Psalmul 60 – Situații neașteptate

Psalmul 60 – Situații neașteptate

Către mai-marele cântăreților. Se cântă ca și „Crinul mărturiei”. O cântare de laudă a lui David spre învățătură. Făcută când purta război cu sirienii din Mesopotamia și cu sirienii din Toba și când s-a întors Ioab și a bătut în Valea Sării douăsprezece mii de edomiți. 

1. „Dumnezeule, ne-ai lepădat, ne-ai împrăștiat și Te-ai mâniat: ridică-ne iarăși!
2. Ai cutremurat pământul, l-ai despicat; drege-i spărturile, căci se clatină!
3. Ai făcut pe poporul Tău să treacă prin lucruri grele, ne-ai adăpat cu un vin de amorțire.
4. Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l înalțe spre biruința adevărului.
5. Pentru ca preaiubiții Tăi să fie izbăviți, scapă-ne prin dreapta Ta și ascultă-ne!
6. Dumnezeu a zis în sfințenia Lui: „Voi ieși biruitor, voi împărți Sihemul și voi măsura Valea Sucot.
7. Al Meu este Galaadul, al Meu este Manase; Efraim este tăria capului Meu, iar Iuda, toiagul Meu de cârmuire.
8. Moab este ligheanul în care Mă spăl; peste Edom Îmi arunc încălțămintea; țara filistenilor strigă de bucurie din pricina Mea!”
9. Cine mă va duce în cetatea întărită? Cine mă va duce la Edom?
10. Oare nu Tu, Dumnezeule, care ne-ai lepădat și nu mai ieși, Dumnezeule, cu oștirile noastre?
11. Dă-ne ajutor, ca să scăpăm din necaz! Căci ajutorul omului este zadarnic.
12. Cu Dumnezeu vom face isprăvi mari, și El va zdrobi pe vrăjmașii noștri.”

Când lucrurile nu merg așa cum ar trebui

Conform celor câteva indicații din preambul, Psalmul 60 a fost scris de David în timpul războaielor cu edomiții, un popor care, în ciuda faptului că era înrudit cu israeliții, le-au fost întotdeauna unii dintre cei mai mari dușmani.

Din conținutul psalmului rezultă că pentru David și poporul peste care domnea lucrurile nu mergeau conform așteptărilor. Când ai tot felul de conflicte cu vecinii dușmănoși, care profită de orice ocazie ca să-ți facă rău și să te nimicească, te aștepți ca tu, care te închini adevăratului Dumnezeu atotputernic, să fii protejat de mâna Lui. E numai firesc să speri mereu în victorie, încrezându-te nu în brațul tău de carne, ci în brațul Său atotputernic.

David avea și el așteptările lui în această privință. Aceste așteptări erau pe deplin justificate. În războaiele pe care le purta cu popoarele vecine ostile, el se aștepta ca Dumnezeu să-i vină mereu în ajutor, dându-i biruința. Însă nu s-a întâmplat mereu așa. Așteptările erau una, iar realitatea din teren era cu totul alta. Iar această discrepanță între așteptările sale și realitatea crudă a dat naștere în inima lui David la o serie de nedumeriri și dileme, din care s-au născut versurile Psalmului 60.

De ce nu dă Dumnezeu întotdeauna biruință, succes și binecuvântare copiilor Săi? De ce permite ca aceștia, deși se încred în El, să treacă prin suferințe, înfrângeri și dezamăgiri? Aceste „de ce”-uri fără răspuns ne pot zgudui temeliile credinței în Dumnezeu și ne pot conduce la necredință și răzvrătire. Este exact cea ce dorește Satana, vrăjmașul lui Dumnezeu și al copiilor Săi.

În cazul lui David însă, el nu a avut succes. „Omul după inima lui Dumnezeu” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22) a știut ce să facă cu dilemele sale și a găsit întotdeauna calea cea mai bună pentru rezolvarea lor.

Tu ce faci când lucrurile evoluează într-o direcție nedorită? Cu toții avem așteptări de la familia noastră, de la șefii noștri, de la societate, de la Biserică. Cu toții avem așteptări de la Dumnezeu. Unele sunt așteptări legitime, altele sunt irealiste; unele sunt egoiste, altele sunt altruiste. Dar atunci când ele nu se împlinesc, adesea ne panicăm, devenim irascibili și punem la colț pe toată lumea pentru a găsi un vinovat pentru neîmplinirea lor.

Ne așteptăm ca ziua de mâine să fie mai bună ca cea de azi; ne așteptăm să fim apreciați pentru ceea ce facem, dar nu se întâmplă mereu lucrul acesta; ne așteptăm la câștig, dar avem parte de pierderi. Ce facem atunci când lucrurile nu merg în direcția așteptărilor noastre?

Să privim la lecția de viață pe care ne-o oferă David în acest psalm: încredere totală în Dumnezeu, în pofida a ceea ce i se întâmplă. Și acolo unde există încredere necondiționată în El, Dumnezeu nu va întârzia să onoreze această încredere.

„Dumnezeule, ne-ai lepădat!”

Din punct de vedere structural, Psalmul 60 este alcătuit din trei părți. Primele trei versete descriu umilința israeliților după o înfrângere neașteptată în fața vrăjmașilor lor. Versetele 4 și 5 sunt o implorare a intervenției divine pentru a obține biruința, iar versetele 6‑12 sunt o manifestare a încrederii totale în Dumnezeu și în biruința pe care Acesta o va da israeliților.

Abundența metaforelor în versurile psalmului oglindește speranța vie a autorului în obținerea biruinței mult dorite. Psalmul începe cu exprimarea unei percepții greșite a psalmistului: „Dumnezeule, ne-ai lepădat, ne-ai împrăștiat și Te-ai mâniat; ridică-ne iarăși. Ai cutremurat pământul, l-ai despicat, drege-i spărturile, căci se clatină! Ai făcut pe poporul Tău să treacă prin lucruri grele, ne-ai adăpat cu un vin de amorțire.” (vers.1‑3)

Aceasta era percepția lui David, văzându-și oștirea înfrântă de vrăjmași. El considera această înfrângere o dovadă a mâniei lui Dumnezeu față de el și față de popor. Pentru a zugrăvi panica unui popor înfrânt, David folosește metafora cutremurului, ale cărui „spărturi” ne trimit cu gândul la devastările provocate de inamic.

Vorbind despre dezamăgirile crunte ale unui popor învins în luptă, dar și de ale sale în calitate de conducător al acestui popor, David își aseamănă supușii cu niște oameni care au băut un „vin de amorțire.” (literal „vin de amețeală”)

Era însă aceasta o percepție corectă a realității? Își lepădase cu adevărat Dumnezeu propriul Său popor? Lui David așa i se părea: „Dumnezeule, nu mai ești cu noi. Ne-ai lepădat. De ce, Doamne? S-a întâmplat ceva între noi, dar ce anume?”

Este adevărat că în viața poporului Israel, dar și a conducătorului său, David, au existat motive de supărare pentru Dumnezeu. Însă fisurile din relația Sa cu omul niciodată nu sunt cauzate de El, ci de om. Dumnezeu nu ne face să trecem prin încercări și suferințe pentru că așa vrea El sau pentru că aceasta este plăcerea Lui, ci noi intrăm în astfel de încurcături de bunăvoie, împiedicându-ne singuri.

Oamenii ne pot pune piedici uneori, alteori noi singuri ne împiedicăm în alegerile noastre greșite. Însă Dumnezeu niciodată nu ne ispitește spre rău, căci este scris: „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni.” (Iacov 1,13)

De aceea, simțământul că Dumnezeu ne-a lepădat atunci când greșim nu corespunde realității. Adesea facem greșeala de a-L considera pe Dumnezeu asemenea nouă, oamenilor. Însă El nu reacționează și nu acționează niciodată asemenea omului, ci după un plan rațional și echilibrat, având un calendar cu totul diferit de al nostru.

În Psalmul 60, David și-a cântat neliniștea, dilemele și nemulțumirile. Acea situație dificilă prin care trecea în acele momente a fost depășită în final și biruința a venit, oferită de Dumnezeu. Însă David nu și-a cenzurat psalmul, ci l-a lăsat neschimbat, chiar dacă optica prin care privise lucrurile, și mai ales pe Dumnezeu, fusese complet greșită.

Oare noi de câte ori nu trecem prin situații asemănătoare cu cea prin care trecea psalmistul? Ori de câte ori viața ne pune la colț cu anumite probleme și nereușite, primul lucru pe care-l facem este să căutăm vinovatul. Și cel mai adesea, „vinovatul” îl găsim, fie că o spunem direct, fie că doar gândim în felul acesta, în Persoana lui Dumnezeu. Avem falsa impresie că El ne-a părăsit, că El a uitat credincioșia noastră din trecut și Și-a întors Fața fără să ne mai binecuvânteze.

Ce bine ar fi dacă am căuta vinovatul uitându-ne în oglindă! Atunci am fi scutiți de atâtea greșeli pe care le facem cu privire la înțelegerea caracterului, a planurilor și a intențiilor lui Dumnezeu.

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag”

Dilemele lui David continuă să fie exprimate în versurile care urmează: „Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l înalțe spre biruința adevărului. Pentru ca preaiubiții Tăi să fie izbăviți, scapă-ne prin dreapta Ta și ascultă-ne!” (vers.4.5)

David trăia un paradox pe care nu și-l putea explica: poporului Israel i se încredințase de către Dumnezeu un steag al adevărului pe care trebuia să-l înalțe înaintea popoarelor. Și totuși, biruința lipsea. În locul succesului promis, vedea eșecul nedorit; în locul bucuriei izbăvirii, trăia amărăciunea pierderilor. De ce s-au întâmplat toate acestea? Unde a fost greșeala?

Nu avem informații dacă psalmistul a știut unde să caute greșelile care au stat la baza  eșecurilor cu care se confrunta. Însă pentru noi este evident, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, că ori de câte ori ne confruntăm cu o înfrângere, mai ales pe plan spiritual, greșeala trebuie căutată nu la alții, cu atât mai puțin la Dumnezeu, ci la noi. Iar la noi, trebuie să privim atent în perimetrul ascultării, căci ascultarea de Dumnezeu și Legea Sa nu poate fi înlocuită cu nimic: nici cu sacrificiile noastre de orice fel, nici cu activismul nostru, nici cu afirmațiile noastre golite uneori de conținut.

În afara ascultării noastre totale și necondiționate de Dumnezeu nu putem avea așteptări mari. Desigur, am dori ca Dumnezeu să ne asculte întotdeauna. Dar oare noi Îl ascultăm pe El mereu? Ascultarea nu e o problemă doar a copiilor sau a slugilor, ci și a noastră, a tuturor. În relația noastră cu Dumnezeu, noi suntem și vom rămâne copii până la adânci bătrâneți. Chiar și în veșnicie… De aceea, dacă dorim o viață de biruință continuă, fără sincope și experiențe amare, să fim ascultători întreaga viață. Până în ultima clipă a vieții…

Încredere în biruință

Deși începe pe un ton pesimist, exprimat printr-o cascadă de verbe: „ne-ai lepădat”, „ne-ai împrăștiat” și „Te-ai mâniat”, Psalmul 60 își recapătă lumina și strălucirea încrederii în Dumnezeu în cea de-a doua parte a lui. În pofida înfrângerii și a umilinței pe care fusese nevoit să o suporte, el și poporul său, psalmistul își recapătă echilibrul și încrederea în Dumnezeu.

Israel este chemat să se adune sub steagul adevărului pe care i l-a încredințat Însuși Creatorul, iar David întrezărește, prin credință, biruința mult așteptată: „Dumnezeu a zis în sfințenia Lui: „Voi ieși biruitor, voi împărți Sihemul și voi măsura valea Sucot. Al Meu este Galaadul, al Meu este Manase; Efraim este tăria capului Meu, iar Iuda, toiagul Meu de cârmuire.” (vers.6.7)

Cele două localități amintite: Sihem și Sucot desemnează întreaga regiune de la răsăritul Iordanului, fiind localități cu rezonanță istorică pentru poporul Israel. Dacă Sihemul a fost locul în apropierea căruia a fost citită Legea, când Israel a luat în stăpânire Țara Promisă (vezi Iosua 8,34.35), Sucot este locul în care Iacov și-a așezat tabăra la întoarcerea lui din Mesopotamia. (vezi Geneza 33,17)

De ce dintre toate semințiile lui Israel David amintește doar pe Efraim și Iuda? Pentru simplul motiv că acestea erau cele mai însemnate seminții de la vest de Iordan. Iar expresia „Iuda, toiagul Meu de cârmuire” (vers.7) subliniază încă odată voința lui Dumnezeu ca seminției lui Iuda să i se încredințeze cârmuirea poporului Israel. (vezi Geneza 49,10)

Referindu-se la vrăjmașii din totdeauna ai poporului său, David folosește câteva metafore sugestive. Moabul, cel care plănuise nimicirea lui Israel pe vremea intrării în Canaan, prin intermediul blestemelor comandate lui Balaam de regele moabit Balac (vezi Numeri 22), este asemănat cu un lighean în care se spală Însuși Dumnezeu. Or, un vas în care cineva își spală picioarele este o metaforă umilitoare pentru un popor care niciodată nu a fost prietenos cu poporul lui Dumnezeu.

Cât privește gestul metaforic al aruncării încălțămintei peste Edom, acesta indică disprețul și umilirea celor care se încăpățânează să-l urască și să-l disprețuiască pe poporul Domnului. Edomul este asemănat cu un rob căruia stăpânul său îi aruncă încălțămintea pentru a o curăți, și cu un ținut luat în stăpânire prin gestul scoaterii încălțămintei și al aruncării ei pe câmp.

Spre finalul psalmului, David pune o întrebare la care tot el va răspunde: „Cine mă va duce în cetatea întărită? Cine mă va duce la Edom? Oare nu Tu, Dumnezeule, care ne-ai lepădat și nu mai ieși, Dumnezeule, cu oștile noastre?” (vers.9.10)

„Cetatea întărită” la care se face referire este cel mai probabil cetatea Sela, capitala Edomului, numită mai târziu Petra. Era o cetatea inexpugnabilă la acea vreme, deoarece la ea se putea ajunge doar străbătând o trecătoare îngustă, mărginită de pereți stâncoși, aproape verticali. Fiind săpată în stâncă, cetatea era inaccesibilă năvălitorilor. Însă David spera să o cucerească, exprimându-și nerăbdarea în această privință: „Dă-ne ajutor, ca să scăpăm din necaz! Căci ajutorul omului este zadarnic. Cu Dumnezeu vom face isprăvi mari și El va zdrobi pe vrăjmașii noștri.” (vers.11.12)

Oare a ajuns David să descopere adevărata cauză a eșecului său militar? Nu știm. Însă când el afirmă că „ajutorul omului este zadarnic”, putem întrezări o posibilă cauză a înfrângerii pe care o evocă în acest psalm: încrederea mai mult în oameni decât în Dumnezeu.

Oricum, dacă aceasta a fost într-adevăr greșeala și adevărata cauză a eșecului, finalul Psalmului 60 ne liniștește. David a învățat lecția: de acum înainte își va pune toată încrederea, fără nicio rezervă, doar în Dumnezeu. Iar biruința mult așteptată și care întârzia să apară, el o privește ca pe o realitate prezentă.

Lui David i s-a îngăduit să vadă răspunsul la rugăciunea lui arzătoare. Victoria asupra Edomului a fost obținută de Ioab și Abișai (vezi 2 Samuel 8,13; 1 Regi 11,15.16), iar spre sfârșitul domniei sale, hotarele Israelului erau mai întinse ca niciodată, dovadă că făgăduințele făcute lui Avraam începuseră să se împlinească.

Psalmul 60 este o lecție de viață pentru noi, chiar dacă ne despart aproape trei milenii de momentul scrierii lui. Ai înfrângeri și eșecuri în viață și ai sentimentul că Dumnezeu te-a părăsit? Alungă gândul acesta! Dumnezeu nu-și leapădă copiii pentru orice greșeală. Însă El ne disciplinează, dorind să ne învețe lecția încrederii totale în El.

Dacă ești tentat să cauți vinovați pentru înfrângerile tale, nu te uita în jur, nu-L acuza pe Dumnezeu, ci privește în oglindă. Acolo îl vei vedea pe adevăratul vinovat. Cercetează-ți viața și roagă-L pe Dumnezeu să-ți arate unde ai greșit. Poate te-ai încrezut în brațul omenesc, poate te-ai încrezut în propria ta înțelepciune și experiență. Dacă ai făcut această greșeală, recunoaște-o înaintea lui Dumnezeu, cere-I iertare și invită-L în viața ta ca să-ți rezolve problemele.

Apoi crede că El ți le va rezolva și mulțumește-I chiar înainte de a vedea răspunsul la rugăciunile tale. Aceasta înseamnă a avea încredere în El. Iar El, ca un Tată iubitor și ca un Dumnezeu care nu rămâne niciodată dator, va onora încrederea pe care I-ai acordat-o.

Lori Balogh