Psalmul 62 – Triumful credintei

Psalmul 62 – Triumful credintei

Către mai-marele cântăreţilor.

După Iedutun. Un psalm al lui David

1. „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul.
2. Da, El este stânca şi ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina.
3. Până când vă veţi năpusti asupra unui om, până când veţi căuta cu toţii să-l doborâţi ca pe un zid gata să cadă, ca pe un gard gata să se surpe?
4. Da, ei pun la cale să-l doboare din înălţimea lui: le place minciuna; cu gura binecuvântează, dar cu inima blestemă.
5. Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.
6. Da, El este stânca şi ajutorul meu, Turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina.
7. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost.
8. Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.
9. Da, o nimica sunt fiii omului! Minciună sunt fiii oamenilor! Puşi în cumpănă toţi laolaltă, ar fi mai uşori decât o suflare
10. Nu vă încredeţi în asuprire şi nu vă puneţi nădejdea zadarnică în răpire; când cresc bogăţiile, nu vă lipiţi inima de ele.
11. Odată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că „Puterea este a lui Dumnezeu.”
12. 12. A Ta, Doamne, este şi bunătatea, căci Tu răsplăteşti fiecăruia după faptele lui.”

 

     Speranta cand totul se clatina in jur

Dintre toti psalmii lui David, Psalmul 62 este cel mai explicit act al credintei, marturia cea mai elocventa a triumfului increderii depline in Dumnezeu. Este un psalm individual, zugravind experienta personala autorului sau, dar si un psalm colectiv, cu indemnuri spirituale adresate  tuturor popoarelor.

In versurile acestui imn, autorul ne arata care trebuie sa fie adevarata temelie a sperantei omului: nu bogatiile, nu puterea omeneasca sau solutiile oferite de oameni, ci Dumnezeu. Multimea metaforelor, elegantza frazei, tonalitatile multiple si amestecul de teme abordate de autor fac din acest imn din Cartea de laude a poporului Israel o marturie despre o lectie de viata esentiala: increderea totala si neconditionata in Dumnezeu.

Preambulul nu ne ofera nicio informatie cu privire la imprejurarile in care David a compus acest psalm. De aceea, nici nu are rost sa facem presupuneri in acest sens. Indiferent daca a fost scris intr-o perioada de criza spirituala, in mijlocul unor incercari majore sau intr-o perioada de pace si liniste sufleteasca, Psalmul 62 transmite un mesaj universal: Intr-o lume in care toate lucrurile tind sa se clatine, gata sa se prabuseasca, pot exista oameni care au temelii tari, care nu se vor clatina, chiar daca totul s-ar narui in jurul lor.

De acest mesaj plin de optimism avem mare nevoie astazi, cand totul pare sa se prabuseasca in neant: credinta, valorile morale, natura, economia, societatea in ansamblul ei, si chiar istoria. Avem nevoie sa stim ca se poate trai vertical intr-o lume stramba, ca se poate ramane in picioare cand altii cad in jurul nostru.

Vom fi si noi, asemenea lui David, niste oameni avand casa sufletului cladita pe o temelie de stanca, sau ne vom pierde in anonimat, alaturi de marea multime care isi cladeste destinul pe nisip ? De noi, doar de noi depinde !

 

     O declaratie indrazneata

Viata ne pune in fel de fel de situatii in care trebuie sa facem unele declaratii. Unele dintre ele ne sunt solicitate, altele le facem de bunavoie. Iar dupa ce lucrurile se linistesc, le analizam cu mai multa sau mai putina obiectivitate.

Psalmul 62 iese in evidenta intre alti psalmi ai lui David printr-o declaratie indrazneata, in aparenta chiar iresponsabila, a autorului: „Da, numai in Dumnezeu mi se increde sufletul; de la El imi vine ajutorul. Da, El este Stanca si Ajutorul meu, Turnul meu de scapare; nicidecum nu ma voi clatina” ( vers. 1.2 ). Si pentru ca lucrurile sa fie si mai clare, David repeta declaratia sa curajoasa in versetul 6, care devine astfel refrenul psalmului.

Cu metaforele folosite de psalmist in dreptul lui Dumnezeu suntem obisnuiti din lecturarea altor psalmi care-i poarta semnatura. Pentru David, Dumnezeu nu a fost o stanca oarecare, ci singura „Stanca” pe care si-a cladit destinul; pentru el, Dumnezeu nu a fost un ajutor oarecare, ci singurul „Ajutor” care l-a sprijinit in vreme de necaz; Dumnezeu nu a fost pentru el un turn de scapare oarecare, ci singurul „Turn de scapare” in mijlocul crizelor prin care a trecut de-a lungul vietii.

Insa ceea ce ne surprinde in acest psalm este declaratia repetata in versetul 6: „Nicidecum nu ma voi clatina”. De unde ai atat siguranta, David ? Pe ce te bazezi cand declari cu atat nonsalanta ca, orice s-ar intampla, „nicidecum” nu te vei clatina ? Nu cumva ai o parere prea inalta despre tine ? Sau te sprijini pe bratul omenesc al celor ce acum iti sunt alaturi ? Si, daca sprijinul tau este Dumnezeu, de unde ai siguranta ca El va fi alaturi de tine si atunci cand vei gresi, cand vei calca alaturi ?

Viata nu este o joaca, ci o lupta crancena in care multe lucruri ne sunt ostile, cautand sa ne clatine, daca se poate, pentru vesnicie. Mereu apar elemente noi, mereu venim acasa cu rani adanci in suflet, mereu ne confruntam cu rautatea celor din jur, cu spectrul suferintei, al bolii, al batranetii si cu perspectiva mortii.

In astfel de conditii, cand totul pare sa ne doboare, cand temelia existentei insasi este probata prin fel de fel de incercari, David are indrazneala sa afirme: „Nicidecum nu ma voi clatina”. Este aceasta aroganta sau doar naivitate ? Este o declaratie iresponsabila, sau ea ascunde un secret al triumfului credintei pe care si noi trebuie sa-l aflam ?

Asemenea oricarui muritor, si David a avut momente de clatinare: si inainte de a scrie Psalmul 62, dar si dupa aceea. Unele din acestea sunt evocate chiar in versurile psalmului, referindu-se la vrajmasii care l-au pandit gata sa-l doboare in fiecare clipa: „Pana cand va veti napusti asupra unui om, pana cand veti cauta cu totii sa-l doborati ca pe un zid gata sa cada, ca pe un gard gata sa se surpe ? Da, ei pun la cale sa-l doboare din inaltimea lui; le place minciuna; cu gura binecuvanteaza, dar cu inima blestema” ( vers. 3.4 ).

Iata ca lucrurile nu erau chiar atat de roz pentru David. Avea destui vrajmasi ipocriti care faceau tot posibilul sa-i surpe temeliile, asteptand sa-l vada doborat la pamant. In versetul 5 este folosita o metafora din domeniul militar: „Ei pun la cale sa-l doboare din inaltimea lui”. Metafora ne arata soarta tragica a celui care este aruncat de pe zidul unei cetati asediate.

Intelegem de aici ca demnitatea psalmistului fusese umilita, calcata in picioare. Si totusi, in astfel de imprejurari David indrazneste sa afirme cu convingere: „Nicidecum nu ma voi clatina.” Care este secretul unei astfel de credinte ?

 

     Unde se afla centrul tau de greutate ?

Versetele 5-7 ne prezinta motivul care a stat la baza unei declaratii atat de indraznete a autorului: „Da, suflete, increde-te in Dumnezeu, caci de la El imi vine nadejdea. Da, El este Stanca mea si Ajutorul meu, Turnul meu de scapare; nicidecum nu ma voi clatina. Pe Dumnezeu se intemeiaza ajutorul si slava mea; in Dumnezeu este stanca puterii mele, locul meu de adapost” ( vers. 5-7 ).

Iata secretul certitudinilor si al sigurantei de neclintit a psalmistului: plasarea corecta a „centrului de greutate”. Nu in propria fiinta, nu in capacitatile, experientele si puterile sale, dar nici  in capacitatile, experientele si puterile altora de langa el. David si-a asezat centrul de greutate in Dumnezeu. Iar atunci cand un om face acest lucru, nimeni nu-l mai poate clatina. Cel care incearca sa lupte cu un astfel de om pentru a-l dobora, incearca imposibilul, caci cine se poate lupta impotriva lui Dumnezeu ?

Observati repetarea prepozitiilor: „in El”, „de la El”, „pe El” ! David nu lasa nicio fisura in relatia sa cu Dumnezeu, iar prepozitii ca: „in mine”, „de la mine” sau „pe mine” nu isi gasesc locul in psalmul sau. Totul este centrat in Dumnezeu, ca si cum David ar fi un copac a carui coroana se afla pe pamant, dar ale carui radacini sunt adanc infipte in cer.

Cine il poate clatina pe un astfel de om ? Atata vreme cat ne miscam in perimetrul valorilor ceresti si a lucrurilor cu adevarat solide si durabile, nu avem de ce sa ne temem. Pentru ca ele vin de la Dumnezeu, Stanca veacurilor.

Cei mai multi oameni isi cladesc viata pe nisipurile miscatoare ale nonvalorilor. Copiii lui Dumnezeu insa, sunt chemati sa cladeasca pe stanca. De ce ? Pentru ca vor veni cu siguranta zile in care tot ce se poate clatina pe acest pamant va fi clatinat. Lui Ioan, vizionarul de pe Patmos, i s-a dat sa vada cu ochi profetici zilele din urma ale istoriei lumii noastre, zile  in carte totul va fi clatinat:

     „Cand a rupt Mielul pecetea a sasea, m-am uitat si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant. Soarele s-a facut negru ca un sac de par, luna s-a facut toata ca sangele si stelele au cazut din cer pe pamant cum cad smochinele verzi din pom, cand este scuturat de un vant puternic. Cerul s-a strans ca o carte de piele pe care o faci sul. Si toti muntii si toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Imparatii pamantului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati si cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi s-au ascuns in pesteri si in stancile muntilor. Si ziceau muntilor si stancilor: „Cadeti peste noi si ascundeti-ne de Fatza Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mania Mielului; caci a venit ziua cea mare a maniei Lui, si cine poate sta in picioare ?” ( Apocalipsa 6, 12-17 ).

Da, va veni o zi in care totul va fi clatinat. Din fericire, raspunsul la intrebarea daca va ramane cineva in picioare in aceste conditii este incurajator. Capitolul urmator ne vorbeste despre astfel de oameni care nu vor fi clatinati, oricat de mare va fi stramtorarea finala: grupa speciala a celor 144 000, la care se adauga „o mare gloata pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice semintie, din orice norod si de orice limba, care stateau in picioare inaintea Milelului, imbracati in haine albe si cu ramuri de finic in maini” ( Apocalipsa 7, 9 ).

Acestia sunt oameni ca noi, poate anonimi in ochii lumii, oameni neaplaudati de societate, sau poate chiar dispretuiti de ea. Dar ei si-au infipt adanc radacinile in cer, facand din Dumnezeu centrul de greutate al tuturor preocuparilor, planurilor, aspiratiilor si dorintelor lor. Al intregii lor existente. Vei fi si tu unul dintre ei ?

 

     De la o experienta personala la o experienta colectiva

David a stiut secretul stabilitatii si al supravietuirii in mijlocul oricaror furtuni ale vietii. Insa el nu s-a multumit sa-si admire propriile experiente cu Dumnezeu, ci a dorit sa ne transmita si noua secretul vietii sale de biruinta. De aceea, de la o declaratie personala, el trece in psalmul sau la o declaratie in fatza „natiunilor unite”:

     „Popoare, in orice vreme incredeti-va in El, varsati-va inimile inaintea Lui ! Dumnezeu este adapostul nostru. Da, o nimica sunt fiii oamenilor ! Pusi in cumpana toti laolalta, ar fi mai usori decat o suflare. Nu va incredeti in asuprire si nu va puneti nadejdea zadarnica in rapire; cand va cresc bogatiile, nu va lipiti inima de ele !” ( vers. 8-10 ).

Mesajul psalmistului este clar: Oamenii se pot spijini pe multe proptele pe care le cred solide: puterea, relatiile si bogatia. Insa toate sunt doar baloane de sapun, niste „trestii” rupte, care inteapa si strapung mana celui ce se sprijina pe ele ( vezi Isaia 36,6 ).

Psalmistul vrea sa stie ca chiar daca „unii se bizuie pe carale lor, altii pe caii lor, noi ne bizuim pe Numele Domnului Dumnezeului nostru.” Si chiar daca acestia „se indoaie si cad”, „noi ne ridicam si ramanem in picioare” ( Psalmul 20, 7.8 ).

Si aceasta pentru ca un om care se increde total si neconditionat in Dumnezeu nu poate fi clatinat. Daca privim declaratia sa de la inceputul psalmului: „Nicidecum nu ma voi clatina” prin aceasta prisma, ea nu ni se va mai parea hazardata sau iresponsabila, ci pe deplin justificata.

Spunandu-I lui Dumnezeu: „Tu esti Ajutorul meu”, David recunoaste ca el, chiar daca s-ar prinde de Dumnezeu cu ambele maini, ar putea obosi. Mainile sale s-ar putea desprinde de El si ar cadea. Dar atunci cand Dumnezeu ne prinde cu mainile Sale, orice s-ar intampla, El nu va obosi si nu ne va lasa din maini.

Acest gand l-a incurajat in cele mai dificile momente ale vietii si acest gand ne poate fi si noua o ancora in furtunile ce se prefigureaza la orizont.

 

     Ecoul glasului divin

Finalul Psalmului 62 ne prezinta doua axiome pe care ar trebui sa le cunoasca orice crestin care vrea sa fie la curent cu „matematica” cerului. Prima dintre ele este exprimata in versetul 11: „O data a vorbit Dumnezeu, de doua ori am auzit ca „Puterea este a lui Dumnezeu”.

Ce poate sa insemne ca Dumnezeu ne vorbeste o singura data, insa noi auzim de doua ori ? Nimic altceva decat ecoul glasului Sau. El ne „vorbeste cand intr-un fel, cand in altul, dar omul nu ia seama” ( Iov 33,14 ). Uneori ne vorbeste prin natura, alteori prin evenimentele vietii; uneori auzim glasul Sau cand citim Scriptura, alteori cand ne inaltam inimile in rugaciune.

Insa suntem fiinte slabe si uitam repede. De aceea, in dragostea Lui fatza de noi, El a hotarat ca in fiecare dintre noi sa existe un „ecou” al glasului Sau care sa ne reaminteasca drumul cel bun cand avem cea mai mare nevoie: glasul Duhului Sfant.

Fara acest „Ecou” interior, ne-am abate din drum la fiecare pas. De aceea, El ne-a promis solemn: „Urechile tale vor auzi dupa tine glasul care va zice: „Iata drumul, mergeti pe el ! Cand veti voi sa va mai abateti la dreapta sau la stanga” ( Isaia 30,21 ).

Cea de-a doua axioma, cu care se incheie Psalmul 62, este redata in ultimul verset: „A Ta, Doamne, este si bunatatea, caci Tu rasplatesti fiecaruia dupa faptele lui” ( vers. 12 ). In ce consta axioma ? Cand un om este rasplatit pentru faptele lui bune, aceasta se intampla doar datorita bunatatii si indurarii lui Dumnezeu. Sa faci binele, este o datorie. Sa fii rasplatit pentru implinirea unei datorii nu este o obligatie. Daca Dumnezeu totusi rasplateste binele facut, aceasta se datoreaza doar bunatatii Sale.

De aceea, „gustati si vedeti ce bun este Domnul !” ( Psalmul 34,8 )

Lori Balogh