Budismul
Generalități
Apărut în secolul al VI-lea î.Ch. în ținuturile nordice ale Indiei, la poalele munților Himalaya, budismul este astăzi una dintre cele mai mari religii ale lumii. Deși s-a născut în India, budismul este astăzi mai puțin prezent în subcontinentul indian, însă își găsește apogeul în țările Asiei de Est, mai ales în China și Japonia, dar și în țări ca Ceylon, Birmania, Siam, Tibet și Mongolia.
Deși la începuturile sale era o învățătură unitară, ulterior budismul s-a scindat în două școli mari, numite „Marele Vehicul” și „Micul Vehicul”. „Marele Vehicul” are un număr mare de adepți, însă s-a îndepărtat de învățăturile lui Buddha. Pentru aceștia, Buddha este un mântuitor divin, membru al trinității budiste, căruia îi dedică un cult divin. Această școală este răspândită mai ales în țările din nord, în China și Japonia.
Spre deosebire de „Marele Vehicul”, școala „Micul Vehicul” s-a dezvoltat în țările din sud, considerându-l pe Buddha doar inițiatorul noii filozofii de viață, fără însă să-l divinizeze.
Astăzi budismul câștigă din ce în ce mai mult teren în Occident, nu doar datorită unor asemănări cu morala creștină, cât mai ales pentru faptul că filozofia pe care o predică este foarte atrăgătoare pentru mulți oameni de știință. Buddha nu credea în Dumnezeu, în rugăciuni și ritualuri, ceea ce le convine evoluționiștilor din zilele noastre.
Budismul este o religie fără zei și fără ritualuri. Este o religie negativistă și pesimistă, care descurajează inițiativele individuale și se concentrează cu precădere asupra comportamentului uman. De aceea, în esență, budismul este mai degrabă o doctrină morală decât o religie. Totuși, mai ales în primele secole d.Ch., el a evoluat semnificativ. „Iluminatul” său fondator a început să fie venerat de adepții săi ca fiind divin.
Celor credincioși li s-a promis un loc în care vor fi răsplătiți pentru credința lor, în timp ce cei necredincioși sunt avertizați că vor fi pedepsiți. Cu timpul, au apărut o mulțime de elemente de cult: lumânări, tămâie, apă sfințită, venerarea moaștelor, celibatul preoților, canonizarea sfinților etc. Ceea ce inițial era o simplă filozofie concentrată pe comportamentul uman, în timp a devenit una dintre cele mai mari religii ale lumii, care a schimbat mult cursul istoriei omenirii.
„Iluminatul”
Cercetătorii care s-au ocupat cu viața lui Buddha au ajuns la concluzia că „Iluminatul” a fost un om deosebit de inteligent, cu o voință de fier, dar în același timp un om foarte amabil și seducător. Legendele care au apărut în jurul persoanei sale vorbesc despre o naștere miraculoasă în sânul unei familii regale din nordul Indiei. Deși sunt voci care neagă existența reală a lui Buddha, există totuși suficiente dovezi istorice și arheologice care o confirmă.
Buddha („Cel ce se trezește la cunoașterea perfectă a adevărului”), pe numele său adevărat Siddhartha Gautama, s-a născut într-o familie princiară a clanului Gautama care locuia la nord de orașul Benares. Scrierile canonice vorbesc despre o tinerețe fericită și lipsită de griji a viitorului „Iluminat”:
„Eram răsfățat, o, călugărilor, foarte răsfățat, extrem de răsfățat” – va spune Buddha mai târziu. „La casa tatălui meu erau heleștee acoperite de lotuși albaștri, roșii și albi. Toți înfloreau pentru mine. Nu foloseam decât lemnul de santal de Benares, iar hainele mele erau din stofă de Benares. Zi și noapte, o umbrelă albă, deschisă deasupra capului meu, mă apăra de frig, căldură, praf și rouă. Aveam trei palate, unul pentru anotimpul friguros, unul pentru vară, altul pentru anotimpul ploilor. Petreceam cele patru luni ploioase în acest palat din urmă, înconjurat de baiadere și nu ieșeam deloc.”
La vârsta de 16 ani, ca premiu pentru o victorie obținută la un concurs de tras cu arcul, Buddha a primit dreptul să se căsătorească cu verișoara sa de sânge Iashodhara. S-a căsătorit cu aceasta probabil la vârsta de 19 ani, după care au urmat zece ani de viață de huzur în palatele princiare dăruite de tatăl său.
Buddha a gustat din plin din bucuriile vieții în această perioadă fericită. Tatăl său avea grijă să-și ferească fiul ca să nu vadă adevărata față a lumii, cu suferințele și umbrele ei. Ori de câte ori Buddha pleca din palatele sale pentru a ieși în lume, tatăl său avea grijă să-i îndepărteze din cale pe toți oamenii nenorociți, bolnavi și bătrâni, pentru ca fiul său să nu vadă partea întunecată a vieții.
Legenda spune că, în ciuda precauțiilor tatălui său, Buddha a văzut totuși câte ceva din relele lumii noastre: un bătrân, un mort, un bolnav și un ascet. Această întâlnire l-a marcat profund pe tânărul Buddha, deși atât tatăl, cât și soția au încercat să-i alunge gândurile. Probabil că aceste gânduri l-au determinat să ia hotărârea radicală de a-și părăsi familia și casa părintească, pentru a cunoaște lumea.
La vârsta de 30 de ani, în Buddha se trezea dorința de a salva lumea. E aceeași vârstă la care Zoroastru își impunea doctrina în Persia cu o sută de ani mai înainte, aceeași vârstă la care Mahavira, întemeietorul jainismului în India, a renunțat la viața în lume cu patru decenii mai înainte, și aceeași vârstă la care Iisus și-a început misiunea pământească cu cinci veacuri mai târziu.
Nu știm care au fost adevăratele motive care l-au determinat pe Buddha să-și părăsească familia după zece ani de căsnicie fericită, în culmea prosperității și tocmai în săptămâna în care soția sa i-a dăruit primul copil, pe Rahula. Cert este că în mijlocul vieții tihnite pe care o ducea, Buddha simțea zădărnicia tuturor lucrurilor și că viața lui de până în acel moment nu avea niciun sens.
Legenda spune că, văzându-și soția și fiul dormind pe patul plin cu flori de iasomie, Buddha a înțeles că mica făptură ar putea să fie o piedică în dorința sa de a cunoaște lumea și ar putea să-l țină legat de palat și familie. În acea noapte, Buddha a plecat fără zgomot din palatul său și, sub ploaia de iunie, s-a suit pe cal, îndepărtându-se în negura nopții.
Este cunoscut faptul că momentele în care bărbatul este cel mai predispus să-și părăsească soția sunt cele care preced sau urmează imediat nașterii unui copil. De aici și obiceiul unor triburi sălbatice de a-l ține legat pe bărbatul a cărui soție trebuie să nască. Legenda spune că în acea noapte lui Buddha i s-ar fi arătat Mara, demonul indian, care i-a promis domnia întregii lumi dacă se va întoarce la viața sa tihnită din sânul familiei. Buddha a rămas însă neînduplecat.
Fugit de acasă, Buddha a galopat până în zori. Apoi și-a tăiat părul cu ajutorul sabiei, s-a dezbrăcat de hainele sale de prinț, pe care le-a dat slujitorului său pentru a le înapoia tatălui său, iar el s-a îmbrăcat cu o haină galbenă, transformându-se într-un călugăr rătăcitor. Avea asupra lui doar cutia de cerșit, un brici, o curea, un ac și un filtru pentru apă.
În pribegia sa, Buddha s-a îndreptat spre est, străbătând trei regate. Pentru un timp, a practicat ascetismul, supunându-și trupul la torturi severe. Uneori încerca să mediteze reținându-și respirația, alteori strângea din dinți până ce transpira de durere. Uneori se hrănea cu zeama simplă de mazăre, fasole sau linte și doar atât cât încăpea în căușul palmelor.
Erau zile în care se hrănea doar cu semințe, în timp ce în alte zile hrana lui era alcătuită doar din excremente. Purta veșminte din păr de cal, își smulgea firele de păr și în unele zile hrana sa era alcătuită doar dintr-un singur bob de orez.
Erau nopți în care „Iluminatul” se culca pe mărăcini, în timp ce ziua stătea în picioare ore în șir, lăsând să se adune pe trupul său atâta praf și murdărie încât trupul său ajungea să semene cu un trunchi de copac bătrân. În unele nopți dormea în mijlocul cadavrelor putrezite de animale. Cei cinci discipoli care îl însoțeau îl admirau pentru ascetismul său, considerându-l pe Buddha un sfânt.
Dar care a fost rezultatul practicilor sale ascetice? Buddha a slăbit înspăimântător, până acolo încât i se vedeau coastele, ochii îi străluceau în orbitele înfundate și nu se mai putea ține pe picioare. Însă la un moment dat el a conștientizat că aceste torturi și practici ascetice nu erau o cale care duceau la iluminare. Atunci s-a hotărât să ducă un trăi sănătos, evitând îmbuibarea și ascetismul deopotrivă. Mai târziu, Buddha a regretat anii de torturi ascetice, recunoscând că, făcând astfel, el încercase zadarnic să „lege aerul cu noduri”.
Însă, de îndată ce Buddha și-a reluat stilul sănătos de viață, cei cinci discipoli l-au părăsit dezamăgiți, căci ei nu mai vedeau în el un sfânt ca până atunci. Plecarea discipolilor l-a determinat pe Buddha să ia o decizie severă: S-a așezat sub un smochin, hotărât să nu plece de acolo până ce nu va primi revelația absolută. Legenda spune că el a stat sub smochin patru sau șapte săptămâni, până când, într-o noapte, a avut marea revelație.
Răspândirea noii doctrine
În ce a constat marea revelație pe care Buddha a avut-o sub smochin? E vorba de o descoperire de o simplitate covârșitoare: cauza oricărei suferințe este dorința. Când încetează dorința, dispare și suferința, locul lor fiind luat de liniște. Acest gând nou, care era nou atât pentru Buddha cât și pentru lume, îl va urmări toată viața. Mai târziu, Buddha va declara: „Eliberat, am avut deplina înțelegere a libertății mele. Neștiința era distrusă, știința se născuse, întunericul a fost risipit, lumina a apărut.”
După „iluminare”, se povestește că doi negustori care treceau prin acel loc i-au dat lui Buddha puțin orez și un fagure cu miere, după care ei au devenit primii adepți ai noii doctrine. Au urmat apoi anii propovăduirii învățăturilor sale. La Benares, i-a căutat pe cei cinci discipoli care-l părăsiseră, recâștigându-i pentru cauza sa. Prima predică cunoscută a „Iluminatului” conținea patru adevăruri fundamentale ale budismului, având la bază descoperirile făcute sub smochin. Acestea sunt cunoscute ca „cele patru adevăruri sublime”:
1) Orice viață înseamnă suferință.
2) Izvorul suferinței este dorința.
3) Izbăvirea de suferință se obține prin încetarea dorinței.
4) Calea izbăvirii de suferință constă în „cele opt încrengături”: privire dreaptă, judecată dreaptă, vorbire dreaptă, purtare dreaptă, îndeletnicire dreaptă, fapte drepte, memorie dreaptă și meditație dreaptă.
Buddha a început să-și răspândească doctrina de la vârsta de 35‑36 de ani și nu a încetat până la 80 de ani, vârsta la care a murit. A avut peste 60 de discipoli pe care i-a trimis în lume cu misiunea de a vesti calea eliberării: „Plecați din milă pentru lume, pentru binele zeilor și al oamenilor! Nu mergeți câte doi pe același drum! Propovăduiți doctrina cea vestită! Faceți cunoscută viața sfântă, perfectă, exemplară!”
Pe tot parcursul vieții, Buddha a condus personal propovăduirea noii doctrine. În anotimpul ploios, se retrăgea pentru meditație și pregătirea predicilor, pe care urma să le prezinte în timpul verii. Se pare că în timpul călătoriilor sale, Buddha a ajuns din nou la familia sa, reușind să-și convertească soția și copilul la noua doctrină.
Buddha a fost un bun orator și un strălucit misionar, atacând toate celelalte doctrine pe care le considera mincinoase. Predicile sale erau condimentate cu ilustrații, povestiri și chiar vorbe de duh. Este cunoscut cazul unei femei care i-a cerut „Iluminatului” un medicament care să-i readucă fiul decedat la viață. Buddha i-a spus: „Ai făcut bine că ai venit la mine pentru acest medicament. Du-te întâi în oraș și fă rost de boabe de muștar de la o familie în care moartea n-a pătruns niciodată.” Negăsind nicio familie care să nu fi fost atinsă de moarte, femeia și-a înmormântat fiul, apoi a devenit adeptă noii doctrine.
„Iluminatul” nu-și făcea griji pentru ziua de mâine și se mulțumea cu hrana pe care i-o ofereau admiratorii. Mergea din loc în loc însoțit de discipolii săi favoriți și urmat de o mare masă de credincioși. Într-o ocazie, și-a intrigat discipolii, acceptând să mănânce în casa unei curtezane.
Învățătura cea nouă era transmisă într-un mod inedit: Buddha mergea din oraș în oraș. La intrarea într-o localitate, alegea locul de popas într-o grădină, pădure sau pe malul unui râu. După-amiaza era consacrată meditației, iar seara se țineau predicile. Învățătura era predată sub forma unor întrebări în maniera lui Socrate, a unor parabole, discuții sau formulări scurte ale doctrinei.
Budismul și-a câștigat popularitatea mai ales în rândul săracilor, maestrul însuși ducând o viață modestă, deși provenea dintr-o familie princiară bogată. În cei circa 40 de ani de misionarism, Buddha a atras numeroși adepți și a format nu număr mare de călugări predicatori care au propovăduit mai departe nouă doctrină. Cel care a continuat și susținut nouă învățătură a fost regele Asoka, care a trăit două secole mai târziu.
Buddha a refuzat mult timp să primească femei între discipolii săi. Pe însăși mătușa lui, Mahapajati, care-i fusese doică, Buddha a refuzat-o de trei ori să intre între discipolii săi. În final a acceptat-o cu mare greutate, oferindu-i un rol minor în comunitate și spunând cu tristețe: „De acum înainte, religia noastră nu va mai dura multă vreme. Căci, după cum în casele cu multe femei și bărbați puțini hoții pătrund cu ușurință, la fel nici religia în care au fost primite multe femei nu va dura.”
Aflându-se pe patul de moarte și fiind întrebat de discipolul său apropiat, Ananda, cu privire la atitudinea față de femei, Buddha i-a răspuns:
– „Care trebuie să fie atitudinea față de femei?
– Să nu le vedem, Ananda…
– Dar dacă le vedem, care trebuie să fie atitudinea noastră?
– Să nu le vorbim, Ananda…
– Și ce să facă cel ce le vorbește?
– Să fie atent, Ananda…”
Moartea „Iluminatului” a survenit în mijlocul discipolilor săi după ce mâncase prea multă carne de porc. După trei nopți de chin, Buddha murit, ultimele sale cuvinte fiind: „Vă spun vouă, călugărilor, că tot ce se compune din mai multe elemente este trecător. Luptați cu înflăcărare!”
Trupul lui Buddha a fost incinerat, iar oasele sale au fost păstrate în locuri devenite sfinte, fiind mai întâi venerate, apoi adorate. Cel care era împotriva oricărui cult, devenise el însuși zeu.
Doctrina budistă
Un element caracteristic budismului este faptul că el promite izbăvirea de suferință nu prin intervenția unei divinități exterioare, ci printr-o disciplină spirituală personală. Doctrina budistă promite o mântuire mai degrabă prin psihologie, decât prin teologie, căci noțiunile de zeu, cult, demon și rugăciune nu au nicio importanță.
Budismul este mai degrabă o morală decât o religie, predicând stăpânirea de sine și învingerea răului prin bine, iubire și compasiune. Pentru comunitatea budistă, singura formă de cult constă în două întruniri anuale ale comunității dintr-o regiune, ocazie în care se citesc texte budiste, se fac spovedanii publice și au loc pelerinaje la locurile sfinte.
Morală budistă este deosebit de simplă. Omul care dorește să meargă pe calea virtuții trebuie să respecte cinci norme morale:
– Să nu ucidă nicio viețuitoare.
– Să nu ia ce nu i se dă.
– Să nu mintă.
– Să nu consume băuturi fermentate.
– Să respecte regulile castității.
O parte importantă a doctrinei budiste o reprezintă teoria transmigrării (reîncarnarea), care susține că fiecare om a trăit alte vieți anterioare, iar după moarte va trăi de asemenea alte vieți. Buddha a adăugat acestei credințe ideea că un om care urmează calea celor opt încrengături va ajunge la pacea Nirvanei (o stare de fericire realizată prin eliberarea de grijile vieții).
Teoria reîncarnării l-a ajutat pe Buddha să explice multe dintre problemele delicate pe care le ridică viața. Astfel, o nenorocire care-l lovește pe un om bun este explicată prin greșelile înfăptuite de acel om în viețile anterioare, iar faptul că un om rău nu este pedepsit în această viață este explicat prin pedepsirea lui în viețile viitoare.
Budismul disprețuiește trupul, pe care-l consideră „un maldăr dezgustător de cărnuri, acest înveliș cu nouă deschizături”. Este disprețuită și viața de familie, iar femeia este privită ca fiind o ființă inferioară. În același timp, budismul condamnă barierele de castă, clasă și etnie, promovând mântuirea tuturor oamenilor: compatrioți și străini, femei și bărbați, regi și sclavi.
Ideea unei divinități anterioare care a creat lumea este considerată o erezie pentru budism. În viziunea budistă, natura este un lung șir de nașteri și distrugeri, de cauze și efecte care se succed. Mitul paligenezei susține că un ciclu cosmic este urmat de alt ciclu cosmic, într-o perpetuă succesiune. În fiecare ciclu, distrugerea are loc de 56 de ori prin foc, de 7 ori prin apă și o singură dată prin vânt.
Distrugerea prin vânt este cea mai mare, căci în urma ei nu rămâne niciun atom în Univers, ci doar un spațiu gol și întunecat. Apoi se stârnește un alt vânt cumplit, care aduce ploaia, în urma căreia apar torente uriașe, apoi se naște un ocean imens, iar apele acestuia, retrăgându-se, fac loc treptat locașului ceresc și pământesc.
Cu privire la ideea de destin, atât de prezent în hinduism, în religia grecilor și în islamism, budismul o respinge categoric. Buddha a refuzat să răspundă întrebării dacă lumea are un început sau dacă ea va avea un sfârșit, dacă trupul este distinct de suflet sau dacă cele două se confundă, dacă există o răsplată în cer pentru cei drepți sau dacă nu există. El a refuzat să se ocupe de astfel de subiecte pe care le considera „o junglă” în care niciodată nu poți găsi înțelegere și pace, ci doar resentimente. Părerea lui Buddha era că zeii înșiși, dacă ar exista, nu ar putea răspunde la astfel de întrebări.
De aceea, budismul se concentrează asupra comportamentului uman, îndemnându-i pe credincioși: „Răspundeți mâniei cu bunătate, și răului cu bine… Nicăieri ura nu este distrusă prin ură; ura însă este învinsă de dragoste.”
Buddha i-a tratat cu dispreț pe preoți, pe care-i numea „țipari lunecoși”, care-ți scapă din mână mereu. Deși nu a condamnat pe față castele, el spunea că în doctrina lui au loc toți oamenii din toate categoriile. Respingea orice cult, jertfele de animale aduse zeilor, mantrele, precum și rugăciunile înălțate zeilor. Astfel, budismul devine o religie fără dogme și cler. Deși Buddha nu a interzis categoric cultul zeilor, pe el acest cult îl făcea să zâmbească, spunând: „Este curată nebunie să crezi că o altă persoană ne poate aduce fericirea sau că ne poate face nefericiți.”
„Iluminatul” nu le promite adepților săi credincioși cerul, dar nici nu-i amenință cu infernul pe cei care nu acceptă doctrina sa. În teologia budistă nu este loc pentru Dumnezeu. Lumea nu este considerată opera vreunei zeități, iar morala nu este expresia voinței divinității. Pentru un budist nu există nimic în afară lucrurilor pe care le putem cunoaște prin simțurile noastre.
Partea slabă a filozofiei budiste este legată de suflet. Budismul nu acceptă existența unui suflet, ceea ce intră în contradicție cu credința în transmigrație. Dacă nu există suflet, atunci cine se reîncarnează? Cum mai este posibilă renașterea în care se credea?
Singurul lucru din hinduism de care Buddha nu s-a îndoit niciodată a fost „roata renașterilor” și legea Karma, învățături pe care le-a acceptat ca pe niște axiome. Singurul gând al „Iluminatului” a fost acela de a scăpa de șirul lung al reîncarnărilor repetate, ajungând la Nirvana, apoi la anihilarea completă. De fapt, mântuirea în filozofia budistă înseamnă anihilare.
Scrieri budiste
Acestea pot fi grupate în trei părți numite și „coșuri” („pitaka”). Ansamblul lor formează „Tripitaka” sau „Cele Trei Coșuri”. Prima parte conține predicile lui Buddha, a doua conține recomandări pentru budiștii de rang superior, iar a treia parte este o dezvoltare metafizică.
Tipărirea scrierilor budiste este în curs de realizare și ar putea duce la apariția celei mai mari cărți din lume. Cuvintele lui Buddha sunt considerate revelație divină.
Lori Balogh
Bibliografie:
1) Ovidiu Drâmbă, „Istoria culturii și civilizației”, vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 276‑279
2) Will Durant, „Civilizații istorisite”, vol. II, Ed. Prietenii Cărții, București, 2002, p. 152‑171
3) Ernest Stere, „Din istoria doctrinelor morale”, vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975
4) C. F. Potter, „Fondatori de mari religii”, Ed. Prietenii Cărții, București, 2000
5) Atlasul religiilor lumii, Ed. Hammond, București, 2009
