Psalmul 50 – Primejdia formalismului religios
Un psalm al lui Asaf
- „Dumnezeu, da, Dumnezeu, Domnul, vorbește și cheamă pământul, de la răsăritul soarelui până la asfințitul lui.
- Din Sion, care este întruparea frumuseții desăvârșite, de acolo strălucește Dumnezeu.
- Dumnezeul nostru vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor și împrejurul Lui, o furtună puternică.
- El strigă spre ceruri sus și spre pământ, ca să judece pe poporul Său:
- „Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă! „
- Atunci, cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă.
- Ascultă, poporul Meu, și voi vorbi; ascultă, Israele, și te voi înștiința. Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tău.
- Nu pentru jertfele tale te mustru, căci arderile-de-tot ale tale sunt necurmat înaintea Mea.
- Nu voi lua tauri din casa ta, nici țapi din staulele tale.
- Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munților cu miile lor.
- Eu cunosc toate păsările de pe munți și tot ce se mișcă pe câmp este al Meu.
- Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție, căci a mea este lumea și tot ce cuprinde ea.
- Oare mănânc Eu carnea taurilor? Oare beau Eu sângele țapilor?
- Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri și împlinește-ți juruințele făcute Celui Preaînalt.
- Cheamă-Mă în ziua necazului, și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!
- Dumnezeu zice însă celui rău: „Ce tot înșiri tu legile Mele și ai în gură legământul Meu,
- când tu urăști mustrările și arunci cuvintele Mele înapoia ta?
- Dacă vezi un hoț, te unești cu el și te însoțești cu preacurvarii.
- Dai drumul gurii la rău și limba ta urzește vicleșuguri.
- Stai și vorbești împotriva fratelui tău, clevetești pe fiul mamei tale.
- Iată ce ai făcut, și Eu am tăcut. Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra și îți voi pune totul sub ochi!”
- Luați seama dar, voi, care uitați pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâșii și să nu fie nimeni să vă scape.
- Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.”
Un psalm de referință
Dacă ar fi să concentrăm mesajul Psalmului 50 în doar câteva cuvinte, probabil că afirmația făcută de profetul Samuel înaintea regelui Saul ar fi cea mai potrivită: „Ascultarea face mai mult decât jertfele, și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” ( 1 Samuel 15,22 up. ).
Valoarea didactica a Psalmului 50 este de necontestat, făcând din el un psalm de referință pentru toate generațiile de oameni care s-au închinat viului și adevăratului Dumnezeu. Deși au trecut trei milenii de la scrierea lui, Psalmul 50 este la fel de actual și pentru spiritualitatea creștină a secolului al XXI-lea, condamnând fără rezerve orice formă de duplicitate, ipocrizie și formalism ce poate exista în închinarea pe care oamenii o aduc Creatorului.
Charles de Foucauld ( ofițer al armatei franceze, explorator, geograf, pustnic și beatificat de Biserica Catolică: 1858‑1916 ) afirmă despre acest imn: „Învățătura pe care o scoatem din acest psalm e că nu trebuie să-L cinstim e Dumnezeu printr-un fast material, ci prin iubire și prin rugăciunea care iese din adâncul inimii”.
Autorul Psalmului 50 este Asaf, unul dintre cei trei leviți desemnați de David pentru organizarea cântărilor de la sanctuar, alături de Heman și Etan ( vezi 1 Cronici 6, 31‑47 ). În afară de Psalmul 50, Asaf a compus și psalmii 73‑83, îmbogățind în idei marea colecție a „Cărții de Laude” a poporului Israel din timpurile Vechiului Testament.
Nu se cunoaște contextul istoric în care a fost scris acest psalm, însă mai important decât cunoașterea evenimentelor care au stat la originea scrierii lui este mesajul pe care-l conține. Și, deși acest mesaj este direct și nepopular, Psalmul 50 rămâne pentru închinătorii lui Dumnezeu unul dintre cele mai îndrăgite imnuri, fiind aducător de mângâiere, îmbărbătare și încurajare de a ne apropia de Creator cu o inimă curată, sinceră și deschisă.
Un Dumnezeu care „vine și nu tace”
Contrar concepției deiste, care Îl consideră pe Dumnezeu ascuns în spatele unei perdele transcendentale și indiferent față de problemele omenirii, în introducerea Psalmului 50 autorul ne prezintă imaginea unui Dumnezeu imanent, un Dumnezeu interesat de cele ce se întâmpla pe pământ, un Dumnezeu care vine și vorbește lumii întregi, dar mai ales poporului Său.
Chiar dacă sunt și perioade în care El tace, tăcerea Lui este cu tâlc și are sens. Uneori tăcerea lui Dumnezeu este o manifestare a dragostei Sale față de om. Atunci când sentimentele sunt adânci, cuvintele devin neputincioase în a le exprima. Însă, așa cum spunea Nicolae Iorga: „Tăcerea are glasurile ei de înțelepciune. Ascult-o!” Iar Creatorul știe să comunice prin tăcere ceea ce cuvintele sunt incapabile să facă. De aceea, profetul Tefania spune: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine” ( Tefania 3,17 ).
Alteori însă, tăcerea lui Dumnezeu înseamnă răbdare și așteptare ca omul nelegiuit să-și schimbe atitudinea și să se întoarcă la izvoarele vieții. Însă această tăcere, chiar dacă uneori e lungă și e greșit interpretată de cei nelegiuiți, nu este fără limite. Iar limita tăcerii divine nu înseamnă altceva decât sosirea judecății, după cum ne avertizează Însuși Dumnezeu prin profetul Isaia: „Am tăcut multă vreme”, zice Domul, „am tăcut și M-am ținut. Dar acum voi striga ca o femeie în durerile nașterii, voi gâfâi și voi răsufla” ( Isaia 42,14 ).
În introducerea Psalmului 50, Asaf ne vorbește despre o astfel de tăcere divină. O tăcere îndelungată, dar întreruptă de glasul lui Dumnezeu care se face auzit în judecata Sa: „Dumnezeu, da, Dumnezeu vorbește și cheamă pământul de la răsăritul soarelui până la asfințitul lui… Dumnezeul nostru vine și nu tace… El strigă spre ceruri sus și spre pământ, ca să judece pe poporul său” ( vers. 1.3 4 ).
Este demn de remarcat faptul că în introducerea Psalmului 50, autorul folosește în limba ebraică o combinație inedită a Numelor lui Dumnezeu: „El Elohim Yahweh”, Nume care fac trimitere atât la actul Creației, cât și la evenimentul unic al Exodului poporului Israel.
Tema judecății lui Dumnezeu este nepopulară între oameni, căci nimănui nu-i surâde ideea de a fi adus la bara de judecată pentru a da socoteală în fața autorității. Însă acest fapt nu schimbă cu nimic realitatea ei. Dumnezeu nu este o Ființă pasivă față de creaturile Sale; Lui nu-I este indiferentă soarta oamenilor, chiar dacă cei nelegiuiți percep greșit răbdarea Sa, interpretând-o ca fiind slăbiciune și indiferență.
Tăcerea divină, ca manifestare a harului și a îndelungei Sale răbdări față de omul păcătos, nu înseamnă că El a pierdut controlul și nu mai este stăpân asupra situației. Dumnezeu nu este om supus limitelor. El rămâne Suveran peste Creația Sa, și la momentul hotărât, El „vine și nu tace”, vorbește și „strigă” spre ceruri sus și spre pământ judecățile Sale.
Imaginile plastice folosite de psalmist în legătură cu declanșarea judecății divine nu au menirea să ne înspăimânte, ci doar să ne facă să privim actul judecății cu cea mai mare seriozitate și responsabilitate: „Dumnezeul nostru vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, și împrejurul Lui, o furtună puternică” ( vers. 3).
Da, există o judecată dincolo de tăcerea de moment a lui Dumnezeu. Chiar dacă judecata de care vorbește Asaf se adresează în mod special poporului lui Dumnezeu din acea vreme, ea ne trimite cu gândul la judecata finală, în care orice lucru ascuns va fi scos la lumină și fiecare om va trebui să dea socoteală de faptele sale.
„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Christos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata, după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” ( 2 Corinteni 5,10 ).
„Strângeți-Mi pe credincioșii Mei!”
Judecata divină are menirea să traseze o linie clară de demarcație între „credincioșii lui Dumnezeu” și oamenii care refuză să intre într-o relație mântuitoare cu El. „Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” ( vers. 5 ).
Judecata lui Dumnezeu nu înseamnă doar pedepsirea păcatului și a celor ce s-au lipit de el, ci și mântuire pentru cei care au intrat în legământ cu Dumnezeu prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. De aceea, pentru copiii lui Dumnezeu care și-au rezolvat problema păcatului, judecata este un mesaj cât se poate de încurajator. „Strângerea” credincioșilor ne trimite la cunoscuta Pildă a neghinei, în finalul căreia stăpânul țarinei poruncește robilor săi: „Strângeți întâi neghina și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul meu” ( Matei 13,30 up. ).
Versetul 5 este profetic, trimițându-ne peste timp la scena adunării tuturor celor răscumpărați la a doua venire a lui Christos, eveniment despre care a vorbit Însuși Mântuitorul în repetate rânduri: „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor, până la cealaltă” ( Matei 24,31 ).
Este demn de remarcat că expresia „credincioșii Mei” este tradusă în Biblia King James Version prin „sfinții Mei”. Acest fapt demonstrează ca lucrarea răscumpărătoare a jertfei lui Christos va fi o reușită desăvârșită pentru cei ce intră în legământ cu Dumnezeu prin această jertfă. Ființe păcătoase, slabe și nevrednice ajung în final, datorită harului divin, „sfinții lui Dumnezeu”, oameni pregătiți să stea în prezența unui Dumnezeu sfânt și să petreacă veșnicia cu El.
Termenul „jertfă”, folosit în contextul Psalmului 50, nu se referă doar la sacrificiile de animale aduse în Vechiul Testament, sau la marea jertfă adusă de Fiul lui Dumnezeu pe Calvar, ci și la sacrificiile pe care le face un copil al lui Dumnezeu din dragoste față de El. Din acest punct de vedere, Psalmul 50 este o încurajare și un îndemn adresat de Asaf credincioșilor din toate timpurile de a renunța la unele lucruri de dorit, și de a pune pe altarul jertfirii de sine darurile lor de un miros plăcut înaintea lui Dumnezeu.
Iar El nu va rămâne dator celor care Îl onorează, căci „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( 1 Corinteni 2,9 ).
Formele religiei
Dumnezeu nu-Și acuză poporul de neglijarea formelor religioase. El nu-i acuză pe israeliți că au neglijat să aducă jertfele prescrise. Din punct de vedere formal, totul era în regulă. „Nu pentru jertfele tale te mustru, căci arderile tale de tot sunt necurmat înaintea Mea”, zice Domnul” ( vers. 8 ).
Însă Dumnezeu vrea să clarifice un lucru important în legătură cu aceste jertfe: Nu El are nevoie de ele, ci oamenii. În calitatea Sa de Dumnezeu Creator, El nu are nevoie să se hrănească cu carnea acestor jertfe și nici să bea sângele animalelor ucise, așa cum era concepția păgână.
„Nu voi lua taurii din casa ta, nici țapii din staulele tale. Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munților cu miile lor. Eu cunosc toate păsările de pe munți, și tot ce mișcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție, căci a Mea este lumea cu tot ce cuprinde ea. Oare mănânc Eu carnea taurilor? Oare beau Eu sângele țapilor” ( vers. 9‑13 ).
Sunt întrebări retorice, care nu au decât un singur răspuns: beneficiarii jertfelor aduse după voia lui Dumnezeu sunt exclusiv oamenii care le aduc și care văd în ele caracterul lor înlocuitor. Această parte a psalmului mai scoate în evidență un fapt important pentru viața spirituală a omului: Formele religiei nu folosesc la nimic dacă sunt goale de conținut. Iar conținutul lor trebuie să fie lauda și recunoștința față de Creator, precum și deplină ascultare față de voia Sa.
„Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri, și împlinește-ți juruințele făcute Celui Prea Înalt” ( vers. 14 ).
Jertfele, oricare ar fi ele, dacă sunt aduse după voia lui Dumnezeu, nu pot fi decât bune. Dar cum le aducem? De ce le aducem? Care este motivul care stă în spatele lor?
Pe Dumnezeu nu-L mulțumește activismul religios golit de conținut, fără o motivație spirituală sănătoasă. El nu vrea să ne chinuim și să ne epuizăm în practici religioase doar de dragul lor. Ceea ce Îl interesează pe El este motivația lor. De ce facem acele lucruri? Care este scopul lor și pe cine vrem să mulțumim: pe noi înșine, sau pe Creator?
Dacă activitățile noastre religioase urmăresc lauda personală și nu lauda lui Dumnezeu, înseamnă că mergem pe același drum pe care a mers și Israelul din vechime. Dumnezeu așteaptă de la copiii Săi două lucruri: recunoștință și împlinirea cuvântului dat. Lauda și recunoștința reprezintă o parte importantă a adevăratei religii și este dovadă unei relații sănătoase între om și Creatorul său.
Nu Dumnezeu este Cel care are nevoie în primul rând de laudă și recunoștință ( deși El tânjește după ele ), ci noi avem nevoie de aceste manifestări. Căci doar manifestându-ne recunoștința și mulțumirea față de Dumnezeu, noi înșine ne înnobilăm și ne așezăm în relația firească ce trebuie să existe între o creatură și Creatorul ei.
Psalmul 50 refuză deformarea religiei care consideră că omul Îl poate oferi lui Dumnezeu lucruri de care ar avea nevoie. Omul este cel care are nevoie de Dumnezeu în primul rând, iar lucrul pe care-l așteaptă Creatorul de la om este doar puțină mulțumire și recunoștință pentru binecuvântările primite.
În ceea ce privește cel de-al doilea lucru pe care-l așteaptă Dumnezeu de la om: respectarea cuvântului dat, aici sunt multe de îndreptat. Câte promisiuni făcute public sau în intimitatea sufletului nu rămân neîmplinite?
Ai promis cândva că vei fi credincios lui Dumnezeu, dar ai uitat. Ai promis cândva că vei fi milos cu semenii tăi, dar ai rămas același om dur și neînduplecat ca înainte. Ai promis cândva că vei deveni un om al rugăciunii, dar azi te rogi doar pentru a îndeplini niște forme. Ai promis cândva că vei studia Biblia cu seriozitate, dar ai lăsat-o să stea prăfuită în bibliotecă. Ce faci cu toate promisiunile făcute înaintea lui Dumnezeu?
Știai că neîmplinirea unei juruințe făcute lui Dumnezeu este un păcat grav? Știai că acest păcat este suficient de grav încât să te facă să ratezi mântuirea? Dacă nu ești convins, citește Psalmul 15! Cei ce vor locui în „cortul” lui Dumnezeu, pe „muntele Său cel sfânt” ( vers. 1 ), printre alte virtuți pe care le au se numără și aceea de a se ține de cuvânt, căci „el nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui” ( vers. 4 ).
Și dacă simți că nu stai deloc bine în privința așteptărilor lui Dumnezeu cu privire la tine, El iți face încă odată invitația: „Cheamă-Mă în ziua necazului, și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi” ( vers. 15 ).
Uneori necazurile care vin peste noi sunt o adevărată binecuvântare, dacă le privim din perspectiva veșniciei. De ce? Pentru că, simțindu-L pe Dumnezeu mai aproape de noi ca oricând, învățăm să-I fim recunoscători și mulțumitori. Iar acest fapt ne așază în poziția firească pe care trebuie să o ocupe o creatură în raport cu Creatorul său.
Ipocrizie în haine sfinte
Ultima parte a Psalmului 50 condamnă ipocrizia religioasă sub orice formă s-ar manifesta ea, judecată pe care Iisus a reluat-o în disputa Sa cu fariseii și cărturarii vremii ( vezi Matei cap. 23 ). Vorbind despre cel rău, Dumnezeu spune:
„Ce tot înșiri tu legile Mele și ai în gura legământul Meu, când tu urăști mustrările și arunci cuvintele Mele înapoia ta? ” Dacă vezi un hoț, te unești cu el și te însoțești cu preacurvarii. Dai drumul gurii la rău și limba ta urzește vicleșuguri. Stai și vorbești împotriva aproapelui tău, clevetești pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut și Eu am tăcut. Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra și îți voi pune totul sub ochi” ( vers. 16‑21 ).
În religiile formale și reci, omul își creează măști pentru a-și ascunde păcatele din viața sa. Într-o astfel de religie, Dumnezeul căruia I se aduce închinare este făcut după chipul și asemănarea omului. Nu există nicio diferență între o religie creștină falsă și religiile păgâne pline de zei antropomorfizați, zei plini de vicii și slăbiciuni, zei păcătoși, lacomi și violenți.
Poate ajunge religia creștină într-o asemenea postură? Desigur ! Dumnezeu Însuși ne atrage atenția să nu cădem niciodată în ispita de a-L considera asemenea nouă. Dumnezeu este sfânt, și relația cu El trebuie să poarte amprenta sfințeniei, în toate aspectele vieții și ale închinării.
Ipocrizia religioasă este unul din cele mai grave păcate în ochii lui Dumnezeu ( vezi Isaia 1,12‑17; 1 Samuel 15,22; Mica 6,6‑8 ). Dacă analizam cu atenție viața Mântuitorului, vom observa că El nu a condamnat niciun păcat atât de categoric ca fariseismul, ipocrizia și duplicitatea, mai ales atunci când acestea sunt legate de religie. Mustrările adresate fariseilor din acea vreme sunt cel mai bun exemplu în acest sens ( vezi Matei cap. 23 ).
Noi nu suntem chemați să fim unii la biserică și alții acasă, unii în societate și alții în cămin. Dumnezeu ne cheamă să fim oameni integri oriunde și oricând, și atunci când suntem văzuți de lume, dar mai ales atunci când nu ne vede nimeni. Necunoașterea lui Dumnezeu duce la aberații și la un gen de schizofrenie spirituală, făcându-i pe oameni să aibă un comportament duplicitar.
Însă avertismentul Domnului este categoric pentru cei care au un astfel de mod de viață: „Luați seama, dar, voi care uitați pe Domnul, ca nu cumva să vă sfâșii, și să nu fie nimeni să vă scape” ( vers. 22 ).
Soarta fățarnicilor este hotărâtă: „Stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă, și în ceasul pe care nu-l știe, îl va tăia în două și soarta lui va fi soarta fățarnicilor; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” ( Matei 24, 50.51 ).
Psalmul 50 are o aplicație permanentă, căci împlinirea formelor religioase fără un spirit de mulțumire la adresa lui Dumnezeu, și mai ales cultivând păcatul în viață, nu poate aduce altceva decât condamnare din partea lui Dumnezeu.
Ipocriții spirituali vor auzi la judecata finală cele mai teribile cuvinte care vor fi fost rostite vreodată: „Nu orișicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” vă intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? ” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege!” ( Matei 7,21‑23 ).
Totuși, finalul Psalmului 50 este încurajator, invitându-ne la o reconsiderare a atitudinii noastre greșite, urmată de revărsarea binecuvântărilor divine: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea Mea” ( vers. 23).
Amin, Doamne ! Așa să fie !
Lori Balogh
Comentariu frumos și sănătos și la care trebuie să meditam foarte atent cu privire la adevărata stare de creștin care o avem! Amin!
Domnul sa va binecuvinteze pentru mesajul acesta, si nu numai pentru acesta, dar si pentru celelalte. Ar trebui aceste mesaje sa fie spuse cu putere in toate bisericile noastre.
As dori mai multe postari de felul acesta.Va multumesc.