, puterea și realizările lor. Dumnezeu are însă un alt „cântar” al valorilor. Vrei să atârni „greu” în „balanța” cerului? Încrede-te în El și împlinește-I voia! Va fi de ajuns. Și nu vei fi dezamăgit!
Lori Balogh
