AP 02550128017601790153023805040501,,502357
Psalmul 67 – Dumnezeul binecuvântărilor
Către mai-marele cântăreților. De cântat pe instrumente cu coarde. Un psalm. O cântare.
- „Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne binecuvânteze, să facă să lumineze peste noi Fața Lui,
- ca să se cunoască pe pământ calea Ta și printre toate neamurile mântuirea Ta!
- Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă.
- Se bucură neamurile și se veselesc, căci Tu judeci popoarele cu nepărtinire și povățuiești neamurile pe pământ.
- Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă.
- Pământul își dă roadele. Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ne binecuvântează,
- Dumnezeu ne binecuvântează și toate marginile pământului se tem de El.”
O privire în viitor
Foarte scurt ( are doar șapte versete ), dar plin de simțământul bucuriei din care se nasc laude la adresa Creatorului, Psalmul 67 este o privire în viitor. Autorul anonim al psalmului lasă în urmă trecutul și, bucurându-se de binecuvântările prezentului, scrutează viitorul, pe care îl dorește fericit.
Psalmistul însă nu privește în viitor așa cum fac cei mai mulți oameni astăzi, excluzându-L pe Dumnezeu din ecuația vieții lor, ci dimpotrivă, implicându-L pe Creator în evenimentele ce se vor întâmpla. Este modul lui de a privi viitorul: prin „lentilele” credinței.
Psalmul este o poezie teocentrică, dat fiind faptul că în centrul atenției se află Dătătorul tuturor binecuvântărilor, nu darurile Lui. Unii comentatori sunt de părere că acest psalm este răspunsul adunării la rostirea binecuvântării aaronice în perioada strângerii recoltei: „Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Domnul să facă să lumineze Fața Lui peste tine și să Se îndure de tine! Domnul să-Și înalțe Fața peste tine și să-ți dea pacea” ( Numeri 6, 24‑26 ).
Se pare că menirea Psalmului 67 era aceea de a fi citit la serviciile divine de închinare, mai ales cu prilejul adunării recoltei. Acest lucru reiese atât din referința la binecuvântarea aaronica din primul verset, cât și din abundența de cuvinte folosite de regulă în timpul serviciilor de închinare publică ( „binecuvântați!”, „lăudați! „, etc. ).
Privit în ansamblu, psalmul răspândește parfumul unei atmosfere de bucurie sfântă, chiar de veselie, la vederea binecuvântărilor bogate ce vin de la Dumnezeu, între ele numărându-se și mulțimea roadelor pământului tocmai recoltate.
Mila lui Dumnezeu – izvor al binecuvântărilor
Făcând referire clară la binecuvântarea aaronica rostită asupra poporului Israel, primul verset al Psalmului 67 este o invocare a milei divine: „Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne binecuvânteze, să facă să lumineze peste noi Fața Lui” ( vers. 1 ).
Este însă justificată invocarea milei lui Dumnezeu în cazul poporului ales, a copiilor lui Dumnezeu? În general, nu simți milă față de un om care trăiește în bunăstare, este bine văzut în societate și este fericit cu starea în care se află. Mila și empatia se nasc în prezența suferinței, lipsurilor, necazurilor și nenorocirilor de care au parte unii dintre semenii noștri.
Această invocare a milei divine presupune recunoașterea din partea psalmistului a unei stări de lucruri nu tocmai de dorit. Chiar dacă autorul nu a avut în vedere o anumită situație de criză prin care ar fi trecut poporul său și care ar fi justificat implorarea milei lui Dumnezeu, doar simplul fapt că suntem oameni, având o natură decăzută, este suficient pentru a face apel la mila Lui.
La multe dintre rugăciunile noastre Dumnezeu răspunde: „Nu, niciodată!” La alte rugăciuni, El răspunde: „Da, dar nu acum!” Însă la rugăciunea care imploră mila Sa, inima de Tată a lui Dumnezeu nu poate rezista, vibrând într-o manieră pe care noi nu ne-o putem imagina. La o astfel de rugăciune, El răspunde întotdeauna: „Da, chiar acum!”
Răsfoind Evangheliile, ne surprind în mod plăcut numeroase versete care ne vorbesc despre mila trezită în inima lui Iisus la vederea suferinței umane. Trecând pe lângă niște leproși incurabili, lui Iisus I se face milă de ei și îi vindecă ( vezi Luca 17, 11‑14 ); când îl întâlnește pe un orb din naștere, aceeași milă se concretizează în vindecarea orbului ( vezi Luca 18,35 ); când realizează că mulțimile adunate în jurul Său nu mâncaseră de trei zile, lui Iisus I se face din nou milă de ele și le hrănește ( vezi Matei 15, 32 ); iar atunci când întâlnește un cortegiu funerar, în care o văduvă își conduce unicul fiu la groapă, inima Mântuitorului e cuprinsă de aceeași milă divină, iar mortul este înviat ( vezi Luca 7, 11‑15 ).
Și cum ar putea fi altfel Fiul lui Dumnezeu, dacă Tatăl Însuși este la fel? Scriptura ne spune că „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își tine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul…” ( Exodul 34, 6.7 ).
În fața unui astfel de Dumnezeu, care mărturisește despre Sine: „Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă” ( Osea 11,8 ), psalmistul vine cu curaj și încredere că cererea lui nu va fi respinsă.
Dar care este scopul pentru care autorul Psalmului 67 invocă mila lui Dumnezeu, cerând revărsarea binecuvântărilor Lui? Doar pentru ca să-i meargă bine lui și poporului său? Dacă cererea lui s-ar reduce doar la atât, ar fi un motiv egoist.
„Voi sunteți lumina lumii”
Rugăciunea psalmistului are însă bătaie lungă. El nu cere binecuvântările cerului doar pentru bunăstarea de moment a lui și a poporului său, ci „ca să se cunoască pe pământ calea Ta și printre toate neamurile mântuirea Ta” ( vers. 2 ).
Întâlnim în acest psalm o reformulare a misiunii pe care Dumnezeu a încredințat-o poporului Său pe pământ, fie că vorbim de Israelul din vechime, fie de Biserica lui Christos din zilele noastre. În mila Sa și în pofida nevredniciei noastre, Dumnezeu e gata să ne ofere mulțimea binecuvântărilor Sale. Și El o face cu plăcere, din dragoste și fără plată.
Un singur lucru ne cere El: să nu oprim aceste binecuvântări în „seiful” vieții noastre, ci să dăm drumul la „robinet” către semenii noștri, ca și ei să se bucure de ele. Și aceasta să o facem la fel ca El: cu plăcere, din dragoste și fără plată.
Aceasta este Evanghelia practică. Teoria mântuirii este bună, însă practica ei este sublimă. Orice om poate combate oricând orice doctrină biblică, dacă dorește acest lucru. Însă o viață altruistă, trăită în dragostea lui Christos, este un argument care nu poate fi combătut nici cei mai mari dușmani ai creștinismului.
Intenția lui Dumnezeu a fost ca Israel să fie lumina lumii. Cât de diferită ar fi fost istoria acestui popor, dacă și-ar fi împlinit misiunea! Și cât de diferit ar fi arătat lumea noastră astăzi! Dar dacă ei au eșuat, de ce să repete și Biserica aceeași greșeală? Metodele și principiile lui Dumnezeu nu ne privesc doar pe noi, creștinii, ci întreaga lume. Dar cum să ajungă aceste adevăruri la lume dacă noi nu ne împlinim misiunea? Când noi vom fi ceea ce trebuie să fim, atunci lumea Îl va cunoaște pe Dumnezeu așa cum este El în realitate.
„Te laudă popoarele, Dumnezeule”
Viziunea psalmistului trece cu mult dincolo de hotarele Palestinei, înglobând întreaga lume. Cu ochi profetici, el vede ziua în care oameni „din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă” vor sta în picioare înaintea scaunului de domnie ceresc, îmbrăcați în haine albe și strigând plini de bucurie: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care șade pe scaunul de domnie și a Mielului” ( Apocalipsa 7,9.10 ).
Dar cum se va ajunge ca oameni din toate națiunile lumii să-L laude pe Dumnezeul Creator? Ce îi va determina să facă acest lucru? Psalmistul ne prezintă două motive care vor sta la baza laudelor lor:
1) Dreptatea divină: „Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Se bucură neamurile și se veselesc, căci Tu judeci popoarele cu nepărtinire și povățuiești neamurile pe pământ” ( vers. 3.4 ).
2) Bunătatea divină: „Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Pământul își dă roadele; Domnul Dumnezeul nostru ne binecuvântează, Dumnezeu ne binecuvântează și toate marginile pământului se tem de El” ( vers. 5‑7 ).
Dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu sunt cei doi stâlpi ai guvernării Sale în vastul Univers. Sunt două principii care se completează și se armonizează în mod desăvârșit, făcând ca această guvernare să fie stabilă și veșnică. La tronul lui Dumnezeu, așa cum remarcă fiii lui Core în Psalmul 85, „bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” ( Psalmul 85, 10 ).
Dacă dreptatea lui Dumnezeu este structura de rezistență și scheletul care susține întregul Univers, bunătatea Lui este cea care împodobește totul cu frumusețe și binecuvântare. Dreptatea fără bunătate este tiranie, iar bunătatea fără dreptate este slăbiciune. Ar fi suficient ca doar unul dintre cei doi „stâlpi” să se prăbușească, pentru ca întregul Univers să se năruie. De aceea, caracterul desăvârșit al lui Dumnezeu este garanția că acest Univers va rămâne în picioare cât va exista El. Iar El este veșnic.
Lori Balogh
