Psalmul 55 – Vremuri tulburi

Psalmul 55 – Vremuri tulburi

 

Către mai-marele cântăreţilor.

De cântat pe instrumente cu coarde.

Un psalm al lui David

 

1. „Ia aminte, Dumnezeule, la rugăciunea mea şi nu Te ascunde de cererile mele!

2. Ascultă-mă şi răspunde-mi! Rătăcesc încoace şi încolo şi mă frământ

3. din pricina zarvei vrăjmaşului şi din pricina apăsării celui rău. Căci ei aruncă nenorocirea peste mine şi mă urmăresc cu mânie.

4. Îmi tremură inima în mine şi mă cuprinde spaima morţii,

5. mă apucă frica şi groaza, şi mă iau fiorii.

6. Eu zic: „O, dacă aş avea aripile porumbelului, aş zbura şi aş găsi undeva odihnă!”

7. Da, aş fugi departe de tot şi m-aş duce să locuiesc în pustie.

8. Aş fugi în grabă la un adăpost de vântul acesta năpraznic şi de furtuna aceasta.

9. Nimiceşte-i, Doamne, împarte-le limbile, căci în cetate văd silă şi certuri;

10. zi şi noapte ei îi dau ocol pe ziduri: nelegiuirea şi răutatea sunt în sânul ei;

11. răutatea este în mijlocul ei şi vicleşugul şi înşelătoria nu lipsesc din pieţele ei.

12. Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş suferi; nu potrivnicul meu se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui.

13. Ci tu, pe care te socoteam una cu mine, tu, frate de cruce şi prieten cu mine!

14. Noi, care trăiam împreună într-o plăcută prietenie şi ne duceam împreună cu mulţimea în Casa lui Dumnezeu!

15. Să vină moartea peste ei şi să se coboare de vii în Locuinţa morţilor! Căci răutatea este în locuinţa lor, în inima lor.

16. Dar eu strig către Dumnezeu, şi Domnul mă va scăpa.

17. Seara, dimineaţa şi la amiază, oftez şi gem, şi El va auzi glasul meu.

18. Mă va scăpa din lupta care se dă împotriva mea şi-mi va aduce pacea, căci mulţi mai sunt împotriva mea!

19. Dumnezeu va auzi şi-i va smeri, El, care din veşnicie stă pe scaunul Lui de domnie. (Oprire). Căci în ei nu este nicio nădejde de schimbare şi nu se tem de Dumnezeu.

20. Ei pun mâna pe cei ce trăiau în pace cu ei şi îşi calcă legământul.

21. Gura lor este dulce ca smântâna, dar în inimă poartă războiul; cuvintele lor sunt mai alunecoase decât untdelemnul, dar, când ies ele din gură, sunt nişte săbii.

22. Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.

23. Şi Tu, Dumnezeule, îi vei coborî în fundul gropii. Oamenii setoşi de sânge şi de înşelăciune nu vor ajunge nici jumătate din zilele lor. Eu însă mă încred în Tine!”

 

     De nerecunoscut

In Psalmul 55 intalnim imaginea unui David de nerecunoscut. Cu greu putem sa-l identificam in versurile sale pe „cantaretul placut al lui Israel” ( 2 Samuel 23, 1 ) de alta data, pe cel care canta cu intreaga sa fiinta laudele Domnului, indemnandu-i si pe altii sa faca la fel.

Aflat intr-un moment de grea cumpana si fiind confruntat cu amenintari venite din partea unor oameni la care nu se astepta, psalmistul isi pune sufletul pe masa, asa cum era: tulburat, agitat si debusolat.

Psalmul 55 este o radiografie a propriului suflet amenintat cu disparitia de pe scena vietii, fara sa ascunda niciuna din dilemele cu care se confrunta in acele imprejurari. De ce Dumnezeu pare sa Se ascunda de el, manifestand indiferenta fatza de suferintele de care avea parte ? De ce Dumnezeul caruia Ii slujise intreaga viata si pe care Il iubea cu intreaga sa fiinta pare surd la strigatele sale dupa ajutor ?

In incercarile dramatice prin care trecea in acea perioada tulbure din viata, pustia cu primejdiile ei parea mai prietenoasa decat cetatea sa, in care nelegiuirea colcaia in interiorul ei si pe ale carei ziduri violenta se plimba in voie.

Daca este ceva de admirat la David in psalmii sai, in general, si in Psalmul 55, in special, este sinceritatea sa dezarmanta. El nu ascunde nimic din trairile sale sufletesti, chiar daca prin exprimarea lor se face vulnerabil inaintea concetatenilor sai si mai ales a posteritatii. David nu pune nicio masca sentimentelor sale, lasandu-le libere, pentru ca si noi, cei care trecem prin imprejurari asemanatoare, sa ne putem identifica cu el si sa ne bucuram in final de aceleasi solutii salvatoare de care a avut si el parte.

Acesta este David, „omul dupa inima Mea”, cum il caracterizeaza Insusi Dumnezeu ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ), un om cu lumini si umbre, cu calitati si defecte, insa un om care a stiut intotdeauna sa se indrepte cu incredere spre Cel care are solutiile cele mai bune la toate problemele inerente ale vietii. Si daca el a reusit sa depaseasca toate obstacolele vietii, avand in mana secretul succesului sigur, noi de ce nu am reusi ?

 

     Un suflet agitat

Traditia ebraica aplica Psalmul 55 la tradarea lui Ahitofel, sfetnicul de incredere al lui David, care a trecut de partea lui Absalom in timpul rebeliunii acestuia. Insa fie ca evenimentul care a dus la scrierea acestui psalm a fost tradarea lui Ahitofel, fie ca a fost altul, este cert ca David se afla intr-o criza majora, intr-o situatie disperata din care nu vedea nicio iesire.

Tonul cu care incepe psalmul este agitat si dens. Este un strigat dupa ajutor, in care gandurile exprimate haotic reflecta o mare dezamagire: „Ia aminte, Dumnezeule, la rugaciunea mea si nu Te ascunde de cererile mele ! Asculta-ma si raspunde-mi ! Ratacesc incoace si incolo si ma framant din pricina zarvei vrajmasului si din pricina apasarii celui rau. Caci ei arunca nenorocirea peste mine si ma urmaresc cu manie” ( vers. 1-3 ).

Psalmistul are impresia ca Dumnezeu Se ascunde de el, fiind indiferent fatza de necazul pe care-l traversa. Parca ni-l imaginam pe David plimbandu-se incoace si incolo agitat, frecandu-si barba nedumerit si intrebandu-se de ce intarzie Dumnezeu sa-i dea un semnal, de ce intarzie sa intervina in viata lui.

Era insa doar o iluzie spirituala. De cate ori nu ni se intampla si noua sa credem ca Dumnezeu ne-a parasit sau ca este indiferent la suferinta noastra ! Insa problema nu este la El, ci la noi. Noi vedem doar o infima parte din existenta, in timp ce El are intotdeauna in fatza imaginea de ansamblu.

Promisiunea facuta de El ramane in picioare: „Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: „Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57, 15 ).

Din nefericire, natura noastra decazuta isi cere tributul, iar atunci cand ne aflam in cuptorul de foc al incercarii, adesea uitam astfel de fagaduinte. Altfel nu ne putem explica groaza care razbate din lamentatiile psalmistului: „Imi tremura inima in mine si ma cuprinde spaima mortii; m-apuca frica si groaza si ma iau fiorii” ( vers. 4.5 ).

Desi era obisnuit cu conditia de fugar si cu primejdiile inerente acesteia, de data aceasta lucrurile par sa fie mult mai grave. Psalmistul simte umbra mortii venind asupra lui odata cu suflarea vrajmasilor pe care parca o simte in ceafa. Mesajul mortii iminente il ingrozeste si David, cel putin pentru moment, isi pierde echilibrul sufletesc, care i-a fost sprijin intreaga viata. Ramane o intrebare: „Si cand se surpa temeliile, ce ar putea sa mai faca cel neprihanit  ?” ( Psalmul 11,3 ).

 

     Evadarea

„Eu zic: „O, daca as avea aripile porumbelului, as zbura si as gasi undeva odihna ! Da, as fugi departe de tot si m-as  duce sa locuiesc in pustie. As fugi in graba la un adapost de vantul acesta napraznic si de furtuna aceasta” ( vers. 6-8 ).

Frumusetea poetica a acestor versuri  este inegalabila. Poate ca fiind inspirat de acest psalm, in mijlocul interminabilelor necazuri si suferinte de care a avut parte in cei patruzeci de ani de slujire, profetul Ieremia a izbucnit si el: „O, daca as avea un han de calatori in pustie, as parasi pe poporul meu si m-as departa de el !” ( Ieremia 9,2 ).

E numai natural sa cautam eliberarea atunci cand necazurile se abat asupra noastra asemenea unui „vant napraznic” si a unei furtuni puternice. Niciun om cu gandire rationala nu se simte in largul sau atunci cand se afla sub presiunea unor evenimente nedorite.

O lege a fizicii ne spune ca atunci cand un obiect se afla sub presiunea unei forte exterioare, el va cauta sa se deplaseze in directia in care presiunea acestei forte sa fie cat mai mica. Daca obiectele „reactioneaza” in acest mod, de ce oamenii ar proceda altfel in situatii limita ?

Nu am fost creati pentru suferinta si moarte, ci pentru o viata implinita si fericita. „Gandul vesniciei” lasat de Creator in fiinta umana ( Eclesiastul 3,11 ) este intr-un permanent conflict cu ideea de suferinta, necaz, boala si moarte. Asadar, e numai natural sa cautam eliberarea din necazuri. Insa daca aceasta dorinta ajunge sa devina obsesie, nu e un lucru bun.

In conditiile pacatului in care traim cu totii, avem nevoie de disciplina greutatilor, a obstacolelor si a suferintei, pentru a ne dezvolta caractere dupa voia lui Dumnezeu. In loc sa „zburam” in locuri pustii, devenind pustnici in creierul muntilor sau in locuri neumblate de om, nu este infinit mai bine sa strigam la Dumnezeu ? Nu e mai de dorit ca El sa ne dea putere sa suportam greutatile ? „Zborul” in pustie nu te face mai puternic. Dimpotriva…

Copacii care rezista la cele mai puternice furtuni nu se afla in vai, unde sunt ocrotiti, ci pe culmile muntilor, unde stau zi de zi in bataia vanturilor napraznice. Asadar, evadarea din incercarile ingaduite de Dumnezeu in viata nu este intotdeauna solutia cea mai buna.

 

     O radiografie a societatii

Psalmul 55 este nu doar o radiografie a unui om doborat de necazuri, ci si a societatii din care facea parte. Lamentatiile psalmistului sunt amestecate cu indignarea pe care o resimte vazand relele din societate.

Dorind ca raul sa fie complet eradicat, David face apel la istoria sacra, la acele timpuri indepartate in care Dumnezeu a pus hotare raspandirii raului prin incurcarea limbilor la Turnul Babel: „Nimiceste-i, Doamne, imparte-le limbile, caci in cetate vad sila si certuri; zi si noapte ei ii dau ocol pe ziduri; nelegiuirea si rautatea este in mijlocul ei, si viclesugul si inselatoria nu lipsesc din pietele ei” ( vers. 9-11 ).

Privind spre cetate, psalmistul nu vede decat cearta, vilolenta, rautate si viclesug. A obosit sa vada in pietele lui Israel atatea conflicte generate de lucruri de nimic, acolo unde ar fi trebuit sa fie pacea si armonia. Sa fie aceasta si o radiografie a Bisericii din care facem parte ? Obositi de propriile necazuri si probleme, ne asteptam ca in „pietele” si pe „zidurile” Bisericii sa gasim liniste, pace si armonie. Cel putin acolo, daca nu in propria viata…

De cate ori Insusi Mantuitorul, obosit de fatarnicia spionilor ce se aflau permanent pe urmele Sale, nu tanjea dupa putina pace si armonie in mijlocul micului grup de ucenici apropiati ! Iar acolo unde Se astepta mai putin, intalnea necredinta, certuri pentru locurile de frunte, ganduri lumesti si chiar tradare.

Dar aceasta este lumea pacatului, lumea in care traim de la caderea primilor nostri parinti. De la hotarele Edenului, acolo unde a avut loc prima cearta intre Cain si Abel, si pana astazi, lumea s-a umplut de conflicte de tot felul. Iar pacea si armonia dupa care tanjeste sufletul nostru obosit nu mai poate fi intalnita in ea. Iar Biserica, traind in aceasta lume corupta, este si ea contaminata adesea de spiritul ei.

Cu toate acestea, exista speranta. „Capul” ei, Iisus Christos ( Coloseni 1,18 ), ne promite pacea dupa care tanjim: „Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna” ( Matei 11,28 ). „Va las pacea, va dau pacea Mea. Nu v-o dau cum v-o da lumea. Sa nu vi se tulbure inima, nici sa nu se inspaimante” ( Ioan 14,27 ).

 

     Gustul tradarii

     „Ci tu, pe care te socoteam una cu mine, tu, frate de cruce si prieten cu mine ! Noi traiam impreuna intr-o placuta prietenie si ne duceam impreuna cu multimea la Casa lui Dumnezeu” ( vers. 13.14 ).

Omul este capabil sa indure munti de suferinte si nedreptati, cu conditia sa le cunoasca sensul. Insa atunci cand nu stii pentru ce suferi, chiar si o banala jignire, aruncata peste umar de cineva, te poate arunca in tenebrele depresiei.

Dintre toate suferintele care ii sunt date omului sa le suporte, una le intrece pe toate, provocand dureri sufletesti inimaginabile si lasand cicatrice pentru tot restul vietii: tradarea. Gustul ei amar il cunoastem cu totii. Nici Mantuitorul nu a fost scutit de aceasta suferinta suprema, profetizata cu veacuri inainte de profetul Zaharia:

     „Si daca-l va intreba cineva: „De unde vin aceste rani pe care le ai la maini ?”, el va raspunde: „In casa celor ce Ma iubeau le-am primit”. Scoala-te, sabie, asupra pastorului Meu si asupra omului care imi este tovaras” ( Zaharia 13, 6.7; vezi si Matei 26,31; Marcu 14,27 ).

Prezenta gustului tradarii in Psalmul 55 i-a determinat pe unii cercetatori ai Psalmilor sa considere versetele 13 si 14 ca fiind profetice, trimitandu-ne peste veacuri la actul tradarii lui Iuda.

Revenind insa la contextul istoric in care a fost scris Psalmul 55, ne intrebam: Cine trebuie sa fi fost persoana cu care David avusese o legatura atat de profunda si intima, dar care l-a tradat intr-un mod atat de neasteptat ? Sa fie vorba de Ahitofel, sfetnicul de incredere al lui David, dar care a trecut de partea lui Absalom in timpul rebeliunii acestuia ? Sa fie vorba de Absalom, fiul cel atat de frumos si promitator al regelui ? Sau sa fie vorba de Saul, cu care David avusese initial o relatie excelenta ? Nu stim. Si nici nu este atat de importanta identificarea tradatorului. Important este insa gestul tradarii, indiferent cine poseda „licenta” lui.

Atentie, insa ! De gustul amar al tradarii nu au avut parte doar David, Iisus, Pavel sau alte personaje biblice. Pericolul ne pandeste pe fiecare dintre noi, care traim in „zilele din urma” ale istoriei si ale luptei dintre bine si rau. Apostolul Pavel avertizeaza Biserica finalului de istorie: „Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi… vanzatori… avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea” ( 2 Timotei 3,1-5 ).

Tradatorii nu vor disparea niciodata cat timp va dura istoria pacatului. Doar ca ei vor fi mereu altii…Si pentru a ne ajuta sa fim vigilenti in asemenea situatii, psalmistul ne ofera cateva indicii dupa care ii putem identifica pe „vanzatorii de profesie:

„Ei pun mana pe cei ce traiau in pace cu ei, si isi calca legamantul. Gura lor este dulce ca smantana, dar in inima poarta razboiul; cuvintele lor sunt mai alunecoase decat untdelemnul, dar cand ies ele din gura, sunt niste sabii” ( vers. 20.21 ).

Daca cei ce-i doreau rau psalmistului ar fi fost niste dusmani declarati, el ar fi suportat mult mai usor situatia. Insa acestia erau fosti prieteni a caror „specialitate” era ipocrizia. Soarta lor ? „Sa vina moartea peste ei, si sa se pogoare de vii in locuinta mortilor ! Caci rautatea este locuinta lor… Dumnezeu va auzi si-i va smeri, El, care din vesnicie sta pe scaunul Lui de domnie. Caci in ei nu este nicio nadejde de schimbare si nu se tem de Dumnezeu… Si Tu, Dumnezeule, ii vei pogori in fundul gropii. Oamenii setosi de sange si de inselaciune nu vor ajunge nici la jumatate din zilele lor” ( vers. 15.19.23 ).

 

      Un final luminos

Asemenea altor psalmi ai lui David care incep pe un ton plangator, invocand ajutorul urgent al lui Dumnezeu, dar care se termina plini de speranta, Psalmul 55 se incheie intr-o nota luminoasa, intr-o gama majora.

     „Dar eu strig catre Dumnezeu si Domnul ma va scapa. Seara, dimineata si la amiaza oftez si gem, si El va auzi glasul meu. Ma va scapa din lupta care se da impotriva mea si-mi va aduce pacea, caci multi mai sunt impotriva mea” ( vers. 16-18 ).

Aceasta incredere debordanta a psamistului in inteventia lui Dumnezeu este demna de admirat. Ne intrebam de ce un om care a avut caderi atat de spectaculoase ca David a fost numit de Insusi Dumnezeu „om dupa inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ) ? Un raspuns posibil se afla in increderea nezdruncinata pe care David a manifestat-o in Dumnezeul sau in cele mai grele furtuni ale vietii.

Iar aceasta incredere el vrea sa ne-o insufle si noua, dupa milenii de istorie: „Incredinteaza-ti soarta in mana Domnului si El te va sprijini. El nu va lasa niciodata sa se clatine cel neprihanit” ( vers. 22 ).

Termenul „soarta”este tradus din ebraicul „yelah”, cuvant care apare doar aici in Vechiul Testament.  Sensul lui nu se cunoaste cu predcizie. Talmudul ii da sensul de „povara”, „grija”, „neliniste” sau „framantare”. Insa oricare ar fi sensul, indemnul de a incredinta in mana Domnului povara noastra este cat se poate de actual.

Felix Mendelssohn Bartoldy a folosit versetul 22 in oratoriul „Ilie”, in coralul pe patru voci cantat dupa rugaciunea lui Ilie pentru ploaie pe muntele Carmel. Dumnezeu insa asteapta sa-l cantam fiecare dintre noi in „oratoriul” propriei noastre vieti, asemenea psalmistului:

„Eu insa ma incred in Tine !” ( vers. 23 up. )

Lori Balogh