Psalmul 64 – Săgețile calomniei

Psalmul 64 – Săgețile calomniei

Către mai-marele cântăreților. Un psalm al lui David.

1. „Ascultă-mi glasul, Dumnezeule, când gem! Ocrotește-mi viața împotriva vrăjmașului de care mă tem!
2. Păzește-mă de uneltirile celor răi, de ceată gălăgioasă a oamenilor nelegiuiți!
3. Ei își ascut limba ca o sabie, își aruncă vorbele lor amare ca niște săgeți,
4. ca să tragă în ascuns asupra celui nevinovat; trag asupra lui pe neașteptate, fără nicio frică.
5. Ei se îmbărbătează în răutatea lor: se sfătuiesc împreună ca să întindă curse și zic: „Cine ne va vedea?”
6. Pun la cale nelegiuiri și zic: „Iată-ne gata, planul este făcut!” O prăpastie este lăuntrul și inima fiecăruia!
7. Dar Dumnezeu aruncă săgeți împotriva lor: deodată iată-i loviți.
8. Limba lor le-a pricinuit căderea, și toți cei ce-i văd clatină din cap.
9. Toți oamenii sunt cuprinși de frică, și mărturisesc: „Iată ce a făcut Dumnezeu,” și recunosc că aceasta este lucrarea Lui!
10. Cel neprihănit se bucură în Domnul și în El își caută scăparea; toți cei cu inima fără prihană se laudă că sunt fericiți.”

Bârfa – arma celor răi

Psalmul 64 este o lamentație personală a lui David adresată lui Dumnezeu. Motivul? Primejdia pe care o resimte în prezența unora dintre cele mai perfecționate arme folosite de Diavol împotriva copiilor lui Dumnezeu: calomnia și vorbirea de rău (bârfa).

Psalmul zugrăvește un tablou al celor răi care, folosindu-se de arma calomniei, complotează împotriva vieții psalmistului. El este adresat tuturor acelora care, de-a lungul istoriei marii lupte dintre bine și rău, vor fi fost străpunși de săgețile ei otrăvite. Experiența psalmistului este comună tuturor celor persecutați, nedreptățiți și dușmăniți pe nedrept, dar care au găsit în credința în Dumnezeu un ajutor la vreme de nevoie și un refugiu în timpuri de necaz.

Trăirile amare ale psalmistului ne arată o altă fațetă a persecuției împotriva celor neprihăniți, cu toate urmările ei sufletești. Psalmul ne arată ca și cei mai puternici oameni au momentele lor de teamă care, exploatate de dușman, pot duce la dezechilibrul lor fizic, sufletesc și spiritual.

Nu cunoaștem împrejurările la care face referire David în acest psalm, însă este evident că el evoca un moment în care devenise ținta vrăjmașilor săi. De data aceasta însă, aceștia nu se mai folosesc de săbii, sulițe și săgeți otrăvite, ci de arma cuvintelor. Și ce poate fi mai dureros pentru un om decât să fie rănit printr-un cuvânt încărcat cu otrava răutății? Toate acestea făceau parte dintr-un plan bine conceput, despre care vrăjmașii psalmistului aveau convingerea că va reuși 100%, în final determinându-l pe David să cedeze.

Numai că acești oameni fără scrupule pierdeau din vedere ceva esențial: Ținta loviturilor lor verbale nu era un om oarecare, ci un „om după inima lui Dumnezeu” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22). Iar un astfel de om are la îndemână „scutul credinței” cu care poate „stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău” (vezi Efeseni 6,16).

Vestea bună este aceea că acest „om după inima lui Dumnezeu” poate fi oricine: și eu, și tu, și el, și ea. Cu o condiție însă: să ne încredem în Dumnezeu la fel cum s-a încrezut și David, atât în vremuri de liniște, cât mai ales în timp de furtună.

Gemete și teamă

David începe psalmul cu un geamăt izvorât dintr-o teamă pe care nu se sfiește să o recunoască: „Ascultă-mi glasul, Dumnezeule, când gem! Ocrotește-mi viața împotriva vrăjmașului de care mă tem! Păzește-mă de uneltirile celor răi, de ceata gălăgioasă a oamenilor nelegiuiți!” (vers.1.2).

Ca și atunci când fugea de sabia lui Saul, care urmărea să-l scoată de pe scena vieții, psalmistul invocă ajutorul divin pentru a fi izbăvit. Se pare că acest complot al vrăjmașilor săi căuta să-l compromită total și definitiv pe David, fapt care-i producea o durere sufletească adâncă. Gemetele sale și recunoașterea faptului că se temea de acești oameni și de planurile lor rele, ne arată că la mijloc nu se aflau doar câteva vorbe rele aruncate în vânt, ci situația era cât se poate de gravă.

În calitatea lui de împărat, David ar fi putut reacționa omenește, uzând de toate prerogativele și de toată puterea sa pentru a închide gura calomniatorilor săi. Ar fi putut iniția un proiect de lege în acest sens și ar fi putut să-i pedepsească aspru pe acești oameni care făcuseră din bârfă și calomnie un mod de viață.

Deși era un om cu slăbiciuni ca ale oricărui alt om, David nu se lasă biruit de înclinațiile naturii umane păcătoase. El nu se lasă biruit de spiritul de revanșă, refuzând armele răzbunării personale, deși le are la îndemână. Dimpotrivă, el face același lucru pe care-l făcuse întotdeauna în momente de criză: aleargă la Dumnezeu, vărsându-și sufletul împovărat înaintea Lui.

Ne întrebăm adesea: Cum a fost posibil un om ca David, care a avut căderi morale atât de spectaculoase, să fie considerat de Dumnezeu un „om după inima Mea”? Un răspuns posibil îl găsim chiar în Psalmul 64. Un dicton spune: „Dacă vrei să-l cunoști pe un om, oferă-i putere.” David avea putere și se putea folosi de ea oricând împotriva vrăjmașilor săi, fără ca cineva să-l tragă la răspundere. Totuși el nu s-a folosit de puterea și poziția sa privilegiată, ci a predat cauza sa dreptului și adevăratului Judecător: Dumnezeu.

Aceasta este adevărata noblețe de caracter; aceasta este adevărata credință, care renunță la propriile soluții omenești, pentru a se abandona total în grija iubitoare a Tatălui ceresc.

„Își ascut limba ca o sabie”

Bârfa și calomnia sunt probleme legate de educație. Cu cât un om este mai puțin educat, cu atât vorbirea lui va fi mai lipsită de control, cuvintele lui ieșind de pe buze înainte de a fi cenzurate de rațiune.

Călătoria prin Psalmul 64 trebuie să ne ajute să înțelegem că folosirea cuvintelor urâte, încărcate cu venin și minciună, a cuvintelor calomniatoare și denigratoare nu le fac rău doar celor pe care-i vizează săgețile lor otrăvite, ci și celor care le lansează. Înainte de a lovi în cineva, sabia își zgârie propria teacă.

Vorbind despre vrăjmașii săi, psalmistul folosește câteva metafore sugestive: „Ei își ascut limba ca o sabie, își aruncă vorbele lor amare ca niște săgeți, ca să tragă în ascuns asupra celui nevinovat; trag asupra lui pe neașteptate, fără nicio frică” (vers.3.4).

Când ai de luptat împotriva unui vrăjmaș declarat este una, însă când acest vrăjmaș stă ascuns, pândindu-te ca să te lovească pe la spate, este cu totul altceva. Iar atunci când ura și răutatea se unesc cu lașitatea și perversitatea, tabloul nelegiuirii este complet.

Versetele următoare redau o stare de război, în care vrăjmașii lui David au deja planuri bine făcute și o strategie bine elaborată: „Ei se îmbărbătează în răutatea lor; se sfătuiesc împreună ca să întindă curse și zic: „Cine ne va vedea?” Pun la cale nelegiuiri și zic: „Iată-ne gata, planul este făcut! O prăpastie este lăuntrul și inima fiecăruia” (vers.5.6).

Desigur, David nu era un om perfect. Ca oricare om „născut în nelegiuire” și „zămislit în păcat” de mama lui (vezi Psalmul 51,5), David avea și el defecte, slăbiciuni și lipsuri. Însă un om educat nu se folosește niciodată de defectele semenilor săi pentru a-și atinge scopurile. Singura alternativă acceptată de adevărata morală este aceea de a explora latura pozitivă și constructivă a unui om, nu pe cea negativă și distructivă.

Încercând să-l distrugă prin puterea cuvintelor, vrăjmașii psalmistului i-au exagerat și colorat defectele, fără să-și dea seama că, făcând acest lucru, „prăpastia” din propria lor ființă se adâncește tot mai mult, spre propria lor pierzare.

Ca orice păcat cultivat, care îl robește și îl orbește pe cel care-l comite, bârfa și calomnia sunt defecte de care cel în cauză nu e conștient la început. Mustrările Duhului Sfânt sunt tot mai estompate în timp, iar atunci când mânuiește „sabia” calomniei și aruncă „săgețile” vorbirii de rău, omul crede că se află pe drumul cel bun. Însă niciodată în istoria acestei lumi vânturarea gunoaielor din viața altora nu a ținut de noblețea unui caracter. Acest gest nebunesc arată mai degrabă cât de adâncă e prăpastia sufletelor celor care se folosesc de astfel de arme, cât de murdar e „tomberonul” inimii lor.

Viziunea judecății divine

Psalmul 64 se încheie cu o viziune a judecății lui Dumnezeu, zugrăvind metaforic victoria finală a lui Dumnezeu asupra vrăjmașilor copiilor Săi neprihăniți. Aceștia par loviți de săgețile implacabile ale lui Dumnezeu, sunt doborâți la pământ, fiind batjocoriți de cei ce trec pe lângă ei: „Dar Dumnezeu aruncă săgeți împotriva lor; deodată iată-i loviți. Limba lor le-a pricinuit căderea și toți cei ce-i văd clatină din cap. Toți oamenii sunt cuprinși de frică și mărturisesc: „Iată ce a făcut Dumnezeu” și recunosc că aceasta este lucrarea Lui” (vers.7‑9).

Deși ar fi avut și alte mijloace pentru a le da o replică pe măsură calomniatorilor săi, David nu a recurs la ele. În schimb, el a alergat la rugăciune. Și aceasta nu pentru că ar fi fost un bigot sau un fanatic, ci pentru că avea un spirit înalt, recunoscându-și limitele și defectele.

Ce rost ar fi avut să intre în polemică cu acești oameni fără scrupule? De ce să se coboare la nivelul lor, în „prăpastia” morala în care se aflau? De ce să intre în dialog cu niște scursuri ale societății, când știa prea bine că minciuna și calomnia sunt arme redutabile, cărora doar Dumnezeu le putea face față?

David avea încredere în Dumnezeul său. Ca în orice altă împrejurare protivnică, el a alergat la „umbra aripilor Sale”, bucurându-se de izbăvirea dată de El. El Îl cunoștea bine pe acest Dumnezeu și știa că El nu poate fi manipulat și nu poate fi indus în eroare de vorbele omului.

Aceeași atitudine o va avea, peste secole, și împăratul Ezechia. Ținând în mână scrisoarea lui Rabșache, comandantul oștirii asiriene, o scrisoare plină de calomnii la adresa lui Dumnezeu și a poporului Său, Ezechia a făcut un gest remarcabil de adevărată credință:

„Ezechia a luat scrisoarea din mâna solilor și a citit-o. Apoi s-a suit la Casa Domnului, a întins-o înaintea Domnului și a făcut următoarea rugăciune: „Doamne al oștirilor, Dumnezeul lui Israel, care șezi pe heruvimi! Tu ești singurul Dumnezeu al tuturor împărățiilor pământului!

Tu ai făcut cerurile și pământul! Doamne, pleacă-Ți urechea și ascultă! Doamne, deschide-Ți ochii și privește! Auzi toate cuvintele pe care le-a trimis Sanherib ca să batjocorească pe Dumnezeul cel viu! … Acum Doamne Dumnezeul nostru, izbăvește-ne din mâna lui Sanherib, ca toate împărățiile pământului să știe că numai Tu, Doamne, ești Dumnezeu!” (Isaia 37,14‑17.20).

Da, așa se întâmplă ori de câte ori renunțăm să ne facem noi singuri dreptate, folosind metode omenești de reglare a conturilor. Atunci „cel neprihănit se bucură în Domnul și în El își caută scăparea; toți cei cu inima fără prihană se laudă că sunt fericiți” (vers.10).

Din această viziune a judecății divine împotriva celor ce denigrează și fac judecați nedrepte împotriva semenilor lor, izvorăște un puternic sentiment de încredere și speranță. Aceasta nu a fost doar o experiență izolată, de care s-au bucurat doar oameni ca David sau Ezechia, care au știut să-și gestioneze crizele. Experiența poate fi trăită de oricare dintre noi.

Dacă te-ai ocupat cândva de denigrarea cuiva, rostind vorbe rele împotriva lui, oprește-te până nu va fi prea târziu! Nu uita că „Dumnezeu este împotriva celor mândri, dar celor smeriți le da har” (Iacov 4,6). Va veni o zi a judecății în care „oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12,36.37).

Dacă dimpotrivă, te numeri printre cei ponegriți de oamenii la care poate nu te așteptai, nu te pierde cu firea! Aleargă la Dumnezeu cu întreaga listă a acuzațiilor care ți se aduc, vezi dacă este ceva adevărat care trebuie schimbat în viața ta și, dacă toate sunt doar minciuni, încredințează-I lui Dumnezeu dreptul de a închide gura vrăjmașilor tăi!

Atunci vei fi sigur că nu greșești și vei vedea cu ochii tăi izbăvirea oferită. Nu poate fi o dovadă mai mare de încredere în El ca aceasta.

Lori Balogh