Psalmul 67 – Dumnezeul binecuvantarilor

AP 02550128017601790153023805040501,,502357

Psalmul 67 – Dumnezeul binecuvantarilor

Către mai-marele cântăreţilor.

De cântat pe instrumente cu coarde.

Un psalm. O cântare

1. „Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să facă să lumineze peste noi Faţa Lui,
2. ca să se cunoască pe pământ calea Ta şi printre toate neamurile mântuirea Ta!
3. Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă.
4. Se bucură neamurile şi se veselesc, căci Tu judeci popoarele cu nepărtinire şi povăţuieşti neamurile pe pământ.
5. Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă.
6. Pământul îşi dă roadele. Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ne binecuvântează,
7. Dumnezeu ne binecuvântează şi toate marginile pământului se tem de El.”

     O privire in viitor

Foarte scurt ( are doar sapte versete ), dar concentrat in simtamantul bucuriei din care se nasc laude la adresa Creatorului, Psalmul 67 este o privire in viitor. Autorul  anonim al  psalmului lasa in urma trecutul si, bucurandu-se de binecuvantarile prezentului, scruteza viitorul, pe care-l doreste fericit.

Psalmistul insa nu priveste in viitor asa cum fac cei mai multi oameni astazi, excluzandu-L pe Dumnezeu din ecuatia vietii lor, ci dimpotriva, implicandu-L pe Creator in evenimentele ce se vor intampla. Este modul lui de a privi viitorul: prin „lentilele” credintei.

Psalmul este o poezie teocentrica, dat fiind faptul ca in centrul atentiei se afla Datatorul tuturor binecuvantarilor, nu darurile Lui. Unii comentatori sunt de parare ca acest psalm este raspunsul adunarii la rostirea binecuvantarii aaronice in perioada strangerii recoltei: „Domnul sa te binecuvanteze si sa te pazeasca ! Domnul sa faca sa lumineze Fatza Lui peste tine si sa Se indure de tine ! Domnul sa-Si inalte Fatza peste tine si sa-ti dea pacea” ( Numeri 6, 24-26 ).

Se pare ca menirea Psalmului 67 era aceea de a fi citit la serviciile divine de inchinare, mai ales cu prilejul adunarii recoltei. Acest lucru reiese atat din referinta la binecuvantarea aaronica din primul verset, cat si din abundenta de cuvinte folosite de regula in timpul serviciilor de inchinare publica ( „binecuvantati!”, „laudati!”, etc. ).

Privit in ansamblu, psalmul raspandeste parfumul unei atmosfere de bucurie sfanta, chiar de veselie, la vederea binecuvantarilor bogate ce vin de la Dumnezeu, intre ele numarandu-se si multimea roadelor pamantului tocmai recoltate.

     Mila lui Dumnezeu – izvor al binecuvantarilor

Facand referire clara la binecuvantarea aaronica rostita asupra poporului Israel, primul verset al Psalmului 67 este o invocare a milei divine: „Dumnezeu sa aiba mila de noi si sa ne binecuvanteze, sa faca sa lumineze peste noi Fatza Lui” ( vers. 1 ).

Este insa justificata invocarea milei lui Dumnezeu in cazul poporului ales, a copiilor lui Dumnezeu ? In general, nu simti mila fatza de un om care traieste in bunastare, este bine vazut in societate si este fericit cu starea in care se afla. Mila si empatia se nasc in prezenta suferintei, a lipsurilor, a necazurilor si a nenorocirilor de care au parte unii din semenii nostri.

Aceasta invocare a milei divine presupune recunoasterea din partea psalmistului a unei stari de lucruri nu tocmai de dorit. Chiar daca autorul nu a avut in vedere o anumita situatie de criza prin care ar fi trecut poporul sau si care ar fi justificat implorarea milei lui Dumnezeu, doar simplul fapt ca suntem oameni, avand o natura decazuta, este suficient pentru a face apel la mila Lui.

La multe din rugaciunile noastre Dumnezeu raspunde: „Nu, niciodata !” La alte rugaciuni, El raspunde: „Da, dar nu acum !” Insa la rugaciunea care implora mila Sa, inima de Tata a lui Dumnezeu nu poate rezista, vibrand intr-o maniera pe care noi nu ne-o putem imagina. La o astfel de rugaciune, El raspunde intotdeauna: „Da, chiar acum !”

Rasfoind Evangheliile, ne surprind in mod placut numeroase versete  care ne vorbesc despre mila trezita in inima lui Iisus la vederea suferintei umane. Trecand pe langa niste leprosi incurabili, lui Iisus I se face mila de ei si-i vindeca ( vezi Luca 17, 11-14 ); cand il intalneste pe un orb din nastere, aceeasi mila se concretizeaza in vindecarea orbului ( vezi Luca 18,35 ); cand realizeaza ca multimile adunate in jurul Sau nu mancasera de trei zile, lui Iisus I se face din nou mila de ele si le hraneste ( vezi Matei 15, 32 ); iar atunci cand intalneste un cortegiu funerar, in care o vaduva isi conduce unicul fiu la groapa, inima Mantuitorului e cuprinsa de aceeasi mila divina, iar mortul este inviat ( vezi Luca 7, 11-15 ).

Si cum ar putea fi altfel Fiul lui Fumnezeu, daca Tatal Insusi este la fel ? Scriptura ne spune ca „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatatea si credinciosie, care Isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul…” ( Exodul 34, 6.7 ).

In fatza unui astfel de Dumnezeu, care marturiseste despre Sine: „Mi se zbate inima in Mine si tot launtrul Mi se misca de mila” ( Osea 11,8 ), psalmistul vine cu curaj si incredere ca cererea lui nu va fi respinsa.

Dar care este scopul pentru care autorul Psalmului 67 invoca mila lui Dumnezeu, cerand revarsarea binecuvantarilor Lui ? Doar pentru ca sa-i mearga bine lui si poporului sau ? Daca cererea lui s-ar reduce doar la atat, ar fi un motiv egoist.

     „Voi sunteti lumina lumii”

Rugaciunea psalmistului are insa bataie lunga. El nu cere binecuvantarile cerului doar pentru bunastarea de moment a lui si a poporului sau, ci „ca sa se cunoasca pe pamant calea Ta si printre toate neamurile mantuirea Ta” ( vers. 2 ).

Intalnim in acest psalm o reformulare a misiunii pe care Dumnezeu a incredintat-o poporului Sau pe pamant, fie ca vorbim de Israelul din vechime, fie de Biserica lui Christos din zilele noastre. In mila Sa si in ciuda nevredniciei noastre, Dumnezeui e gata sa ne ofere multimea binecuvantarilor Sale. Si El o face cu placere, din dragoste si fara plata.

Un singur lucru ne cere El: sa nu oprim aceste binecuvantari in „seiful” vietii noastre, ci sa dam drumul la „robinet” catre semenii nostri, ca si ei sa se bucure de ele. Si aceasta sa o facem la fel ca El: cu placere, din dragoste si fara plata.

Aceasta este Evanghelia practica. Teoria mantuirii este buna, insa practica ei este sublima. Orice om poate combate oricand orice doctrina biblica, daca doreste acest lucru. Insa o viata altruista, traita in dragostea lui Christos, este un argument care nu poate fi combatut nici cei cei mai mari dusmani ai crestinismului.

Intentia lui Dumnezeu a fost ca Israel sa fie lumina lumii. Cat de diferita ar fi fost istoria acestui popor daca si-ar fi implinit misiunea ! Si cat de diferit ar fi aratat lumea noastra astazi ! Dar daca ei au esuat, de ce sa repete si Biserica aceeasi greseala ? Metodele si principiile lui Dumnezeu nu ne privesc doar pe noi, crestinii, ci intreaga lume. Dar cum sa ajunga aceste adevaruri la lume daca noi nu ne implinim misiunea ? Cand noi vom fi ceea ce trebuie sa fim, atunci lumea Il va cunoaste pe Dumnezeu asa cum este El in realitate.

     „Te lauda popoarele, Dumnezeule”

Viziunea psalmistului trece cu mult dincolo de hotarele Palestinei, ingloband intreaga lume. Cu ochi profetici, el vede ziua in care oameni „din orice neam, din orice semintie, din orice norod si de orice limba” vor sta in picioare inaintea scaunului de domnie ceresc, imbracati in haine albe si strigand plini de bucurie: „Mantuirea este a Dumnezeului nostru care sade pe scaunul de domnie si a Mielului” ( Apocalipsa 7,9.10 ).

Dar cum se va ajunge ca oameni din toate natiunile lumii sa-L laude pe Dumnezeul Creator ? Ce ii va determina sa faca acest lucru ? Psalmistul ne prezinta doua motive care vor sta la baza laudelor lor:

1) Dreptatea divina: „Te lauda popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te lauda. Se bucura neamurile si se veselesc, caci Tu judeci popoarele cu nepartinire si povatuiesti neamurile pe pamant” ( vers. 3.4 ).

2) Bunatatea divina: „Te lauda popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te lauda. Pamantul isi da roadele; Domnul Dumnezeul nostru ne binecuvanteaza, Dumnezeu ne binecuvanteaza si toate marginile pamantului se tem de El” ( vers. 5-7 ).

Dreptatea si bunatatea lui Dumnezeu sunt cei doi stalpi ai guvernarii sale in vastul Univers. Sunt doua principii care se completeaza si se armonizeaza in mod desavarsit, facand ca aceasta guvernare sa fie stabila si vesnica. La tronul lui Dumnezeu, asa cum remarca fiii lui Core in Psalmul 85, „bunatatea si credinciosia se intalnesc, dreptatea si pacea se saruta” ( Psalmul 85, 10 ).

Daca dreptatea lui Dumnezeu este structura de rezistenta si scheleltul care sustine intregul Univers, bunatatea Lui este cea care impodobeste totul cu frumusete si binecuvantare. Dreptatea fara bunatate este tiranie, iar bunatatea fara dreptate este slabiciune. Ar fi suficient ca doar unul din cei doi „stalpi” sa se prabuseasca, pentru ca intregul Univers sa se naruie. Deaceea, caracterul desavarsit al lui Dumnezeu este garantia ca acest Univers va ramane in picioare cat va exista El. Iar El este vesnic.

Lori Balogh