Psalmul 61 – Rugaciunea unui exilat
Către mai-marele cântăreţilor.
De cântat pe instrumente cu coarde.
Un psalm al lui David
- „Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea!
- De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic: Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!
- Căci Tu eşti un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmaşului.
- Aş vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău; să alerg la adăpostul aripilor Tale.
- Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculţi juruinţele, Tu îmi dai moştenirea celor ce se tem de Numele Tău.
- Tu adaugi zile la zilele împăratului: lungească-i-se anii pe vecie!
- În veci să rămână el pe scaunul de domnie, înaintea lui Dumnezeu! Fă ca bunătatea şi credincioşia Ta să vegheze asupra lui!
- Atunci voi cânta neîncetat Numele Tău şi zi de zi îmi voi împlini juruinţele.”
Cand arzi de nerabdare
Uneori ne este dat sa traim niste sentimente aparte. Aflandu-ne in calatorie sau traind intr-o ambianta neplacuta, ni se pare ca timpul trece greu si locul in care ne aflam este incomod. Si atunci ardem de nerabdare sa ajungem acasa, sa scapam din mediul si imprejurarile chinuitoare in care ne-a adus viata. Tanjim dupa caldura caminului nostru, dupa dragostea celor dragi, dupa o viata tihnita si lipsita de stres.
Cu siguranta ca David a trait si el astfel de sentimente atunci cand a scris Psalmul 61, despre care unii comentatori afirma ca ar fi fost compus pe vremea cand el se afla in exil din cauza razvratirii fiului sau Absalom ( vezi 2 Samuel 15 ).
Se crede ca acest psalm era cantat de crestinii primelor secole in fiecare dimineata la serviciile de inchinare. Si nu este de mirarare acest lucru, deoarece trairile pe care le zugraveste David in versurile sale le-au avut de-al lungul istoriei toti cei exilati si persecutati din cauza credintei lor, toti cei care, in dorul lor dupa Imparatia cereasca, s-au simtit pe acest pamant ostil doar niste „straini si calatori” ( Evrei 11,13 ).
Pentru noi, cei care traim la cumpana dintre prezent si vesnicie, aflandu-ne chiar pe pragul Imparatiei lui Christos, acest psalm are o valoare aparte. Caci strigatul plin de dor al psalmistului: „Du-ma pe stanca pe care n-o pot ajunge, caci este prea inalta pentru mine” ( vers. 2 ) este echivalentul rugaciunii fierbinti a Bisericii lui Christos din toate timpurile: „Amin ! Vino, Doamne, Iisuse !” ( Apocalipsa 22,20 ).
Dor de sanctuar
Psalmul incepe cu un strigat izvorat dintr-o inima mahnita din cauza departarii de locul intalnirii cu Dumnezeu, din cauza departarii de sanctuar: „Asculta, Dumnezeule, strigatele mele, ia aminte la rugaciunea mea ! De la capatul pamantului strig catre Tine cu inima mahnita si zic: „Du-ma pe stanca pe care n-o pot ajunge, caci este prea inalta pentru mine !” ( vers. 1.2 ).
Afirmatia psalmistului: „de la capatul pamantului strig catre Tine” ni se pare stranie. Si aceasta pentru ca, daca aplicam acest psalm la exilul lui David in timpul loviturii de stat data de fiul sau Absalom, distanta la care se afla fatza de Ierusalim nu era mai mare decat echivalentul a doua zile de mers pe jos.
Insa hiperbola ne spune ceva, nu despre distanta in kilometri fatza de sanctuar, ci de starea sufleteasca a psalmistului in acea perioada. David se simtea atat de departe de Casa lui Dumnezeu de care ii era dor, incat sufleteste se simtea ca si cand s-ar afla la capatul pamantului.
Astfel de sentimente le avem fiecare dintre noi, cand arzi de nerabdare sa te bucuri de un lucru si cand idealul ti se pare indepartat, greu de atins. Poate ca ai avut planuri mari si ai consumat ani din viata pentru a le vedea implinite. Dar, asa cum se intampla adesea, viata a luat o intorsatura neasteptata, si toate idealurile tale par sa se fi prabusit in neant. Uneori esti nevoit sa faci ocoluri lungi si obositoare, iar lucrurile merg intr-o directie nedorita, neplanificata. Astfel de crize existentiale iti aduc, alaturi de posbile remuscari pentru greselile facute, si un simtamant al inutilitatii vietii.
Poate ai incercat sa lupti pentru idealurile tale, poate ai batut la multe usi si nu s-a deschis niciuna, in final resemnandu-te. „Stanca” ti se pare prea inalta pentru puterile tale si pierzi orice speranta ca o vei putea urca vreodata. Daca ai trecut prin astfel de situatii, atunci Psalmul 61 a fost scris si pentru tine. Mesajul lui este incurajator, caci ne prezinta experienta unui om alcatuit din acelasi material ca si noi, dar care a gasit solutia.
David a stiut la ce usa sa bata, a stiut la cine sa apeleze dupa ajutor si, in final, si-a atins idealurile pe care le crezuse pierdute. El a strigat catre Dumnezeul lui, Cel despre care afirma cu toata convingerea: „Caci Tu este un adapost pentru mine, un turn tare impotriva vrajmasului” ( vers. 3 ).
Si daca David, in ciuda caderilor sale si a experientei dramatice prin care a trecut, a stiut sa-si atinga in final idealurile, pentru noi de ce nu ar fi posibil ?
„As vrea sa locuiesc pe veci in cortul Tau”
Sentimentul amar al departarii de sanctuar, de locul in care psalmistul simtea prezenta lui Dumnezeu intr-un mod cu totul deosebit, este zugravit de el in culori vii: „As vrea sa locuiesc pe vecie in cortul Tau, sa alerg la adapostul aripilor Tale. Caci Tu, Dumnezeule, imi aculti juruintele, Tu imi dai mostenirea celor ce se tem de Numele Tau” ( vers. 4.5 ).
Parafrazand versuile psalmului, parca il auzim pe David spunand: „Nu mai suport sa stau departe de Casa lui Dumnezeu. Vreau sa ajung cat mai curand la sanctuar. Sunt atat de departe, sunt atat de izolat si cufundat in anonimat, incat nu se poate mai mult. Am avut un ideal, dar acum totul pare naruit. Candva am crezut ca voi putea singur sa-mi ating obiectivele. Am incercat sa escaladez muntii de greutati singur, dar am esuat. De aceea, strig catre Tine, Doamne. Doar Tu ma poti scoate din fundatura in care ma aflu si doar Tu ma poti sui pe stanca la care nu mai sper sa ajung niciodata.”
Termenul „cort”, folosit de David in acest psalm, este mult mai profund decat pare la prima vedere. Desigur, psalmistul se refera la sanctuarul din acea vreme, dat fiind faptul ca templul a fost construit mult mai tarziu, pe vremea lui Solomon. Insa notiunea de „cort” ascunde in ea niste semnificatii adanci.
Prin definitie, cortul este un loc intim, amintindu-ne de beduinii desetului, care se aduna seara in jurul cinei, impartasindu-si bucuriile si tristetile zilei care s-a incheiat. In cort distantele dispar, iar drumul de la o inima la alta inima este cel mai scurt, creand conditiile unei comuniuni sufletesti desavarsite.
Vorbind in acesti termeni despre cortul lui Dumnezeu si despre „stanca” la care tanjea sa ajunga, intelegem cat de doritor era David de a ajunge din nou in intimitatea prezentei lui Dumnezeu, de a I se inchina nemijlocit, de a se bucura de Fatza Sa si de a-I impartasi simtamintele sale.
Nu intamplator, scriind despre cetatea sfanta, Noul Ierusalim ceresc, „gatita ca o mireasa impodobita pentru barbatul ei” ( Apocalipsa 21,2 ), vizionarul Ioan o aseamana cu un cort: „Si am auzit un glas tare, care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii ! El va locui cu ei si ei vor fi poporul Lui si Dumnezeu Insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” ( Apocalipsa 21,3 ).
In acest „cort” dorea David sa locuiasca pe vecie, caci doar acolo putea privi necontenit la Dumnezeul pe care-L iubea cu intreaga sa fiinta. Oare in cate inimi de crestini moderni mai arde acest dor ?
O lumina in intuneric
Exilul fortat in care se afla il facea pe David sa traiasca niste sentimente deosebite. I se parea totul pierdut, idealurile i se parea de neatins, iar departarea de Casa lui Dumnezeu i se parea de netrecut. Insa toate acestea pana in clipa in care el s-a intors cu toata increderea spre Dumnezeul sau, strigand dupa ajutor.
Din acea clipa, in mijlocul intunericului care-l inconjura, apare lumina sperantei. Iar finalul psalmului exprima in doar cateva cuvinte aceasta speranta renascuta dupa ce toate „corabiile” vietii parea scufundate pentru totdeauna: „Tu adaugi zile la zilele imparatului; lungeasca-i-se anii pe vecie ! In veci sa ramana el pe scaunul de domnie inaintea lui Dumnezeu ! Atunci voi canta neincetat Numele Tau si zi de zi imi voi implini juruintele” ( vers. 7.8 ).
De acolo, din intunericul exilului, David primeste asigurarea ca zilele domniei lui nu vor avea sfarsit. Desigur, David privea dincolo de aceasta viata efemera la ziua in care va sta si el, alaturi de toti cei ce vor birui in lupta cu pacatul, pe un scaun de domnie inaintea lui Dumnezeu. Caci este scris: „Celui ce va birui ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie” ( Apocalipsa 3,21 ).
Dumnezeu a onorat increderea neconditionata a psalmistului. L-a adus din exil si l-a asezat din nou pe tronul pe care-l credea pierdut pentru totdeauna, o „stanca” la care nu credea ca va mai putea ajunge vreodata.
Insa rasplata cea mai mare data „omului dupa inima lui Dumnezeu” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ) va fi data atunci cand el va intra pentru totdeauna in „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” mantuiti, in societatea celor neprihaniti din locurile ceresti.
Iata o experienta demna de urmat. Daca te identifici intr-un fel sau altul cu experienta lui David, daca te simti un exilat pe acest pamant, fiind un „strain si calator” spre patria cereasca, fii sigur ca va veni cat mai curand ziua in care vei intra si tu in „cortul lui Dumnezeu”, in intimitatea prezentei Lui. Si nimeni si nimic nu te va mai putea desparti de El. Pentru vesnicie !
Lori Balogh
