Psalmul 52 – Condamnarea perfidiei

Psalmul 52 – Condamnarea perfidiei

Către mai-marele cântăreților. O cântare a lui David. Făcută cu prilejul celor spuse de Doeg, Edomitul, lui Saul, când zicea: „David s-a dus în casa lui Ahimelec” 

  1. „Pentru ce te fălești cu răutatea ta, asupritorule? Bunătatea lui Dumnezeu ține în veci.
  2. Limba ta nu născocește decât răutate, ca un brici ascuțit, viclean ce ești!
  3. Tu iubești mai degrabă răul decât binele, mai degrabă minciuna decât adevărul.
  4. Tu iubești numai cuvinte nimicitoare, limbă înșelătoare!
  5. De aceea și Dumnezeu te va doborî pe vecie, te va apuca și te va ridica din cortul tău și te va dezrădăcina din pământul celor vii.
  6. Cei fără prihană vor vedea lucrul acesta, se vor teme și vor râde de el, zicând:
  7. „Iată omul care nu lua ca ocrotitor pe Dumnezeu, ci se încredea în bogățiile lui cele mari și se bizuia pe răutatea lui.”
  8. Dar eu sunt în Casa lui Dumnezeu ca un măslin verde, mă încred în bunătatea lui Dumnezeu în veci de veci.
  9. Te voi lăuda totdeauna pentru că ai lucrat și, în fața copiilor Tăi, voi nădăjdui în Numele Tău, căci este binevoitor.”

Un psalm sapiențial

     Cu greu poate fi întâlnit în Psalmi un subiect mai ingrat decât cel al perfidiei umane. Inspirația divină a considerat însă că și astfel de subiecte merită să fie tratate în „Cartea de Laude” a poporului Israel, ele având un rol didactic pentru toate generațiile de oameni care urmau să se perinde pe pământ.

Sub călăuzirea Duhului Sfânt, putem învăța la fel de bine nu doar din exemplele pozitive, pe care suntem învățați să le copiem, dar și din cele negative, pe care suntem îndemnați să le evităm.

Într-o anumită măsură și fără a trece de anumite limite, pentru ca noi înșine să nu ne mânjim cu el, răul din lume trebuie cunoscut chiar și de copiii lui Dumnezeu. Și aceasta pentru ca ei să știe să-l evite și să învețe și generațiile următoare să facă lucrul acesta.

Contextul istoric care a stat la baza scrierii acestui psalm ne transpune în perioada cea mai grea din viața lui David, pe când era nevoit să fugă de sabia lui Saul, căutând adăpost și sprijin acolo unde putea. Pentru David au fost ani de suferințe nedrepte, ani de nesiguranță și de fugă permanentă dinaintea persecutorilor săi, ani în care doar credința în Dumnezeu i-a fost ancoră și sprijin.

Dacă în acești ani David s-ar fi confruntat doar cu răutatea fațisă a lui Saul, încercarea ar fi fost suportabilă. Ceea ce i-a amplificat suferința a fost însă perfidia unor oameni care au atacat întotdeauna pe la spate, din întuneric și atunci când se aștepta cel mai puțin.

Din punct de vedere structural, Psalmul 52 este împărțit în trei părți distincte: versetele 1‑4 conțin un portret moral al omului nelegiuit; versetele 5‑7 ne vorbesc despre atitudinea lui Dumnezeu față de oamenii nelegiuiți, iar versetele 8 și 9 conțin un portret moral al omului credincios.

Contrastul dintre omul nelegiuit și cel credincios este evident. Iar judecata dreaptă a lui Dumnezeu împotriva celor ce îi prigonesc pe oamenii neprihăniți poate fi un motiv de încurajare pentru toți cei care iubesc neprihănirea.

Mesajul psalmului este clar și fără echivoc: răutatea și nelegiuirea nu au niciun viitor. Viitorul aparține doar neprihănirii și celor care se îmbracă cu haina ei.

Contextul istoric

     Capitolele 21 și 22 din 1 Samuel ne oferă suficiente informații despre împrejurările concrete care au inspirat scrierea Psalmului 52. Ajuns în cetatea preoțească Nob, David cere sprijinul preotului Ahimelec. Fiindu-i teamă, David ascunde adevăratul motiv al prezenței sale în acel loc, invocând o misiune secretă pe care ar fi primit-o de la regele Saul și de care nu trebuia să afle nimeni.

David îi cere lui Ahimelec pâine și o sabie, iar preotul, în lipsă de altceva, îi oferă acestuia pâinile sfințite, care fuseseră luate din sanctuar, iar ca armă îi oferă sabia lui Goliat. David și oamenii care-l însoțeau le primesc cu bucurie și, în cea mai mare grabă, părăsesc locul, îndreptându-se spre localitatea filisteana Gat. Acolo încearcă să obțină azil politic la împăratul Achis.

Din nefericire, la întreaga scena este martor și Doeg, un edomit aflat în slujba regelui Saul. Acesta îl înștiințează pe rege de cele întâmplate, iar rezultatul este cutremurător: un masacru săvârșit de regele Saul împotriva cetății Nob, în urma căruia pier toți preoții în frunte cu Ahimelec ( 85 la număr ), precum și locuitorii cetății, de la copii până la femei și bătrâni. Călăul de serviciu? Doeg în persoană, care ucide cu sânge rece și fără scrupule întreaga ceată preoțească din cetate.

De ce a făcut edomitul Doeg lucrul acesta? Ca să fie răsplătit de Saul? Ca să-și recapete încrederea regelui, acoperind niște păcate vechi? Poate că nu vom ști niciodată. Însă faptele sunt fapte și, indiferent de motivația lor, ele sunt reprobabile, atrăgând disgrația și judecata lui Dumnezeu.

Într-o lume a valorilor întoarse cu susul în jos, iată că nu doar virtuțile și exemplele pozitive, ci și părțile întunecate ale existenței umane pot deveni subiecte de psalmi. Le preferăm pe primele, dar învățăm și din ultimele.

Portretul omului perfid

     „Pentru ce te fălești cu răutatea ta, asupritorule? … Limba ta nu născocește decât răutate, ca un brici ascuțit, viclean ce ești! Tu iubești mai degrabă răul decât binele, mai degrabă minciuna decât adevărul. Tu iubești numai cuvinte nimicitoare, limba înșelătoare!” ( vers. 1‑4 ).

Primele versete ale psalmului au la bază o polemică între un om drept și asuprit ( David ) și un om perfid și plin de răutate ( Doeg edomitul ). Din această polemică rezultă un portret moral, schițat în versuri, al omului nelegiuit și fără scrupule, omul care e capabil de trădarea oricui doar pentru a-și atinge scopurile meschine.

Doeg este omul duplicitar, care își vinde semenii pentru a intra în grațiile stăpânului său. El este omul care calcă pe cadavrele semenilor săi doar pentru a urca o treaptă mai sus pe scara socială. Astfel de oameni sunt deosebit de periculoși, deoarece la prima vedere par complet inofensivi. Uneori îți câștigă încrederea în lucruri mărunte din viață, însă te lovesc pe la spate când nu te aștepți în lucrurile mari ale vieții.

Acești oameni unsuroși au impresia că viclenia și răutatea lor vor triumfa, culegând laurii posterității și onorurile aduse unor eroi. Ei își trădează semenii fără nicio remușcare, căci pe ei nu-i interesează sentimentele și soarta celor din jur. Sunt cruzi, slugarnici, lipsiți de verticalitate și fără valori morale. Singurul interes urmărit de ei este acela de a culege laudele și răsplătirile stăpânului lor.

Dar cât de înșelătoare le sunt așteptările! Astfel de oameni Îl scot pe Dumnezeu din ecuația vieții, pierzând din vedere faptul că asupra vieții lor mizerabile și a faptelor lor reprobabile veghează Cineva care urăște răutatea, perfidia și păcatul sub orice formă s-ar manifesta.

În final, când se va trage linia și judecata lui Dumnezeu îl va pune față în față cu faptele lor nelegiuite, se va naște o întrebare firească: „Ce ai câștigat, omule, prin răutatea ta?” Iar răspunsul va fi unul singur: „Nimic!” Sau, mai bine zis, o „comoară de mânie” divină și o pierdere veșnică de la Fața lui Dumnezeu. Și atunci, unde este câștigul unei astfel de atitudini?

Dumnezeu nu este indiferent

     În întregul psalm nu găsim niciun gând de răzbunare al lui David față de perfidia trădătorului său. Deși merită pedeapsa cea mai aspră pentru răutatea sa, acesta este lăsat în mâna lui Dumnezeu.

E ușor să renunți la satisfacția unei răzbunări personale și rapide, lăsându-L pe Dumnezeu să o facă la timpul potrivit și în modul pe care îl considera El cel mai adecvat? Nu, nu e ușor. Însă este înțelept. Iar Dumnezeu, deși este iubitor și îndelung răbdător, nu va putea fi niciodată clintit din dreptatea Sa și va ști să răspundă păcatului cu moneda cea mai potrivită.

Adresându-se direct perfidului trădător, care trăia cu iluzia că scopurile sale vor fi atinse, David îi spune, predând cazul în mâna lui Dumnezeu: „De aceea, și Dumnezeu te va doborî pe vecie, te va apuca și te va ridica din cortul tău și te va dezrădăcina din pământul celor vii. Cei fără prihană vor vedea lucrul acesta, se vor teme și vor râde de el zicând: „Iată omul care nu lua ca ocrotitor pe Dumnezeu, ci se încredea în bogățiile lui cele mari și se bizuia pe răutatea lui” ( vers. 5‑7 ).

Un proverb spune că „cine râde la urmă, râde mai bine”. Vorbind de râsul de la urmă al celor fără prihană, David nu vrea să spună că va exista un timp în viitor în care cei neprihăniți se vor bucura văzând suferințele și pedepsele pe care le vor suporta cei nelegiuiți. Ne aflăm în fața unui limbaj omenesc, cu limitele sale inerente. Însă marele adevăr pe care psalmistul vrea să îl exprime către generațiile care vor urma este acela că va exista o judecată divină dreaptă, în urma căreia fiecare își va primi răsplata „după binele sau răul pe care-l va fi făcut pe când trăia în trup” ( 2 Corinteni 5,10 ).

Nu este acest adevăr o mângâiere pentru toți cei care iubesc neprihănirea, dar suferă nedreptatea celor din jur? Și nu ar trebui să fie acest adevăr un semnal de alarmă și un avertisment pentru toți cei care iubesc păcatul și îl cultivă cu drag în viața lor?

Portretul omului neprihănit

     Portretul omului neprihănit este zugrăvit în contrast cu cel al omului perfid. În timp ce nelegiuiții vor fi dezrădăcinați din cortul lor și de pe pământul celor vii, cei neprihăniți vor trăi în Casa lui Dumnezeu „ca un măslin verde”, încrezându-se în bunătatea Lui în veci de veci ( vers. 8 ).

Tradiția identifica măslinul verde cu Persoana lui Iisus Christos. Aflat pe drumul spre Golgota, și înconjurat de o mare mulțime de oameni care Îi deplângeau soarta, Mântuitorul se întoarce spre cei ce boceau, întrebându-i retoric: „Dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” ( Luca 23,31 ).

Doar Iisus, Fiul lui Dumnezeu, împreună cu toți cei ce sunt îmbrăcați în neprihănirea Lui sunt asemenea unui „pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc; tot ce începe duce la bun sfârșit” ( Psalmul 1, 3 ).

În El am fost „altoiți” noi, după ce am fost desprinși din „măslinul” sălbatic al firii noastre pământești, fiind făcuți părtași „rădăcinii și grăsimii măslinului verde” ( Romani 11,17.24 ). Aceasta este singura noastră nădejde; în aceasta stă siguranța mântuirii noastre.

De aceea, să ne luăm privirea de la oamenii perfizi din viața noastră și să nu ne lăsăm copleșiți de răutățile lor. În schimb, să privim spre El, „Domnul, Neprihănirea noastră” ( Ieremia 23,6 ) și „să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus, care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” ( Evrei 12,2 ).

Privind la El, nu vom mai avea motive de plângere, ci doar de laudă, fiecare dintre noi putându-se asocia cu psalmistul în rugăciunea sa de laudă: „Te voi lăuda totdeauna pentru că ai lucrat, și, în fața copiilor Tăi, voi nădăjdui în Numele Tău, căci este binevoitor” ( vers. 9 ).

Lori Balogh

 

 

 

 

 

 

This entry was posted in Psalmii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.