Psalmul 66 – Cavalcada încercărilor

Psalmul 66 – Cavalcada încercărilor

Către mai-marele cântăreților. O cântare. Un psalm. 

  1. „Înălțați lui Dumnezeu strigăte de bucurie, toți locuitorii pământului.
  2. Cântați slava Numelui Său, măriți slava Lui prin laudele voastre.
  3. Ziceți lui Dumnezeu: „Cât de înfricoșate sunt lucrările Tale! Din pricina mărimii puterii Tale, vrăjmașii Tăi Te lingușesc.
  4. Tot pământul se închină înaintea Ta și cântă în cinstea Ta, cântă Numele Tău.”
  5. Veniți și priviți lucrările lui Dumnezeu! Ce înfricoșat este El când lucrează asupra fiilor oamenilor!
  6. El a prefăcut marea în pământ uscat și râul a fost trecut cu piciorul: atunci ne-am bucurat în El.
  7. El stăpânește pe vecie prin puterea Lui. Ochii Lui urmăresc pe neamuri, ca cei răzvrătiți să nu se mai scoale împotriva Lui!
  8. Binecuvântați, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceți să răsune lauda Lui!
  9. El ne-a păstrat sufletul cu viață și n-a îngăduit să ni se clatine piciorul.
  10. Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul.
  11. Ne-ai adus în laț și ne-ai pus o grea povară pe coapse.
  12. Ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre, am trecut prin foc și prin apă, dar Tu ne-ai scos și ne-ai dat belșug.
  13. De aceea, voi merge în Casa Ta cu arderi-de-tot, îmi voi împlini juruințele făcute Ție,
  14. juruințe care mi-au ieșit de pe buze, pe care mi le-a rostit gura când eram la strâmtorare.
  15. Îți voi aduce oi grase ca ardere-de-tot, cu grăsimea berbecilor, voi jertfi oi împreună cu țapi.
  16. Veniți de ascultați, toți cei ce vă temeți de Dumnezeu, și voi istorisi ce a făcut El sufletului meu.
  17. Am strigat către El cu gura mea, și îndată lauda a fost pe limba mea.
  18. Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul.
  19. Dar Dumnezeu m-a ascultat, a luat aminte la glasul rugăciunii mele.
  20. Binecuvântat să fie Dumnezeu, care nu mi-a lepădat rugăciunea și nu mi-a îndepărtat bunătatea Lui!”

Teologia cuvântului dat

     Chiar dacă autorul Psalmului 66 este necunoscut, este cert faptul că el a scris acest imn de mulțumire și recunoștință cu prilejul celebrării eliberării dintr-o nenorocire personală sau națională. Nu cunoaștem la care evenimente istorice face aluzie autorul, însă el demonstrează că este un bun cunoscător al istoriei poporului Israel. Spre deosebire de alte popoare care au doar istorie, poporul lui Dumnezeu are o istorie sacră care poartă amprenta prezenței și intervenției lui Dumnezeu.

Cel mai probabil, Psalmul 66 era citit cu ocazia aducerii jertfei la împlinirea unei juruințe făcute de psalmist pe când acesta se afla într-un mare necaz. Eliberat fiind din acea strâmtorare, psalmistul își propune să celebreze intervenția lui Dumnezeu printr-un imn de laudă, la care adaugă împlinirea concretă a tuturor promisiunilor făcute lui Dumnezeu în perioada de criză.

În Psalmi, în general, dar mai ales în psalmii lui David, întâlnim o adevărată teologie a cuvântului dat. Promisiunile făcute lui Dumnezeu în timp de strâmtorarea ( juruințe ) nu sunt privite cu superficialitate de psalmist. Ele nu sunt doar niște vorbe în vânt, de care să nu mai țină seama când furtunile vieții se liniștesc.

Împlinirea acelor juruințe este privită ca o datorie sacră, iar călcarea cuvântului dat este considerat un păcat atât de grav încât îl poate exclude pe om din societatea cerului ( vezi Psalmul 15 ). Iată de ce, chiar în inima psalmului autorul pune accent pe împlinirea acelor juruințe pe care le făcuse în vreme de strâmtorare: „De aceea, voi merge la Casa Ta cu arderi de tot, îmi voi împlini juruințele făcute Ție, juruințe care mi-au ieșit de pe buze, pe care mi le-a rostit gura când eram la strâmtoare. Îți voi aduce oi grase ca ardere de tot, cu grăsimea berbecilor; voi jertfi oi împreună cu țapi” ( vers. 13‑15 ).

Cu siguranță că, privit din această perspectivă, Psalmul 66 are ceva important să ne transmită. Chiar dacă au trecut circa trei milenii de la scrierea lui, natura umană nu s-a schimbat prea mult. Dacă atunci oamenii erau ispitiți să uite promisiunile făcute lui Dumnezeu la necaz, astăzi lucrurile nu sunt cu mult diferite.

Și dacă nu ești convins de acest lucru, privește, te rog, în viața ta și vezi dacă nu cumva ai uitat să împlinești unele promisiuni pe care le-ai făcut atunci când ai trecut prin necazuri. A uita să îți iei medicamentul la timp sau a-ți reînnoi abonamentul la ziar este una. Însă a uita să îți împlinești promisiunile făcute lui Dumnezeu la necaz este cu totul altceva. Este deja o problema morală. Și cum toate problemele legate de morală sunt importante pentru Dumnezeu, e bine să acorzi promisiunilor făcute cea mai mare atenție.

Dumnezeul tuturor popoarelor

     O mare problemă a celor care cred despre ei că au o relație bună cu Dumnezeu este aceea că ei Îl consideră pe Acesta ca un fel de proprietate privată: „El este Dumnezeu meu, doar al meu! El mă binecuvântă pe mine, doar pe mine!”

Psalmul 66 dărâmă din start orice concepție îngustă cu privire la divinitate, fiind o invitație la închinare adresată tuturor popoarelor, nu doar poporului ales: „Înălțați lui Dumnezeu strigăte de bucurie, toți locuitorii pământului! Cântați slava Numelui Său, măriți slava Lui prin laudele voastre. Ziceți lui Dumnezeu: „Cât de înfricoșate sunt lucrările Tale! Din pricina mărimii puterii Tale, vrăjmașii Tăi te lingușesc. Tot pământul se închină înaintea Ta și cântă în cinstea Ta, cântă Numele Tău” ( vers. 1‑4 ).

Am putea spune că primele versuri ale Psalmului 66 sunt, în esență, exprimarea primei solii îngerești din Apocalipsa 14: „Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească tuturor locuitorilor pământului: oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” ( Apocalipsa vers. 6.7 ).

Ideea de biserică națională și aceea de mântuire acordată doar unei elite ( popor ales, biserica aleasă ) nu corespunde revelației biblice. Prin pana inspirată a profetului Maleahi, Dumnezeu ne asigură că „de la răsăritul soarelui până la asfințit, Numele Meu este mare între neamuri și pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu și se aduc daruri de mâncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri, zice Domnul oștirilor” ( Maleahi 1,11 ).

Da, Dumnezeul cel viu și adevărat nu este un zeu local sau național, așa cum considerau popoarele păgâne din timpurile biblice. În calitate de Creator al tuturor lucrurilor și de Răscumpărător al omenirii, El este un Dumnezeu al tuturor, fără deosebire. Faptul că unii Îl recunosc ca atare și I Se închină, iar alții nu o fac, aceasta este o altă problemă.

Psalmistul face însă o afirmație îndrăzneață: „Tot pământul se închină înaintea Ta” ( vers. 4 ). E vorba doar de o hiperbolă aici? Cine se mai închină adevăratului Dumnezeu pe vremea psalmistului în afară de poporul ales? Ce vrea să ne comunice psalmistul globalizând ideea de închinare adevărată?

Două lucruri ar trebui să le avem în vedere atunci când dorim să înțelegem afirmațiile psalmistului:

1) Deși Dumnezeu are pe pământ un popor al Său ( o Biserică a Sa ) care este depozitarul adevărurilor mântuirii, totuși El are fii și fiice credincioase în toate popoarele, în toate religiile și în toate bisericile din lume. Aceștia formează Biserica Sa invizibilă pentru ochii noștri omenești, dar bine cunoscută de El.

Însuși Mântuitorul ne asigură de acest lucru: „Mai am și alte oi care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă și un Pastor” ( Ioan 10, 16 ).

2) Psalmistul vede cu ochi profetici ziua în care, al sfârșitul dramei păcatului, orice genunchi se va pleca înaintea Creatorului, recunoscând: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” ( Apocalipsa 15,3 ).

Iată de ce exclusivismul, sub orice formă s-ar manifesta el, trebuie eliminat din religia lui Christos. Cu toții avem același Creator, cu toții suntem mântuiți prin același sânge vărsat pe cruce, cu toții avem același Tată și avem aceeași nădejde a mântuirii. Deci cu toții suntem frați! De două ori frați: prin Creație și prin răscumpărare.

Un muzeograf la lucru

     După invitația la închinare adresată tuturor locuitorilor pământului, asemenea unui muzeograf care își face meseria, psalmistul ne invită în marele „muzeu” al istoriei sacre, prezentându-ne câteva mostre ale intervenției lui Dumnezeu: „Veniți de priviți lucrările lui Dumnezeu! Ce înfricoșat este El când lucrează asupra fiilor oamenilor! El a prefăcut marea în pământ uscat și râul a fost trecut cu piciorul; atunci ne-am bucurat în El. El stăpânește pe vecie prin puterea Lui. Ochii Lui urmăresc pe neamuri, ca cei răzvrătiți să nu se mai scoale împotriva Lui!” ( vers. 5‑7 ).

Trecerea Marii Roșii și secarea Iordanului sunt doar două dintre minunile unice care au marcat istoria sacră. Acestea, ca și multe alte dovezi ale intervenției miraculoase a lui Dumnezeu, fac parte din tezaurul iudeo-creștin al istoriei sfinte. Dar care este menirea lor pentru noi, cei care trăim la început de mileniu trei, în era tehnologiilor avansate?

Autorul Psalmului 66 subliniază în versurile acestuia două dintre scopurile urmărite de el atunci când rememorează momente din istoria sfântă:

1) În mijlocul beneficiilor pe care le aduce civilizația și bunăstarea veacului nostru, să nu ne pierdem simțământul măreției lui Dumnezeu și să nu ne pierdem sensibilitatea spirituală, uitând „ce înfricoșat este El când lucrează asupra fiilor oamenilor” ( vers. 5 up. ). Acest simțământ și această sensibilitate ne sunt necesare pentru a ne păstra obiectivitatea cu privire la locul și rolul pe care-l ocupăm în Creația lui Dumnezeu, fapt ce va conduce în mod natural la o relație corectă cu El.

2) Să nu repetăm greșelile trecutului, evitând atitudinea de răzvrătire fățișă sau disimulată împotriva lui Dumnezeu: „Cei răzvrătiți să nu se mai scoale împotriva Ta!” ( vers. 7 up. ). Gestul răzvrătirii împotriva Creatorului este un gest nebunesc și nu va duce nicăieri, dacă nu va fi înlocuit cu o pocăință sinceră. De aceea, istoria ( mai ales cea sacră ) ne-a fost lăsată pentru ca, învățând din lecțiile ei, să nu mai repetăm greșelile trecutului. Din nefericire însă, foarte adesea demonstrăm că singura lecție pe care o învățăm din istorie este aceea că nu învățăm nimic din ea.

Cavalcada încercărilor

     O vorbă din popor spune că un necaz nu vine niciodată singur. Neavând date statistice, nu pot nici confirma, nici infirma această afirmație, care seamănă mai degrabă cu una dintre vestitele „legi ale lui Murphy”. Privind însă lucrurile din perspectivă biblică, afirmația are un sâmbure de adevăr. Ce spuneți, de exemplu, de cele afirmate de autorul Psalmului 66:

     „Binecuvântați, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceți să răsune lauda Lui! El ne-a păstrat sufletul cu viață și n-a îngăduit să ni se clatine piciorul. Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul. Ne-ai adus în laț și ne-ai pus o grea povară pe coapse. Ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre, am trecut prin foc și prin apă, dar Tu ne-ai scos și ne-ai dat belșug…”? ( Psalmul 66, 8‑12 )

Psalmistul enumeră cinci necazuri succesive, unul mai grozav decât celălalt: 1) cuptorul de foc, 2) lațul, 3) povara, 4) oamenii care calcă peste noi și 5) foc și apă. Metaforele sunt culese din viața reală și oglindesc necazuri și încercări teribile, ce pot veni pe neașteptate în viața unui om care s-a întors cu fața spre Dumnezeu. Noi discutăm aici despre necazuri ce apar în viața unor oameni care au întors spatele păcatului și unui mod de viață dezonorant, ceea ce complică și mai mult lucrurile. Dacă psalmistul s-ar fi referit la cei nelegiuiți, la cei fără niciun Dumnezeu, ar fi mai ușor de acceptat ideea. Însă el se referă explicit la poporul lui Dumnezeu, cel de la care ne așteptăm să fie ocrotit, binecuvântat și purtat pe palmele ocrotirii divine.

De ce îngăduie Dumnezeu o suită întreagă de încercări, uneori succesive, în viața copiilor Săi? Să ne imaginăm următorul scenariu: Dumnezeu te cheamă să pășești pe calea cea strâmtă a credinței, la sfârșitul căreia se află perspectiva mântuirii. Dar, de la primele tale intenții de a merge pe această cale, se întâmplă ceva ciudat: în loc să înaintezi liniștit, apar piedici.

Mai întâi, fără preaviz, Dumnezeu te aruncă în cuptorul aprins. Acolo e teribil de cald, nu poți respira, simți că te topești ca ceara și pierzi orice vlagă… Imediat apar și întrebările: „Bine, Doamne, dar eu am crezut că pe calea mântuirii Tu mă vei conduce prin locuri largi și răcoroase. Nu așa ai promis în Psalmul 23: „El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă. Îmi înviorează sufletul…”? De ce, dacă mi-am predat viața Ție, ai îngăduit acest necaz?”

Și stai acolo, în cuptorul aprins la temperatura maximă, tânjind după puțină răcoare, cu o mulțime de întrebări, de cârligele cărora se agață îndoiala… Însă vine un moment în care Dumnezeu spune: „Destul!” Și, ștergându-ți sudoarea de pe frunte, te invită să pășești mai departe pe calea spre cer. Te ridici, faci câțiva pași și nu reușești să uiți necazul prin care tocmai ai trecut, că te și lovești de un nou necaz: ajungi în laț, într-o cursă fără ieșire. Realizezi prea târziu pericolul și, odată prins în laț, oricât te-ai zbate, lațul se strânge tot mai mult. Atunci strigi disperat la Domnul: „Doamne, de ce mi s-a întâmplat și această nenorocire? Doar eu Îți slujesc Ție…”

Într-un târziu, după „n” rugăciuni pentru eliberare, când orice speranță părea stinsă, Dumnezeu intervine și te eliberează din lațul în care ai căzut, redându-ți libertatea. Din nou înaintezi liniștit o bucată de drum și crezi că până la capătul drumului nu vei mai avea parte de niciun necaz. Dar, când te aștepți mai puțin, Dumnezeu te oprește din mers și îți pune pe umeri o povară grea. Atunci te împotrivești, te revolți chiar: „Doamne, drumul spre cer e și așa plin de piedici, de ce să mai port și povara asta pe umeri?”

Și, pentru că Domnul refuză să te elibereze de povară, înaintezi greu, cu speranța că vei ajunge curând la porțile Împărăției. Dar, când speri că totul va fi bine în cele din urmă, niște oameni răi se năpustesc asupra ta, te doboară la pământ și, fără milă, calcă peste tine, lăsându-te cu fața însângerată în praful de pe drum. Disperat, strigi din nou: „Doamne, de ce îngădui să mi se întâmple și asta? Nu sunt eu copilul Tău? Nu mi-ai promis Tu că mă vei ocroti?”

Domnul vine, te ridica, îți spală rănile, dar îți pune din nou povara pe umeri, invitându-te să continui drumul până la capăt. Având în minte proaspăta experiență a cuptorului aprins, apoi a lațului din care ai scăpat cu greu, a poverii care îți îngreuiază mersul, dar și dureroasa scenă de viață în care oameni la care nu te așteptai au trecut peste tine, crezi că necazurile s-au terminat. Dar nu este așa. În loc să primești răspuns la multele întrebări pe care ți le pui, Dumnezeu te aruncă din nou în cuptorul aprins, îl încălzește până la limita posibilă, apoi, când ajungi în cea mai înaltă tensiune, te scoate din el și te aruncă în apă rece.

Ce urmează după aceea? Dacă ai rezistat cu bine, urmează belșugul, binecuvântarea. Ce părere aveți despre un astfel de Dumnezeu? Nu vi se pare prea aspru? Este El drept și iubitor atunci când supune plăpânda ființă omenească la atâtea încercări? De ce drumul credinței este presărat cu atâtea necazuri și obstacole, când Domnul ar fi putut să facă din el o autostradă pe care călătoria spre cer să fie o plăcere?

Iată doar câteva întrebări pe care și le pune orice om care trece prin astfel de încercări repetate. De ce? De ce atâtea necazuri și suferințe pe calea mântuirii?

Disciplina suferinței

     Să observăm un amănunt important: cele cinci încercări de care amintește psalmistul, vizează cinci înclinații păcătoase cu care ne naștem, pe care le cultivăm și care, dacă dorim cu sinceritate mântuirea, trebuie dezrădăcinate din ființa noastră.

  1. Cuptorul de foc – simbol al curățirii, al separării zgurii de metalul nobil și curat – reprezintă acel gen de încercări la care ne supune Dumnezeu pentru a ne elibera de egoism. Metalele nobile, dacă sunt pure, au proprietăți deosebite: nu opun rezistență, sunt maleabile, conduc bine căldura și curentul electric, au un aspect plăcut, sunt strălucitoare, sunt rezistente la coroziune etc.

Pe plan spiritual, astfel de oameni dorește Dumnezeu: oameni cu caractere nobile, eliberați de „zgura” egoismului, care să nu opună rezistență voinței Sale, care transmit ușor spre semenii lor căldura iubirii divine, dar și puterea Duhului Sfânt. Însă un astfel de caracter nobil nu se moștenește de la părinți, nici nu se cumpăra de la tarabe. Un astfel de caracter se clădește zi de zi, întreaga viață, uneori prin încercări teribile și dureroase care au menirea să ne scape de egoismul din noi. De obicei, „cuptorul de foc” este încercarea începuturilor vieții de credință.

  1. Lațul – simbolul unor situații fără ieșire- reprezintă acel gen de încercări prin care Dumnezeu vrea să distrugă încrederea păcătoasă în noi înșine, spiritul de răzvrătire și independență care ne caracterizează. Avem marea nevoie să devenim conștienți că fără Dumnezeu nu suntem și nu putem face nimic durabil. Afirmația Mântuitorului: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” ( Ioan 15, 5 up. ) este una dintre lecțiile care se învață cel mai greu. Și, pentru că unii dintre noi se lasă greu învățați, Dumnezeu e nevoit să îngăduie ca noi să intrăm în unele situații fără ieșire, adevărate drumuri înfundate, pentru ca, recunoscându-ne neputincioși, să învățăm lecția dependenței totale de El.
  2.     Povara – simbol al responsabilităților vieții – reprezintă acel gen de încercări prin care Dumnezeu vrea să ne scape de comoditate, de letargia spirituală. Slujirea semenilor noștri este într-adevăr o „povară” pentru firea noastră egoistă și comodă. O „povară” care însă este cât se poate de benefică, deoarece ne vindecă de aceste lipsuri din caracterele noastre.

De aceea, „este bine pentru om să poarte un jug în tinerețea lui. Să stea singur și să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz… Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna ci, când mâhnește pe cineva, se îndură iarăși de el, după îndurarea Lui cea mare. Căci El nu mâhnește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor…” ( Plângerile lui Ieremia 3, 27‑28; 31‑33 )

  1.     Oamenii care calcă peste capetele noastre – simbol al răutăților omenești – reprezintă acel gen de încercări prin care Dumnezeu vrea să ne scape de mândrie. Păcatul mândriei – păcatul luciferic – este cel ce a dus la marea lupta dintre bine și rău în care suntem și noi angrenați. Este păcatul care pătrunde în cele mai nevinovate intenții, în cele mai curate planuri, în cele mai intime resorturi ale ființei umane.

Fără să fim conștienți de prezența mândriei în vorbirea, faptele, ținuta, preocupările și aspirațiile noastre, ea contaminează tot ce atinge. Mândria aduce după sine rușine ( Proverbe 11, 2 ), cădere ( Proverbe 16, 18 ), pieire ( Proverbe 18,12 ) și, în final, nemântuire. Iată de ce Dumnezeu îngăduie uneori ca lecția smereniei să o învățăm pe calea suferinței.

  1.     Foc și apă – simbol al călirii – reprezintă acel gen de încercări prin care Dumnezeu vrea să ne elibereze de slăbiciunile inerente firii omenești. Dacă un om a biruit egoismul, comoditatea, încrederea nejustificată în sine, mândria, precum și orice alt păcat, dacă însă nu a trecut prin „foc și apă”, el tot un om slab rămâne. Oricând poate recădea în vechile păcate și astfel „cu el s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase și scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși în noroi.” ( 2 Petru 2, 22 )

Dacă privim atent la viața și lucrarea Mântuitorului, vom observa prezența tuturor celor cinci categorii de încercări. Din căldura cuptorului, în recele apei – aceasta a fost metoda divină de a-L califica pe Fiul lui Dumnezeu pentru marea și importantă lucrare pe care urma să o înceapă după înălțare: lucrarea de Mare Preot și Mijlocitor în Sanctuarul ceresc. Ce a urmat după ce Mântuitorul a trecut cu bine de toate aceste încercări?

     „Dar Tu ne-ai scos și ne-ai dat belșug” ( Psalmul 66, 12 up. ) Domnul Iisus a fost înălțat la dreapta tronului măririi din cer de unde, în curând, va reveni în calitate de Domn al domnilor și Împărat al împăraților ( vezi Apocalipsa 19, 16 ).

Calea mântuirii nu este asfaltată. Spre cer nu se înaintează ca pe autostradă, ci ca pe o potecă grea de munte. „În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”– ne aduce aminte marele apostol Pavel ( Fapte 14, 22 ). Dumnezeu nu ne promite o cale ușoară spre cer, în schimb ne promite ceva important: prezența Sa lângă noi în cele mai grele momente.

Nu, un necaz nu vine niciodată singur: el vine cu belșug de mângâiere din partea cerului, cu pacea pe care doar Mântuitorul o poate da, dar vine și cu nădejdea vie că în curând toate lucrurile vor fi înnoite de puterea lui Dumnezeu. Ne putem dori mai mult decât atât?

Nu, Dumnezeu nu ne promite o cale ușoară spre cer, dar ne promite prezența Sa. „Acum, așa vorbește Domnul, care te-a făcut, Iacove și Cel ce te-a întocmit, Israele: „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău… De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta. Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine…” ( Isaia 43, 1‑5 ).

Lucrarea misionară ca mărturie personală

     Finalul Psalmului 66 este o mostră de adevărată lucrare misionară. Psalmistul nu se mai referă la istoria generală a poporului său, la minunile făcute de Dumnezeu cu alții, ci la minunile pe care le-a trăit în propria sa viață: „Veniți de ascultați, toți cei ce vă temeți de Dumnezeu, și voi istorisi ce a făcut El sufletului meu. Am strigat către El cu gura mea și îndată lauda a fost pe limba mea” ( vers. 16.17 ).

Uneori ne temem de ideea de a face lucrare misionară, considerând că pentru aceasta sunt necesare cine știe ce cursuri speciale și abilități deosebite. Însă adevărata lucrare misionară nu constă în expunerea unei teorii a credinței, nici în prezentarea experienței altora, ci în relatarea simplă și onestă a propriilor noastre experiențe cu Dumnezeu. Acestea au cea mai mare putere de convingere. Dacă o idee, o învățătură sau o teorie pot fi combătute oricând și de oricine, viața trăită cu Dumnezeu este un argument care nu poate fi combătut de nimeni.

De aceea, noi înșine trebuie să fim pentru semenii noștri niște epistole vii și niște evanghelii întrupate, astfel încât dacă cineva nu a avut niciodată ocazia să citească Evanghelia lui Christos, să o poată „citi” în propria noastră viață. Însă pentru ca acest lucru să devină o realitate, trebuie să existe o viață de rugăciune autentică. Abordând această temă, psalmistul enunță o axiomă a vieții spirituale de care trebuie să ținem cont dacă dorim o relație profundă cu Dumnezeu și eficientă în mărturia personală: „Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” ( vers. 18 ).

Rugăciunea și cultivarea unui păcat cunoscut sunt două lucruri incompatibile. Lucrul acesta este atât de evident încât autorul Proverbelor reia axioma, însă enunțată cu alte cuvinte: „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă” ( Proverbe 28,9 ).

Așadar, cum ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu? Dacă pe oameni îi putem înșela cu o poleiala de religiozitate, ochiul atotvăzător al Creatorului nu poate fi înșelat. Căci „Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă” ( 1 Samuel 16,7 ).

Psalmistul nu s-a numărat printre ipocriții timpului său. Dumnezeu a privit la buzele lui, apoi a privit în inima lui și a constatat că totul era în ordine: „Dar Dumnezeu m-a ascultat, a luat aminte la glasul rugăciunii mele” ( vers. 19 ).

Dacă această experiență a fost o experiență reală și fericită a psalmistului, de ce ea nu s-ar repeta și în viața mea și a ta? Și dacă această experiență va deveni și a noastră, atunci cuvintele lui rostite în finalul psalmului vor fi auzite și de pe buzele noastre: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, care nu mi-a lepădat rugăciunea și nu mi-a îndepărtat bunătatea Lui!” (vers. 20 ).

Lori Balogh

This entry was posted in Psalmii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.