Psalmul 66 – Cavalcada incercarilor
Către mai-marele cântăreţilor.
O cântare. Un psalm
- „Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie, toţi locuitorii pământului.
- Cântaţi slavă Numelui Său, măriţi slava Lui prin laudele voastre.
- Ziceţi lui Dumnezeu: „Cât de înfricoşate sunt lucrările Tale! Din pricina mărimii puterii Tale, vrăjmaşii Tăi Te linguşesc.
- Tot pământul se închină înaintea Ta şi cântă în cinstea Ta, cântă Numele Tău.”
- Veniţi şi priviţi lucrările lui Dumnezeu! Ce înfricoşat este El când lucrează asupra fiilor oamenilor!
- El a prefăcut marea în pământ uscat şi râul a fost trecut cu piciorul: atunci ne-am bucurat în El.
- El stăpâneşte pe vecie prin puterea Lui. Ochii Lui urmăresc pe neamuri, ca cei răzvrătiţi să nu se mai scoale împotriva Lui!
- Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui!
- El ne-a păstrat sufletul cu viaţă şi n-a îngăduit să ni se clatine piciorul.
- Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul.
- Ne-ai adus în laţ şi ne-ai pus o grea povară pe coapse.
- Ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre, am trecut prin foc şi prin apă, dar Tu ne-ai scos şi ne-ai dat belşug.
- De aceea, voi merge în Casa Ta cu arderi-de-tot, îmi voi împlini juruinţele făcute Ţie,
- juruinţe care mi-au ieşit de pe buze, pe care mi le-a rostit gura când eram la strâmtorare.
- Îţi voi aduce oi grase ca ardere-de-tot, cu grăsimea berbecilor, voi jertfi oi împreună cu ţapi.
- Veniţi de ascultaţi, toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, şi voi istorisi ce a făcut El sufletului meu.
- Am strigat către El cu gura mea, şi îndată lauda a fost pe limba mea.
- Dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul.
- Dar Dumnezeu m-a ascultat, a luat aminte la glasul rugăciunii mele.
- Binecuvântat să fie Dumnezeu, care nu mi-a lepădat rugăciunea şi nu mi-a îndepărtat bunătatea Lui!”
Teologia cuvantului dat
Chiar daca autorul Psalmului 66 este necunoscut, este cert faptul ca el a scris acest imn de multumire si recunostinta cu prilejul celebrarii eliberarii dintr-o nenorocire personala sau nationala. Nu cunoastem la care evenimente istorice face aluzie autorul, insa el demonstreaza ca este un bun cunoscator al istoriei poporului Israel. Spre deosebire de alte popoare care au doar istorie, poporul lui Dumnezeu are o istorie sacra care poarta amprenta prezentei si interventiei lui Dumnezeu.
Cel mai probabil, Psalmul 66 era citit cu ocazia aducerii jertfei la implinirea unei juruinte facute de psalmist pe cand acesta se afla intr-un mare necaz. Eliberat fiind din acea stramtorare, psalmistul isi propune sa celebreze interventia lui Dumnezeu printr-un imn de lauda, la care adauga implinirea concreta a tuturor promisiunilor facute lui Dumnezeu in perioada de criza.
In Psalmi, in general, dar mai ales in psalmii lui David, intalnim o adevarata teologier a cuvantului dat. Promisiunile facute lui Dumnezeu in timp de stramtorarea ( juruinte ) nu sunt privite cu superficialitate de psalmist. Ele nu sunt doar niste vorbe in vant, de care sa nu mai tina seama cand furtunile vietii se linistesc.
Implinirea acelor juruinte este privita ca o datorie sacra, iar calcarea cuvantului dat este considerat un pacat atat de grav incat il potae exclude pe om din societatea cerului ( vezi Psalmul 15 ). Iata de ce, chiar in inima psalmului autorul pune accent pe implinrea acelor juruinte pe care le facuse in vreme de stramtorare: „De aceea, voi merge la Casa Ta cu arderi de tot, imi voi implini juruintele facute Tie, juruinte care mi-au iesit de pe buze, pe care mi le-a rostit gura cand eram la stramtoare. Iti voi aduce oi grase ca ardere de tot, cu grasimea berbecilor; voi jertfi oi impreuna cu tapi” ( vers. 13-15 ).
Cu siguranta ca, privit din aceasta perspectiva, Psalmul 66 are ceva important sa ne transmita. Chiar daca au trecut circa trei milenii de la scrierea lui, natura umana nu s-a schimbat prea mult. Daca atunci oamenii erau ispititi sa uite promisiunile facute lui Dumnezeu la necaz, astazi lucrurile nu sunt cu mult diferite.
Si daca nu esti convins de acest lucru, priveste, te rog, in viata ta si vezi daca nu cumva ai uitat sa implinesti unele promisiuni pe care le-ai facut atunci cand ai trecut prin necazuri. A uita sa-ti iei medicamentul la timp sau a-ti reinnoi abonamentul la ziar este una. Insa a uita sa-ti implinesti promisiunile facute lui Dumnezeu la necaz este cu totul altceva. Este deja o problema morala. Si cum toate problemele legate de morala sunt importante pentru Dumnezeu, e bine sa acorzi promisiunilor facute cea mai mare atentie.
Dumnezeul tuturor popoarelor
O mare problema a celor care cred despre ei ca au o relatie buna cu Dumnezeu este aceea ca ei Il considera pe Acesta ca un fel de proprietate privata: „El este Dumnezeu meu, doar al meu ! El ma binecuvanteaza pe mine, doar pe mine !”
Psalmul 66 insa darama din start orice conceptie ingusta cu prvire la divinitate, fiind o invitatie la inchinare adresata tuturor popoarelor, nu doar poporului ales: „Inltati lui Dumnezeu strigate de bucurie, toti locuitorii pamantului ! Cantati slava Numelui Sau, mariti slava Lui prin laudele voastre. Ziceti lui Dumnezeu: „Cat de infricosate sunt lucrarile Tale ! Din pricina marimii puterii Tale, vrajmasii Tai te lingusesc. Tot pamantul se inchina inaintea Ta si canta in cinstea Ta, canta Numele Tau” ( vers. 1-4 ).
Am putea spune ca primele versuri ale Psalmului 66 sunt, in esenta, exprimarea primei solii ingeresti din Apocalipsa 14: „Si am vazut un alt inger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie vesnica, pentru ca s-o vesteasca tuturor locuitorilor pamantului: oricarui neam, oricarei semintii, oricarei limbi si oricarui norod. El zicea cu glas tare: „Temet-va de Dumnezeu si dati-I slava, caci a venit ceasul judecatii Lui; si inchinati-va Celui ce a facut cerul si pamantul, marea si izvoarele apelor !” ( Apocalipsa vers. 6.7 ).
Ideea de biserica nationala si aceea de mantuire acordata doar unei elite ( popor ales, biserica aleasa ) nu corespunde revelatiei biblice. Prin pana inspirata a profetului Maleahi, Dumnezeu ne asigura ca „de la rasaritul soarelui pana la asfintit, Numele Meu este mare intre neamuri si pretutindeni se arde tamaie in cinstea Numelui Meu si se aduc daruri de mancare curate; caci mare este Numele Meu intre neamuri, zice Domnul ostirilor” ( Maleahi 1,11 ).
Da, Dumnezeul cel viu si adevarat nu este un zeu local sau national, asa cum considerau popoarele pagane din timpurile biblice. In calitate de Creator al tuturor lucrurilor si de Rascumparator al omenirii, El este un Dumnezeu al tutror, fara deosebire. Faptul ca unii Il recunosc ca atare si I Se inchina, iar altii nu o fac, aceasta este o alta problema.
Psalmistul face insa o afirmatie indrazneata: „Tot pamantul se inchina inaintea Ta” ( vers. 4 ). E vorba doar de o hiperbola aici ? Cine se mai inchina adevaratului Dumnezeu pe vremea psalmistului in afara de poporul ales ? Ce vrea sa ne comunice psalmistul globalizand ideea de inchinare adevarata ?
Doua lucruri ar trebui sa le avem in vedere atunci cand dorim sa intelegem afirmatiile psalmistului:
1) Desi Dumnezeu are pe pamant un popor al Sau ( o Biserica a Sa ) care este depozitarul adevarurilor mantuirii, totusi El are fii si fiice credincioase in toate popoarele, in toate religiile si in toate bisericile din lume. Acestia formeaza Biserica sa invizibila pentru ochii nostri omenesti, dar bine cunoscuta de El.
Insusi Mantuitorul ne asigura de acest lucru: „Mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta; si pe acelea trebuie sa le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu si va fi o turma si un Pastor” ( Ioan 10, 16 ).
2) Psalmistul vede cu ochi profetici ziua in care, al sfarsitul dramei pacatului, orice genunchi se va pleca inaintea Creatorului, recunoscand: „Mari si minunate sunt lucrarile tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice ! Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor !” ( Apocalipsa 15,3 ).
Iata de ce exclusivismul, sub orice forma s-ar manifesta el, trebuie eliminat din religia lui Christos. Cu totii avem acelasi Creator, cu totii suntem mantuiti prin acelasi sange varsat pe cruce, cu totii avem acelasi Tata si avem aceeasi nadejde a mantuirii. Deci cu totii suntem frati ! De doua ori frati: prin Creatie si prin rascumparare.
Un muzeograf la lucru
Dupa invitatia la inchinare adresata tutror locuitorilor pamantului, asemenea unui muzeograf care-si face meseria, psalmistul ne invita in marele „muzeu” al istoriei sacre, prezentandu-ne cateva mostre ale interventiei lui Dumnezeu: „Veniti de priviti lucrarile lui Dumnezeu ! Ce infricosat este El cand lucreaza asupra fiilor oamenilor ! El a prefacut marea in pamant uscat si raul a fost trecut cu piciorul; atunci ne-am bucurat in El. El stapaneste pe vecie prin puterea Lui. Ochii Lui urmaresc pe neamuri, ca cei razvratiti sa nu se mai scoale impotriva Lui !” ( vers. 5-7 ).
Trecerea Marii Rosii si secarea Iordanului sunt doar doua din minunile unice care au marcat istoria sacra. Acestea, ca si multe alte dovezi ale interventiei miraculoase a lui Dumnezeu fac parte din tezaurul iudeo-crestin al istoriei sfinte. Dar care este menirea lor pentru noi, cei care tarim la inceput de mileniu trei, in era tehnologiilor avansate ?
Autorul Psalmului 66 subliniaza in versurile acestuia doua din scopurile urmarite de el atunci cand rememoreaza momente din istoria sfanta:
1) In mijlocul beneficiilor pe care le aduce civilizatia si bunastarea veacului nostru, sa nu ne pierdem simtamantul maretiei lui Dumnezeu si sa nu ne pierdem sensibilitatea spirituala, uitand „ce infricosat este El cand lucreaza asupra fiilor oamenilor” ( vers. 5 up. ). Acest simtamant si aceasta sensibilitate ne sunt necesare pentru a ne pastra obiectivitatea cu privire la locul si rolul pe care-l ocupam in Creatia lui Dumnezeu, fapt ce va conduce in mod natural la o relatie corecta cu El.
2) Sa nu repetam greselile trecutului, evitand atitudiena de razvratire fatisa sau disimulata impotriva lui Dumnezeu: „Cei razvratiti sa nu se mai scoale impotriva Ta !” ( vers. 7 up. ). Gestul razvratirii impotriva Creatorului este un gest nebunesc si nu va duce nicaieri daca nu va fi inlocuit cu o pocainta sincera. De aceea, istoria ( mai ales cea sacra ) ne-a fost lasata pentru ca, invatand din lectiile ei, sa nu mai repetam greselile trecutului. Din nefericire insa, foarte adesea demonstram ca singura lectie pe care o invatam din istorie este aceea ca nu invatam nimic din ea.
Cavalcada incercarilor
O vorba din popor spune ca un necaz nu vine niciodata singur. Neavand date statistice, nu pot nici confirma, nici infirma aceasta afirmatie, care seamana mai degraba cu una din vestitele “legi ale lui Murphy”. Privind insa lucrurile din perspectiva biblica, afirmatia are un sambure de adevar. Ce spuneti, de exemplu, de cele afirmate de autorul Psalmului 66:
“Binecuvantati, popoare, pe Dumnezeul nostru ! Faceti sa rasune lauda Lui ! El ne-a pastrat sufletul cu viata si n-a ingaduit sa ni se clatine piciorul. Caci Tu ne- ai incercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul. Ne-ai adus in lat si ne-ai pus o grea povara pe coapse. Ai lasat pe oameni sa incalece pe capetele noastre, am trecut prin foc si prin apa , dar Tu ne-ai scos si ne-ai dat belsug…” ? ( Psalmul 66, 8-12 )
Psalmistul aminteste de cinci necazuri succesive, unul mai grozav ca celalalt: 1) cuptorul de foc, 2) latul, 3) povara , 4) oamenii care calca peste noi si 5) foc si apa. Metaforele sunt culese din viata reala si oglindesc necazuri si incercari teribile ce pot veni pe neasteptate in viata unui om care s-a intors cu fatza spre Dumnezeu. Noi discutam aici despre necazuri ce apar in viata unor oameni care au intors spatele pacatului si unui mod de viata dezonorant, ceea ce complica si mai mult lucrurile. Daca psalmistul s-ar fi referit la cei nelegiuiti, la cei fara niciun Dumnezeu, ar fi mai usor de acceptat ideea. Insa el se refera explicit la poporul lui Dumnezeu, cel de la care ne asteptam sa fie ocrotit, binecuvantat si purtat pe palmele ocrotirii divine.
De ce ingaduie Dumnezeu o suita intreaga de incercari, uneori succesive, in viata copiilor Sai ? Sa ne imaginam urmatorul scenariu: Dumnezeu te cheama sa pasesti pe calea cea stramata a credintei, la sfarsitul careia se afla perspectiva mantuirii. Dar, de la primele tale intentii de a merge pe aceasta cale, se intampla ceva ciudat: in loc sa inaintezi linistit, apar piedici.
Mai intai, fara preaviz, Dumnezeu te arunca in cuptorul aprins. Acolo e teribil de cald, nu poti respira, simti ca te topesti ca ceara, iti pierzi orice vlaga… Imediat apar si intrebarile : “Bine, Doamne, dar eu am crezut ca pe calea mantuirii, Tu ma vei conduce prin locuri umbroase, largi, racoroase. Nu asa ai promis in Psalmul 23: “El ma paste in pasuni verzi si ma duce la ape de odihna. Imi invioreaza sufletul…” ? De ce, daca mi-am predat viata Tie, ai ingaduit acest necaz ?”
Si stai acolo, in cuptorul aprins la temperatura maxima, tanjind dupa putina racoare, cu o multime de intrebari, de carligele carora se agata indoiala…Insa vine un moment in care Dumnezeu spune:”Destul!” Si, stergandu-ti sudoarea de pe frunte, te invita sa pasesti mai departe pe calea spre cer. Te ridici, faci cativa pasi si nu reusesti sa uiti necazul prin care tocmai ai trecut, ca te si lovesti de un nou necaz: ajungi in lat, intr-o cursa fara iesire. Realizezi prea tarziu pericolul si, odata prins in lat, oricat te-ai zbate, latul se strange tot mai mult . Atunci strigi disperat la Domnul: “Doamne, de ce mi s-a intamplat si aceasta nenorocire ? Doar eu Iti slujesc Tie…”
Intr-un tarziu, dupa “n” rugaciuni pentru eliberare, cand orice speranta parea stinsa, Dumnezeu intervine si te elibereaza din latul in care ai cazut, redandu-ti libertatea. Din nou inaintezi linistit o bucata de drum si crezi ca pana la capatul drumului nu vei mai avea parte de niciun necaz. Dar, cand te astepti mai putin, Dumnezeu te opreste din mers si iti pune pe umeri o povara grea. Atunci te impotrivesti, te revolti chiar: “Doamne, drumul spre cer e si asa plin de piedici, de ce sa mai port si povara asta pe umeri ?”
Si, pentru ca Domnul refuza sa te elibereze de povara, inaintezi greu, cu speranta insa ca vei ajunge curand la portile Imparatiei. Dar, cand speri ca totul va fi bine in cele din urma, niste oameni rai se napustesc asupra ta, te doboara la pamant si, fara mila, calca peste tine, lasandu-te cu fata insangerata in praful de pe drum. Disperat, strigi din nou: “Doamne, de ce ingadui sa mi se intample si asta? Nu sunt eu copilul Tau ? Nu mi-ai promis Tu ca ma vei ocroti ?”
Domnul vine, te ridica, iti spala ranile, dar iti pune din nou povara pe umeri, invitandu-te sa continui drumul pana la capat. Avand in minte proaspata experienta a cuptorului aprins, apoi a latului din care ai scapat cu greu, a poverii care iti ingreuiaza mersul, dar si dureroasa scena de viata in care oameni la care nu te asteptai au trecut peste tine, crezi ca necazurile s-au terminat. Dar nu este asa. In loc sa primesti raspuns la multele intrebari pe care ti le pui, Dumnezeu te arunca din nou in cuptorul aprins, il incalzeste pana la limita posibila, apoi, cand ajungi in cea mai inalta tensiune, te scoate din el si te arunca in apa rece.
Ce urmeaza dupa aceea ? Daca ai rezistat cu bine, urmeaza belsugul, binecuvantarea . Ce parere aveti despre un astfel de Dumnezeu ? Nu vi se pare prea aspru ? Este El drept si iubitor atunci cand supune plapanda fiinta omeneasca la atatea incercari ? De ce drumul credintei este presarat cu atatea necazuri si obstacole cand Domnul ar fi putut sa faca din el o autostrada pe care calatoria spre cer sa fie o placere ?
Iata doar cateva intrebari pe care si le pune orice om care trece prin astfel de incercari repetate. De ce ? De ce atatea necazuri si suferinte pe calea mantuirii ?
Disciplina suferintei
Sa observam un amanunt important: cele cinci incercari de care aminteste psalmistul, vizeaza cinci inclinatii pacatoase cu care ne nastem, pe care le cultivam si care, daca dorim cu sinceritate mantuirea, trebuie dezradacinate din fiinta noastra.
1.Cuptorul de foc – simbol al curatirii, al separarii zgurei de metalul nobil si curat – reprezinta acel gen de incercari la care ne supune Dumnezeu pentru a ne elibera de egoism. Metalele nobile , daca sunt pure, au proprietati deosebite: nu opun rezistenta, sunt maleabile, conduc bine caldura si curentul electric, au un aspect placut, sunt stralucitoare, sunt rezistente la coroziune etc.
Pe plan spiritual, astfel de oameni doreste Dumnezeu: oameni cu caractere nobile, eliberati de “zgura” egoismului, care sa nu opuna rezistenta vointei Sale, care transmit usor spre semenii lor caldura iubirii divine, dar si puterea Duhului Sfant. Insa un astfel de caracter nobil nu se mosteneste de la parinti, nici nu se cumpara de la tarabe. Un astfel de caracter se cladeste zi de zi, intreaga viata, uneori prin inecercari teribile si dureroase care au menirea sa ne scape de egoismul din noi. De obicei, “cuptorul de foc” este incercarea inceputurilor vietii de credinta.
2.Latul – simbolul unor situatii fara iesire- reprezinta acel gen de incercari prin care Dumnezeu vrea sa distruga acea incredere pacatoasa in noi insine, acel spirit de razvratire si independenta care ne caracterizeaza. Avem marea nevoie sa devenim constienti ca fara Dumnezeu nu suntem si nu putem face nimic durabil. Afirmatia Mantuitorului:”Despartiti de Mine nu puteti face nimic “ ( Ioan 15, 5 up. ) este una din lectiile care se inavata cel mai greu. Si, pentru ca unii dintre noi se lasa greu invatati, Dumnezeu e nevoit sa ingaduie sa intram in unele situatii fara iesire, adevarate drumuri infundate, pentru ca , recunoscandu-ne neputinciosi, sa invatam lectia dependentei totale de El.
3.Povara – simbol al responsabilitatilor vietii- reprezinta acel gen de incercari prin care Dumnezeu vrea sa ne scape de comoditate, de letargie spirituala. Slujirea semenilor nostri este intr-adevar o “povara” pentru firea noastra egoista si comoda. O “povara” care insa este cat se poate de benefica, deoarece ne vindeca de aceste lipsuri din caracterele noastre.
De aceea, “este bine pentru om sa poarte un jug in tineretea lui. Sa stea singur si sa taca, pentru ca Domnul i l-a pus pe grumaz…Caci Domnul nu leapada pentru totdeauna ci, cand mahneste pe cineva, se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare. Caci El nu mahneste cu placere , nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor…” ( Plangerile lui Ieremia 3, 27-28; 31-33 )
4.Oamenii care calca peste capetele noastre – simbol al rautatilor omenesti- reprezinta acel gen de incercari prin care Dumnezeu vrea sa ne scape de mandrie. Pacatul mandriei- pacatul luciferic – este cel ce a dus la marea lupta dintre bine si rau in care suntem si noi angrenati. Este pacatul care patrunde in cele mai nevinovate intentii, in cele mai curate planuri, in cele mai intime resorturi ale fiintei umane.
Fara sa fim constienti de prezenta mandriei in vorbirea, faptele, tinuta, preocuparile si aspiratiile noastre, ea contamineaza tot ce atinge. Mandria aduce dupa sine rusine ( Proverbe 11, 2 ), cadere ( Proverbe 16, 18 ), pieire ( Proverbe 18,12 ) si, in final, nemantuire. Iata de ce Dumnezeu ingaduie uneori ca lectia smereniei sa o invatam pe calea suferintei.
5.Foc si apa– simbol al calirii- reprezinta acel gen de incercari prin care Dumnezeu vrea sa ne elibereze de slabiciunile inerente firii omenesti. Daca un om a biruit egoismul, comoditatea, increderea nejustificata in sine, mandria, precum si orice alt pacat, daca insa nu a trecut prin “foc si apa”, el tot un om slab ramane. Oricand poate recadea in vechile pacate si astfel “ cu el s-a intamplat ce spune zicala adevarata : “Cainele s-a intors la ce varsase si scroafa spalata s-a intors sa se tavaleasca iarasi in noroi.” ( 2 Petru 2, 22 )
Daca privim atent la viata si lucrarea Mantuitorului, vom observa prezenta tuturor celor cinci categorii de incercari. Din caldura cuptorului, in recele apei- aceasta a fost metoda divina de a-L califica pe Fiul lui Dumnezeu pentru marea si importanta lucrare pe care urma sa o inceapa dupa inaltare: lucrarea de Mare Preot si Mijlocitor in Sanctuarul ceresc. Ce a urmat dupa ce Mantuitorul a trecut cu bine de toate aceste incercari ?
“Dar Tu ne-ai scos si ne-ai dat belsug” ( Psalmul 66, 12 up. ) Domnul Iisus a fost inaltat la dreapta tronului maririi din cer de unde, in curand, va reveni in calitate de Domn al domnilor si Imparat al imparatilor ( Apocalipsa 19, 16 ).
Calea mantuirii nu este asfaltata. Spre cer nu se inainteaza ca pe autostrada, ci ca pe o poteca grea de munte. “In Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri”-ne aduce aminte marele apostol Pavel ( Fapte 14, 22 ). Dumnezeu nu ne promite o cale usoara spre cer, in schimb ne promite ceva important: prezenta Sa langa noi, in cele mai grele momente.
Nu, un necaz nu vine niciodata singur: el vine cu belsug de mangaiere din partea cerului, cu pacea pe care doar Mantuitorul o poate da, dar vine si cu nadejdea vie ca in curand toate lucrurile vor fi innoite de puterea lui Dumnezeu. Ne putem dori mai mult decat atat ?
Nu, Dumnezeu nu ne promite o cale usoara spre cer, dar ne promite prezenta Sa. “Acum, asa vorbeste Domnul, care te-a facut, Iacove si Cel ce te-a intocmit, Israele: “Nu te teme de nimic, caci Eu te izbavesc, te chem pe nume, esti al Meu. Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine si raurile nu te vor inneca; daca vei merge prin foc, nu te va arde si flacara nu te va aprinde. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfantul lui Israel, Mantuitorul tau…De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine si popoare pentru viata ta. Nu te teme de nimic, caci Eu sunt cu tine…” ( Isaia 43, 1-5 ).
Lucrarea misionara ca marturie personala
Finalul Psalmului 66 este o mostra de adevarata lucrare misionara. Psalmistul nu se mai refera la istoria generala a poporului sau, la minunile facute de Dumnezeu cu altii, ci la minunile pe care le-a trait in propria sa viata: „Veniti de ascultati, toti cei ce va temeti de Dumnezeu si voi istorisi ce a facut El sufletului meu. Am strigat catre El cu gura mea si indata lauda a fost pe limba mea” ( vers. 16.17 ).
Uneori ne temem de ideea de a face lucrare misionara, considerand ca pentru aceasta sunt necesare cine stie ce cursuri speciale si abilitati deosebite. Insa devarata lucrare misionara nu consta in expunerea unei teorii a credintei, nici in prezentarea experientei altora, ci in relatarea simpla si onesta a propriilor noastre experiente cu Dumnezeu. Acestea au cea mai mare putere de convingere. Daca o idee, o invatatura sau o teorie pot fi combatute oricand si de oricine, viata traita cu Dumnezeu este un argument care nu poate fi combatut de nimeni.
De aceea, noi insine trebuie sa fim pentru semenii nostri niste epistole vii si niste evanghelii intrupate, astfel in cat daca cineva nu a avut niciodata ocazia sa citeasca Evanghelia lui Christos, sa o poata „citi” in propria noastra viata. Insa pentru ca acest lucru sa devina o realitate, trebuie sa existe o viata de rugaciune autentica. Abordand aceasta tema, psalmistul enunta o axioma a vietii spirituale de care trebuie sa tinem cont daca dorim o relatie profunda cu Dumnezeu si eficienta in marturia personala: „Daca as fi cugetat lucruri nelegiuite in inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” ( vers. 18 ).
Rugaciunea si cultivarea unui pacat cunoscut sunt doua lucruri incompatibile. Lucrul acesta este atat de evident incat autorul Proverbelor reia axioma, insa enuntata cu alte cuvinte: „Daca cineva isi intoarce urechea ca sa n-asculte Legea, chiar si rugaciunea lui este o scarba” ( Proverbe 28,9 ).
Asadar, cum ne prezentam inaintea lui Dumnezeu ? Daca pe oameni ii putem insela cu o poleiala de religiozitate, ochiul atotvazator al Creatorului nu poate fi inselat. Caci „Domnul nu Se uita la ce se uita omul; omul se uita la ceea ce izbeste ochii, dar Domnul Se uita la inima” ( 1 Samuel 16,7 ).
Psalmistul nu s-a numarat printre ipocritii timpului sau. Dumnezeu a privit la buzele lui, apoi a privit in inima lui si a constatat ca totul era in ordine: „Dar Dumnezeu m-a ascultat, a luat aminte la glasul rugaciunii mele” ( vers. 19 ).
Daca aceasta experienta a fost o experienta reala si fericita a psalmistului, de ce ea nu s-ar repeta si in viata mea si a ta ? Si daca aceasta experienta va deveni si a noastra, atunci cuvintele lui rostite in finalul psalmului vor fi auzite si de pe buzele noastre: „Binecuvantat sa fie Dumnezeu, care nu mi-a lepadat rugaciunea si nu mi-a indepartat bunatatea Lui !” ( vers. 20 ).
Lori Balogh