Privește țintă!

Privește țintă!

„Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea Credinței noastre, adică la Iisus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitați-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală în sufletele voastre.”

Evrei 12,2.3

Echilibristica vieții

Contrar așteptărilor, viața unui om care a întors definitiv spatele păcatului, îndreptându-se spre Creatorul său, nu este deloc ușoară. În versetele citate mai sus, apostolul ne vorbește despre împotrivire, cruce, suportarea rușinii și pericolul de a cădea de oboseală pe drumul credinței.

Pe calea cea îngustă, care duce în Împărăția lui Dumnezeu, există multe capcane întinse de Diavol, există multe primejdii nebănuite și se duc multe lupte pentru a ajunge la capătul ei. De ce toate acestea?

Pe de o parte, pentru că la convertirea omului se naște în el o fire nouă: firea duhovnicească (spirituală), fără ca firea veche (pământească) să dispară complet. Cele două firi (naturi) antagonice și ireconciliabile rămân în om până la sfârșitul vieții și sunt într-o continuă luptă. Care dintre ele va ieși învingătoare? Depinde de noi, pe care dintre cele două firi o hrănim mai mult.

Pe de altă parte, Diavolului nu-i convine să-și piardă supușii. De aceea, el „dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5,8), sperând să-i descurajeze și să-i determine pe cât mai mulți dintre cei care au ales să meargă pe calea cea îngustă să o abandoneze. Va reuși el oare? Din nou, depinde doar de noi: cât de hotărâți suntem să rămânem de partea lui Dumnezeu și a adevărului Său.

Nu, viața unui copil al lui Dumnezeu, deși e frumoasă, nu este deloc ușoară. Uneori simțim că pământul ne fuge de sub picioare și parcă am merge pe ape nesigure. Ne vedem uneori în postura lui Petru, care pășea pe marea înfuriată spre Mântuitorul său, gata să fie înghițit de valuri în orice clipă.

Alteori simțim că drumul nostru este ca mersul pe o frânghie deasupra prăpastiei. Încercăm din răsputeri să ne menținem echilibrul, gata oricând, asemenea lui Iuda, să ne prăbușim pentru totdeauna în abisul nemântuirii.

Iar alteori parcă ne-am învârti în cerc, fără să înaintăm și fără să facem progrese, asemenea părinților lui Iisus care-L pierduseră pe fiul lor doar pentru o clipă de neatenție.

Indiferent de situație, un copil al lui Dumnezeu va simți întotdeauna îngustimea căii pe care se află și va vedea o mulțime de pericole nebănuite care-l așteaptă după fiecare cotitură a vieții. Există vreo soluție pentru ca, indiferent dacă mergem pe ape, dacă mergem pe frânghie sau ne învârtim în cerc fără să ne dăm seama, să ajungem totuși la capătul călătoriei noastre? Există un secret al biruinței, indiferent de încercările, suferințele, durerile, dezamăgirile, eșecurile și frustrările pe care le trăim în prea scurta și efemera noastră viață? Cu siguranță, soluția există!

Mersul pe ape (Matei 14,22‑33)

Era noapte… O noapte adâncă și fără stele, care, odată trăită, nu mai poate fi uitată niciodată. Pe marea înfuriată a Galileii, o coajă de nucă cât o corabie se luptă cu valurile uriașe și vânturile năpraznice pentru ca prețioasa ei încărcătură – cei 12 ucenici ai lui Iisus – să nu ajungă în adâncuri, dispărând pentru totdeauna.

Fusese o zi încărcată, atât pentru Iisus, cât și pentru ucenicii Săi. În acea zi au fost vindecați mulți bolnavi, au fost încurajați mulți oameni loviți de tot felul de necazuri, au fost hrăniți cei care flămânzeau după un cuvânt din partea lui Dumnezeu și, în final, gloatele flămânde și obosite au fost hrănite printr-o minune divină.

La sfârșitul acelei zile încărcate, atmosfera în rândul ucenicilor și gloatelor adunate ajunsese la paroxism. Toți credeau că sosise clipa de aur pentru ca Iisus să fie urcat pe tronul lui David. Totuși, Mântuitorul trece pe lângă ocazia de aur ca și când n-ar fi observat-o. După ce dă drumul norodului, El le poruncește ucenicilor să treacă de partea cealaltă a mării. Mesajul Lui era clar: „Liniștiți-vă! Eu nu pentru aceasta am venit în lume. Eu nu am venit să urc pe un tron pământesc, ci pe tronul inimii voastre. Iar ca să câștig acest tron, e nevoie de dragoste și jertfă. Jertfa supremă.. „

Oare care era atmosfera din mica ambarcațiune care-i ducea pe ucenici spre celălalt țărm al mării? Nu ne este greu să ne imaginăm. Mă întreb dacă nu cumva întunericul din sufletele lor dezamăgite nu era mai mare decât cel din acea noapte fără stele. În mintea ucenicilor se nasc întrebări după întrebări, însă niciuna dintre ele nu-și găsește răspunsul cuvenit.

Și, de parcă nu ar fi fost suficientă furtuna din sufletele lor, pe mare izbucnește o furtuna adevărată cu fulgere și tunete, cu vânt năpraznic și valuri amenințătoare. Iar Iisus nu este cu ei… Unde era Domnul lor în acele momente în care aveau atâta nevoie de El?

Totuși, Iisus era acolo, umblând pe marea agitată și apropiindu-Se de ei. „Este o nălucă”, strigă unul dintre ucenici, mărind spaima care deja pusese stăpânire pe inimile lor. Dar Iisus, ca să-i liniștească, le spune: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!” „Doamne”, I-a răspuns Petru, „dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe ape!” „Vino!” i-a zis Iisus” (vers. 27‑29).

Și Petru coboară din corabie, atinge cu tălpile sale apele agitate și – minune! – începe să umble pe ele. Însă nu trec decât câteva clipe și începe drama. Atâta vreme cât privirile lui Petru sunt ațintite spre Iisus, picioarele sale calcă pe teren sigur. Sub tălpile sale, valurile înfuriate se liniștesc și capătă consistența uscatului, iar Petru înaintează entuziasmat de experiență pe care o trăiește.

Curând însă, în urechile sale se aude o șoaptă discretă: „Petru, uite ce curajos ești! Nimeni n-a avut atâta curaj și credință ca tine. În mod sigur, după gestul acesta, vei crește în ochii lui Iisus.” Pentru o clipă, bietul apostol își ia privirea de la Domnul său și se uită cu coada ochiului, plin de mândrie, spre ucenicii rămași în corabie fără glas.

Exact în aceeași clipă Petru mai vede ceva: valurile uriașe și amenințătoare, simțind din plin tăria vântului care încearcă să-l doboare. Și tot în clipa aceea el simte cum terenul de sub tălpi se fluidifică, cum picioarele încep să se afunde și cum adâncul îl trage spre el.

„Doamne, scapă-mă!” – strigă Petru în disperare. Iar Domnul, așa cum face de fiecare dată cu oricare dintre noi atunci când strigăm spre El disperați, întinde mâna, îl apucă pe bătrânul ucenic îngrozit și-l ajută să meargă din nou pe ape.

„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (vers.31) – îl mustră cu delicatețe Iisus. Sau, cu alte cuvinte: „Petre, de ce ți-ai luat privirea de la Mine? Nu știai că poți merge pe ape doar dacă privești țintă la Mine?”

Mersul pe frânghie

Iuda, unul dintre ucenicii Domnului… Probabil unul dintre cei mai dotați și educați. Însă trebuie să remarcăm încă de la început un amănunt important: Iuda nu a fost chemat la ucenicie direct de Iisus, așa cum s-a întâmplat cu ceilalți 11 ucenici. Iuda s-a infiltrat în rândurile lor, fiind sprijinit și recomandat cordial de ceilalți ucenici, care vedeau în el un om deosebit de capabil, inteligent, care va mări prestigiul grupului și eficiența lucrării lui Iisus.

Mântuitorul nu l-a respins, deși îi cunoștea inima și viitorul. El știa că lui Iuda îi place să meargă pe „frânghie”, să înfrunte riscuri uriașe și să fie aplaudat de mulțime pentru realizările lui. În ciuda acestor realități, Iisus l-a primit în rândurile ucenicilor Săi și l-a înconjurat cu aceeași grijă și dragoste, oferindu-i aceleași ocazii de a crește în har ca și celorlalți ucenici.

Această mână întinsă a lui Iisus către el a făcut ca Iuda să devină martor ocular al tuturor minunilor și învățăturilor Maestrului său timp de trei ani și jumătate. Iuda are privilegiul de a participa activ la lucrări de evanghelizare, primind puterea de a scoate demoni și de a vindeca bolnavi. Are privilegiul de a auzi predici rostite de Iisus, de a vedea cum morții învie în prezența Izvorului Vieții, de a vedea orbi care își recapătă vederea, leproși curățați, paralizați vindecați. Iuda vede cu ochii săi cum mulțimi de oameni Îl caută pe Mântuitorul, însetate să afle cât mai multe lucruri despre Împărăția lui Dumnezeu care se apropiase de ei.

Iuda a avut aceleași privilegii ca toți ceilalți ucenici, dar destinul său a fost atât de diferit… De ce? Pentru că Iuda a ales să meargă pe „frânghie”… Și mersul pe frânghie este riscant, deosebit de riscant.

Oamenii au o admirație deosebită pentru cei ce merg pe frânghie, sfidând pericolele. Îi vezi pășind atent, cu maximă prudență pe cablul subțire, întins deasupra prăpastiei, într-un echilibru perfect și uneori fără niciun mijloc de protecție. Spectatorii stau cu sufletul la gură, căci la fiecare pas și la fiecare mișcare făcută omul de pe frânghie se poate dezechilibra, căzând în prăpastie.

Acești temerari cunosc însă un secret, fără de care nu ar reuși astfel de performanțe: să privești mereu spre un punct fix aflat înaintea ta. Nu în jos, nici în sus, nici la dreapta, nici la stânga, ci înainte. Indiferent de frumusețea peisajului său de numărul admiratorilor, omul reușește doar dacă privește înainte spre un punct fix.

Pentru un timp, Iuda a privit țintă la Mântuitorul său. Îl iubea cu sinceritate pe Domnul și Îi admira caracterul. Dacă nu ar fi fost așa, Iuda nu s-ar fi alăturat unei grupe care era mereu spionată de farisei și rabini și care stârnea atât împotrivire din partea conducătorilor națiunii. Însă Iuda avea niște defecte de caracter care i-au abătut privirea de la Iisus, făcându-l să se dezechilibreze și să cadă în prăpastia nemântuirii pentru totdeauna.

Iuda era foarte ambițios în cele lumești. Iisus însă dorea să transforme ambiția lui greșit orientată în ceva bun: râvna pentru Evanghelie. Iuda iubea banii… Pentru a-l vindeca de acest defect, Mântuitorul i-a oferit ocazia de a-și înfrânge pornirile, punându-l casier al grupei ucenicilor. Însă, în loc să folosească ocazia oferită de Iisus pentru a se îndrepta, Iuda a cultivat în continuare iubirea de bani.

De multe ori, atunci când făcea un serviciu în slujba lui Iisus, sustrăgea din puținele fonduri ale ucenicilor și se plătea pe sine pentru serviciul făcut. Nu fura în mod vulgar, însă folosea orice pretext pentru a lua din puținele resurse financiare ale ucenicilor. Deși lui i se părea că procedează corect, în ochii lui Dumnezeu era un hoț.

Iuda avea o personalitate marcantă, era orgolios și ținea mult la propriile păreri. Mereu avea de criticat ceva, mereu era în dezacord cu ceilalți… Despre sine, Iuda avea o părere foarte bună, privindu-i pe ceilalți cu superioritate. Vedea în semenii săi niște naivi care nu știu să profite de împrejurări. El credea că biserica nu va prospera niciodată cu astfel de conducători miopi.

Pentru Iuda, Petru era un impulsiv care acționa întotdeauna fără judecată; Ioan – un nepriceput în cele financiare; Matei – un om pe care nu te puteai baza niciodată… Dacă n-ar fi fost el, Iuda, biserica ar fi avut multe încurcături cu astfel de conducători.

Uneori, Iuda avea îndoieli cu privire la divinitatea lui Iisus, însă nu le exprima niciodată. Era revoltat că lucrarea nu înainta așa cum dorea el. Vede cum trece timpul fără ca mulțimile să se adune la Iisus așa cum s-ar fi așteptat. E foarte nemulțumit când vede că, dimpotrivă, mulți Îl părăsesc pe Iisus. În inima lui, Iuda ia atunci o hotărâre: Nu se va uni atât de tare cu Mântuitorul încât să nu se mai poată desprinde de El. Iuda își păstrează o rezervă… Adică, Iuda se hotărăște să nu mai privească țintă la Domnul sau.

Rezultatul? Începe să facă greșeli din ce în ce mai evidente, apoi păcătuiește voit, trădându-L pe Iisus, pentru ca, în final, funia pe care a încercat să meargă s-a încolăcit în jurul gâtului, sugrumându-l. Un sfârșit tragic, de nedorit nici pentru dușmanii noștri, însă un sfârșit previzibil. Fiindcă ori de câte ori vrei să mergi pe frânghie, trebuie să știi cât de mare este riscul atunci când uiți secretul reușitei: a privi spre un punct fix. A privi țintă la Iisus…

Mersul în cerc (Luca 2,41‑52)

Era prima ocazie în care copilul Iisus, acum în vârstă de doisprezece ani, participă la praznicul pascal. Era vârsta pe care evreii o considerau limita dintre copilărie și tinerețe, moment în care copilul evreu devenea un „fiu al Legii” și, de asemenea, un „fiu al lui Dumnezeu”.

Zilele marii sărbători fiind scurse, pelerinii care veniseră la Ierusalim se îndreptau fiecare spre casele lor. Printre ei se aflau și părinții pământești ai lui Iisus: Iosif și Maria. Absorbiți de discuțiile purtate cu tovarășii de călătorie, cei doi n-au observat că Iisus nu se afla printre pelerinii care se întorceau acasă.

Abia la un popas făcut în drumul spre casă, Iosif și Maria au realizat că Iisus nu era cu ei. Oare ce simțăminte au trăit cei doi când și-au dat seama de lipsa fiului lor? Amintirea încercării lui Irod de a le ucide pruncul abia născut le umplea sufletele de presimțiri sumbre. Au crezut la început că Iisus se afla amestecat printre caravanele care se întorceau în Galileea. Apoi au crezut că fiul lor s-a lipit de unele rude sau cunoscuți care fuseseră la marea sărbătoare. Dar toate aceste presupuneri se dovedesc înșelătoare. Iisus este de negăsit.

Părinții încep căutările febrile. Se întorc din drum și timp de trei zile Îl caută pe Iisus și în gaură de șarpe. Abia după trei zile, aflându-se în templu, părinții aud un glas atât de cunoscut lor, dialogând cu rabinii. Era glasul lui Iisus, punând întrebări sau răspunzând la întrebările rabinilor.

Ce a urmat, știm cu toții: Maria Îl dojenește pe fiul ei, iar Iisus le răspunde părinților Săi cu respect, dar și cu o umbră de mustrare: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu”? (Luca 2,49).

Părinții lui Iisus nu știau că fiul lor și Fiul lui Dumnezeu trebuia să Se afle în casa Tatălui Său. Dar oare creștinii de azi știu unde se află Mântuitorul lor după înălțarea Sa la cer? Câți dintre urmașii Săi sunt preocupați de lucrarea pe care o face El în aceste momente? Știu ei încotro să-și îndrepte privirile pentru a le aținti asupra lui Iisus?

Experiența dramatică prin care au trecut Iosif și Maria în acea împrejurare este un exemplu tipic de mers în cerc. Te îndrepți spre o țintă, apoi, din diferite motive, te întorci exact la 180*, pentru ca apoi să revii la drumul inițial. De ce acest ocol? De ce această întârziere?

Pentru un motiv cât se poate de simplu: Iosif și Maria nu L-au avut pe Iisus tot timpul în atenția lor. Nu au privit țintă la El, fiind furați de alte preocupări pământești, oricât de nevinovate ar fi fost acestea. Care a fost prețul acestei neglijențe? Trei zile de căutări febrile, emoții trăite la cote maxime, eforturi ce puteau fi evitate, energii consumate inutil și timp pierdut în zadar.

O clipă de neatenție i-a costat pe Iosif și Maria trei zile de trăiri dramatice. Acesta este mersul în cerc: obositor, stresant, ineficient și inutil. Și toate acestea doar pentru că Iisus a fost pierdut din vedere doar pentru o clipă…

Mersul pe o cărare îngustă

În drumul nostru spre Împărăția cerurilor, Dumnezeu nu cere nimănui să meargă pe ape nesigure, nici pe frânghie și, cu atât mai puțin, El nu cere nimănui să treacă prin trista experiență a învârtirii în cerc. Dacă unii creștini au parte de o asemenea experiență, aceasta se întâmplă numai din cauza alegerii lor, nu pentru că aceasta ar fi voința lui Dumnezeu.

În schimb, El ne cere un lucru: între cele două căi ale credinței care ni se oferă ca opțiuni (calea cea îngustă și calea cea largă) să o alegem pe cea îngustă: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei 7,13.14).

Dar care este această cale îngustă și cum o putem identifica dintre miile de căi care se deschid înaintea noastră? Ea nu este alta decât calea ascultării depline de voia lui Dumnezeu. Și aceasta nu din teama de a fi pedepsit sau de a pierde răsplata, nici din rațiuni de îmbunătățire a propriei imagini prin adunare de merite personale înaintea lui Dumnezeu, ci pur și simplu din dragoste față de Creator și aprecierea caracterului Său.

E grea această cale îngustă? Când cei mai mulți oameni aleargă pe calea cea largă a neascultării de Dumnezeu și a păcatului, e greu să înoți contra curentului. Este chiar riscant. Dar nu și imposibil! Mai ales că această cale îngustă nu e chiar atât de îngustă cum încearcă să ne sperie Satana. Pe calea cea îngustă poate păși alături de tine, și la bine și la rău, Cineva care îți promite tovărășie până la porțile Împărăției cerești: Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.

Ceea ce este important este să-L inviți lângă tine zi de zi, clipă de clipă și pas cu pas, lăsându-L pe El să te călăuzească la fiecare răscruce a vieții. Și încă ceva: Privește țintă la el! Nu-ți lua ochii de la Persoana Sa și admiră neîncetat caracterul Său! Ia-L ca model de viață și niciodată nu vei fi dezamăgit, nici confuz cu privire la ceea ce trebuie să alegi în viață.

Privind la Iisus, vei ști cum să-L iubești pe Dumnezeu și pe semenii tăi; vei ști cum să te raportezi la bunurile acestei lumi, cum să rabzi suferința și batjocura și cum să te porți cu trupul tău, care este un templu al Duhului Sfânt. Privind la Iisus vei ști cum să lucrezi pentru răspândirea Evangheliei, cum să mănânci, cum să te îmbraci, cum să vorbești și care este adevărata zi de închinare și de odihnă; vei ști cum să birui forțele răului și puterea ispitei, cum să crezi și să nădăjduiești, cum te poți pregăti pentru venirea Împărăției slavei.

Pentru cel ce merge pe calea cea îngustă alături de Iisus, privind țintă la El, există amenințări, există greutăți și suferințe, dar nu există eșec. Pentru că Iisus a învins păcatul și moartea, biruința noastră este asigurată. Căci El Însuși ne promite: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13,5).

Iar când vom ajunge la capătul cărării înguste, porțile Împărăției cerurilor se vor deschide primindu-ne în lumea de dincolo de ele. Lumea veșniciei și a neprihănirii.

Lori Balogh