Psalmul 63 – Un om însetat după Dumnezeu
Un psalm al lui David. Făcut când era în pustia lui Iuda
- „Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă.
- Așa Te privesc eu în locașul cel sfânt, ca să-Ți văd puterea și slava.
- Fiindcă bunătatea Ta prețuiește mai mult decât viața, de aceea buzele mele cântă laudele Tale.
- Te voi binecuvânta dar toată viața mea și în Numele Tău îmi voi ridica mâinile.
- Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase, și gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze
- când mi-aduc aminte de Tine în așternutul meu și când mă gândesc la Tine în timpul privegherilor nopții.
- Căci Tu ești ajutorul meu și sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.
- Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă sprijină.
- Dar cei ce caută să-mi ia viața se vor duce în adâncimile pământului;
- vor fi dați pradă sabiei, vor fi prada șacalilor.
- Dar împăratul se va bucura în Dumnezeu; oricine jură pe El se va făli, căci va astupa gura mincinoșilor.”
Un imn al dragostei de Dumnezeu
Psalmul 63 a fost scris în împrejurări neclare. Preambulul ne arată doar că în momentul scrierii lui, David se afla în pustia Iudeii. Însă dacă acest lucru s-a întâmplat pe vremea în care el fugea de sabia lui Saul, sau dimpotrivă, în timpul rebeliunii fiului său Absalom, nu știm.
Oricum, Psalmul 63 este unul din cei mai frumoși, mai plini de sensibilitate și mai duioși dintre psalmii lui David. Este un cântec al iubirii de Dumnezeu, al unui dor imens care nu poate fi stins decât în Ființa supremă. Este o rugăciune sinceră și profundă la care participă întreaga ființă: trupul, sufletul și duhul, o rugăciune care-l conduce pe cel ce intră în comuniune cu Dumnezeu până în umbra veșnică și ocrotitoare a aripilor Sale.
Psalmul nu conține cereri precise ale lui David, ci ne prezintă doar niște trăiri sufletești pozitive ale psalmistului: bucurie, mulțumire, dragoste, dor și dorința după o comuniune mai profundă cu Dumnezeu. Prin versurile sale, suntem conduși departe de religia rece și formală, departe de existența săracă de prezența lui Dumnezeu, într-o atmosferă de viața îmbelșugată, de căldură, lumină și iubire adevărată.
Deși a fost scris într-o perioadă dificilă din viața lui David, într-un mediu incomod ( pustia ), când perspectivele erau incerte, iar lumina de la capătul tunelului nu se zărea încă, psalmul este plin de optimism, de lumină și încredere. Și aceasta se întâmplă pentru că un om care-L caută cu ardoare pe Dumnezeu este pe drumul cel bun, iar căutările sale sunt un semn că Dumnezeu deja a venit în viața lui cu mulțimea binecuvântărilor Sale. Doar El poate trezi în noi, fiii risipitori ai Universului, conștiența sărăciei noastre spirituale și nevoia de a ne întoarce spre El, adevăratul Izvor al vieții.
Psalmul 63 poate fi rescris de fiecare dintre noi, purtând amprenta propriei noastre experiențe. Fiecare om trece prin propria lui „pustietate”, fiecare om are propriile lui necazuri și dezamăgiri. Ne vor copleși toate acestea, sau în mijlocul lor Îl vom căuta mai cu ardoare pe Dumnezeu? El așteaptă să-L căutăm cu aceeași iubire dezinteresată, pentru ca și noi să primim aceeași apreciere din partea cerului ca cea primită de David: „om după inima lui Dumnezeu” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ).
„Pe Tine Te caut”
David a ajuns în pustiu nu pentru că făcea turism, nici pentru că cerceta flora sau fauna din acel mediu. El a ajuns acolo nevoit, încercând să scape de primejdia de a-și pierde propria viață. Acolo, sub arșița necruțătoare a soarelui, în acel peisaj arid și lipsit de bună dispoziție, el căuta ceva esențial pentru sufletul său: Îl căuta pe Dumnezeu: „Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă” ( vers. 1 ).
Ne-am fi așteptat ca psalmistul să-L caute pe Dumnezeu în altă parte și în alte condiții: în sanctuar, în mijlocul semenilor săi și închinându-se împreună Creatorului cu bucurie și recunoștință. Era pustiul locul cel mai potrivit pentru a-L căuta pe Dumnezeu? În acele împrejurări protivnice, da, era locul cel mai potrivit.
Marea lecție de viață pe care o deslușim încă din primele cuvinte ale Psalmului 63 este aceea că Dumnezeu poate fi căutat și găsit oriunde: și în palatul în care omul este înconjurat de toate beneficiile confortului, dar și în pustia privațiunilor de tot felul. Dumnezeu este pretutindeni și de abia așteaptă să fie căutat de copiii Săi oriunde i-ar conduce împrejurările vieții. În mod paradoxal însă, nu palatul și confortul îl ajută pe om să-L găsească pe Dumnezeu, ci mai degrabă pustia lipsurilor și a suferinței.
Afirmația psalmistului, cu accentul pus pe expresia: „pe Tine Te caut”, spune mult despre spiritualitatea lui. David nu-l caută pe Dumnezeu pentru binecuvântările Lui, nici pentru avantaje sau interese meschine. El nu-L caută pe Dumnezeu pentru ca lui să-i fie bine sau pentru a-l scoate din situația dificilă în care se afla, ci pur și simplu Îl caută de dragul Lui. Îl caută dintr-o dragoste dezinteresată, curată și nemânjită de egoism.
Satana a căutat întotdeauna să insinueze că aceia care-L caută pe Dumnezeu o fac din interese de un fel sau altul. Așa a procedat și în cazul lui Iov, insinuând înaintea Creatorului: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui și tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui și turmele lui acopăr țara. Dar ia întinde-Ți mâna și atinge-Te de tot ce are și sunt încredințat că Te va blestema în față” ( Iov 1,9‑11 ).
Dumnezeu a îngăduit ca demonstrația să fie făcută și, ca în cazul altor fii ai credinței ca Iosif, Daniel sau Moise, s-a dovedit că Dumnezeu poate fi căutat din dragoste și nu din alte interese. În toate religiile lumii, toți credincioșii pretind că Îl caută pe Dumnezeu. Dar din ce motiv? Pentru ce scop?
Tu Îl cauți pe Dumnezeu? Și dacă-L cauți, de ce o faci? Aici este „macazul” care-i desparte pe cei care-L caută pe Dumnezeu din interese egoiste, aruncându-i în final pe linia moartă a despărțirii de El, de cei care-L caută doar de dragul Lui. Pentru că Îl iubesc și tânjesc după prezența Sa.
A tânji înseamnă mai mult decât a dori. Dacă dorul tine de emoții și de sentimente, tânjirea ( nu tânjală! ) presupune și participarea trupului. Acela care tânjește după o persoană iubită suferă cu întreaga sa ființă, atât cu trupul, cât și cu sufletul și cu duhul său.
Nu poți fi un bun creștin până ce nu te va durea lipsa prezenței lui Dumnezeu cel puțin la fel de mult ca lipsa unei persoane dragi. Așa îl căuta David pe Dumnezeu. Aceasta era optica lui cu privire la relația sa cu Creatorul: „Așa Te privesc eu în locașul cel sfânt, ca să-Ți văd puterea și slava. Fiindcă bunătatea Ta prețuiește mai mult decât viața, de aceea buzele mele cântă laudele tale” ( vers. 2.3 ).
Deși trecea printr-o perioadă dificilă, departe de sanctuar și de confortul oferit de palat, David nu-L învinovățea pe Dumnezeu pentru situația în care se afla. „Ochiul lui bun” vedea pretutindeni și în toate, chiar și în cele mai întunecate zile din viața lui, bunătatea lui Dumnezeu. Oriunde privea, el găsea dovezi ale iubirii divine. Dar tu, cum Îl privești pe Dumnezeul tău? Care este imaginea ta despre El?
„Te voi binecuvânta toată viața mea”
De acolo, din locul acela arid și lipsit de perspectivă, David Îi face o juruință Dumnezeului său: „Te voi binecuvânta dar toată viața mea și în Numele Tău îmi voi ridica mâinile” ( vers. 4 ).
Verbul „a binecuvânta” ( ebr. barak ) are mai multe înțelesuri și nuanțe. Când Dumnezeu binecuvântă o persoană, înseamnă că El o înzestrează cu anumite daruri folositoare. Când un om Îl binecuvântă pe Dumnezeu, înseamnă că Îl recunoaște pe El ca Izvor al tuturor darurilor. Iar când un om binecuvântă un alt om, el își exprimă dorința ca acea persoană să fie înzestrată cu daruri cerești.
În relația dintre oameni, binecuvântările sunt doar niște urări și dorințe de bine, care se vor împlini sau nu. În relația dintre om și Dumnezeu, binecuvântările sunt mai mult decât niște simple urări. Când Dumnezeu binecuvântă, El oferă în mod real acele daruri, dar când omul Îl binecuvântă pe Dumnezeu, el nu face altceva decât să-L vorbească de bine pe Creatorul său, recunoscând în El Sursa oricăror daruri.
Săturat sufletește de mulțimea binecuvântărilor Domnului „ca de niște bucate miezoase și gustoase” ( vers. 5 ), David nu uită să-și manifeste recunoștința: „Gura mea Te lăuda cu strigăte de bucurie pe buze, când mi-aduc aminte de Tine în așternutul meu și când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopții” ( vers. 5.6 ).
Probabil că în acea perioadă dificilă din viață, David avea dese insomnii. Gândindu-se la viitorul lui și la soarta poporului său, adesea somnul îi fugea de pe pleoape. Și ce poți face în mijlocul pustiei și în toiul nopții întunecate?
Unii, ca să revină somnul, încep să numere oile unei turme imaginare. David însă găsește o altă soluție, infinit mai bună, la insomniile sale: vorbește cu Păstorul, spunându-I Lui tot ce avea pe suflet. Acolo, în acele momente de tainică părtășie sufletească, David găsea odihnă, echilibru și încredere: „Căci Tu ești ajutorul meu și sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale. Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă spijinește” ( vers. 7.8 ).
Da, poți fi vesel chiar și în locurile pustii ale vieții. Poți avea pace chiar și în cele mai întunecate zile din existența ta. Când sufletul tău este „lipit” de Dumnezeu, la umbra aripilor Sale dispare orice teamă, orice îngrijorare și orice durere.
Optimism în împrejurări protivnice
Deși nimic din jurul său nu prevestea ceva bun pentru el, David rămâne optimist. Însă optimismul lui nu este lipsit de temei, căci el nu se sprijină pe sine, ci pe Dumnezeu. El știe că acest Dumnezeu drept și sfânt, dar și îndurător și iubitor, îi va face dreptate într-o zi. Nu știe când se va întâmpla acest lucru și nici nu forțează mâna Domnului în această privință.
El știe că Dumnezeu are propriul Său calendar și că, mai curând sau mai târziu, va fi scos din pustia vieții lui, în timp ce aceia care acum caută să-i ia viața vor fi pedepsiți: „Dar cei ce caută să-mi ia viața se vor duce în adâncimile pământului, vor fi dați pradă sabiei, vor fi pradă șacalilor. Dar împăratul se va bucura în Dumnezeu; oricine jură pe El se va făli, căci va astupa gura mincinoșilor” ( vers. 9‑11 ).
De multe ori aparențele înșală. În această lume cu valorile întoarse cu susul în jos, cei umili, cei buni și credincioși par să piardă totul. În realitate însă, cei ce pierd sunt cei care astăzi se cred mari și puternici, care întorc sfidători spatele lui Dumnezeu și se poartă arogant cu semenii lor. Aparent, copiii lui Dumnezeu sunt învinși în această viață. În realitate, ei au câștigat totul, pentru că ei și-au pus nădejdea fără rezerve doar în Dumnezeu.
Poate că tu nu treci prin suferințe la fel de grele ca David. Poate că încercările tale sunt incomparabil mai mici ca ale lui. Totuși, deși o duci mai bine ca el, găsești motive să-L lauzi pe Dumnezeu? Tânjești la fel de mult după prezența Sa ca David? Îți însetează sufletul după El și Îl cauți doar de dragul Lui?
Nu aștepta ca alții să facă lucrul acesta înaintea ta! Nu aștepta ca alții să dea tonul! Caută-L câtă vreme poate fi găsit! Și atunci vei găsi odihnă veșnică la umbra aripilor Sale.
Lori Balogh