Sfânta Scriptură versus Sfânta Tradiție

Sfânta Scriptură versus Sfânta Tradiție

Fiecare biserică creștină are propriile ei tradiții. În lipsa lor, toate serviciile de cult și toate practicile acelei biserici ar fi o continuă improvizație bazată pe acțiuni spontane, fără nicio regulă și fără nicio ordine. Iar atunci când ordinea lipsește, Dumnezeu nu poate fi onorat.

Sunt bune sau rele aceste tradiții bisericești? Depinde de criteriile după care le apreciem. Iată trei criterii pe care le consider de bun-simț în aprecierea tradițiilor bisericești:

1) Din care izvoare își trag apele aceste tradiții? S-au născut ele din principiile biblice sau sunt doar niște produse omenești?

Despre astfel de tradiții izvorâte din înțelepciunea omenească, Domnul Christos afirmă: „Degeaba Mă cinstesc ei învățând ca învățături niște porunci omenești” (Matei 15,9).

2) Ce urmăresc aceste tradiții: slava lui Dumnezeu sau interesele meschine ale unor oameni?

Acest criteriu este bine subliniat de apostolul Pavel când îi îndeamnă pe credincioșii din Corint: „Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10,31).

3) Cum se raportează aceste tradiții la Cuvântul lui Dumnezeu? Sunt ele în armonie cu Sfintele Scripturi sau, dimpotrivă, ele subminează autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu?

Despre acele practici ale bisericii care se opun adevărului revelat în Scripturi, Mântuitorul afirmă: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină” (Matei 15,13).

Dacă tradițiile diferitelor biserici sunt mai bune sau mai puțin bune, în funcție de criteriile amintite, totuși ele nu sunt dogme și nu afectează crezul mărturisit al bisericilor. Cu totul altfel se pune însă problema în cazul Sfintei Tradiții (Sfânta Predanie).

Conform definiției oficiale, Sfânta Tradiție sau Sfânta Predanie este „învățătura dată (lăsată și transmisă) de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca și Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre” (1).

În cazul Sfintei Tradiții, nu mai vorbim doar de niște practici prezente în viața unei biserici (ele putând fi mai bune sau mai puțin bune), ci aici avem de-a face cu învățături care vizează dogmele bisericii, fiind puse pe aceeași treaptă cu Sfânta Scriptură. Sfânta Tradiție leagă mântuirea omului de împlinirea sau neîmplinirea acestor învățături, ceea ce îi conferă o autoritate cel puțin egală cu aceea a Scripturilor.

Această poziție de egalitate a Sfintei Tradiții cu Sfânta Scriptură a fost susținută la Conciliul de la Trident, în 1563, și a venit ca răspuns la poziția protestantă care susținea principiul „Sola Scriptura”, enunțat de reformatorul elvețian Ulrich Zwingli (1484 – 1531).

Sfânta Tradiție cuprinde: formulări de credință, învățătura despre cele șapte taine, canoanele apostolilor, canoanele celor șapte sinoade ecumenice (Niceea – 325, Constantinopol – 381, Efes – 431, Calcedon – 451, Constantinopol – 553, Constantinopol – 680 și Niceea – 787), canoanele unor sinoade locale, scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, liturghiile și alte slujbe bisericești, viețile sfinților și mucenicilor, obiceiuri religioase și semne și simboluri ale credinței.

Iată, pe scurt, câteva afirmații care sunt făcute în legătură cu autoritatea Sfintei Tradiții:

– Sfânta Tradiție este al doilea izvor al Revelației divine, egal cu Sfânta Scriptură.

– Sfânta Tradiție este o aplicare și aprofundare a Sfintelor Scripturi.

– Sfânta Tradiție completează Sfânta Scriptură. Fără ea, nu se poate pătrunde și trăi tot conținutul Sfintelor Scripturi.

– Sfânta Tradiție este mai veche și mai cuprinzătoare decât Sfânta Scriptură.

– Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt de nedespărțit, căci doar în lumina Sfintei Tradiții putem înțelege Sfânta Scriptură.

– Sfânta Tradiție conține învățături necesare mântuirii cu nimic mai prejos decât Sfânta Scriptură.

– Sfânta Tradiție este izvorul și rădăcina ambelor testamente, căci până la Moise oamenii s-au călăuzit după învățături transmise prin viu grai (2).

Deși aceste afirmații par cu greutate, totuși autenticitatea și autoritatea Sfintei Tradiții este discutabilă din următoarele motive:

1) Biblia afirmă în repetate rânduri că, în cuprinsul ei, pot fi găsite toate învățăturile necesare unui om ca să-l conducă la cunoașterea lui Dumnezeu, la desăvârșirea caracterului și la mântuire. Sfintele Scripturi sunt atotsuficiente în privința căii mântuirii, fără a mai fi nevoie de alte surse colaterale.

„Orice Cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El. Nu adaugă nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească și să fii găsit mincinos” (Proverbele 30,5.6; vezi și Apocalipsa 22,18.19; Deuteronomul 4,2).

„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119,105).

„Din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Christos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3,15‑17).

Așadar, dacă Biblia ne poate da „înțelepciunea care duce la mântuire” (2 Timotei 3,15) și dacă Dumnezeu ne avertizează să nu adăugăm și să nu scădem nimic din Revelația dată de El prin Cuvântul Său, de ce să apelăm la alte învățături, asemenea celor cuprinse în Sfânta Tradiție?

Dacă adevărul descoperit în Sfânta Scriptură nu ar fi suficient pentru mântuire, de ce Biserica, inspirată fiind de Duhul Sfânt atunci când a alcătuit canonul Noului Testament, nu a inclus în el și acele învățături care lipseau? Dacă învățăturile Sfintei Tradiții ar avea aceeași autoritate cu cea a Sfintelor Scripturi, de ce au fost lăsate în afara Scripturilor? De ce să existe două surse ale adevărului, când poate exista o singură sursă a lui?

2) În lucrările care tratează subiectul Sfintei Tradiții sunt precizate patru condiții pe care trebuie să le împlinească o tradiție pentru ca ea să fie adevărată și sfântă. „Când o tradiție nu împlinește aceste condiții”, se specifică în aceste lucrări, „ea nu poate fi adevărată și sfântă, deci nu poate fi admisă sau urmată” (3).

Cele patru condiții sunt:

a) „Tradiția să fi fost ținută în Bisericile apostolice, adică să vină din timpul Sfinților Apostoli prin succesiune ierarhică, să aibă continuitate neîntreruptă până astăzi” (4).

b) Sfânta Tradiție „să fi fost recunoscută întotdeauna de întreaga Biserică ecumenică” (5).

c) „Să nu cuprindă în sine învățături care ar veni în contrazicere cu Sfânta Scriptură, cu Tradiția apostolică sau cu scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii” (6).

d) „Adevărul de credință trebuie să fie cuprins în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție” (6).

Condițiile sunt juste, însă ele nu au fost aplicate în dreptul învățăturilor care au pătruns în Biserică de-a lungul timpului. Iată o lista care cuprinde câteva învățături pătrunse în doctrinele bisericilor istorice pe calea Sfintei Tradiții, dar despre care Biblia nu oferă niciun indiciu că ar fi fost prezente în Biserica apostolică:

300 d.Ch. – Rugăciuni pentru morți

300 d.Ch. – Facerea semnului crucii

375 d.Ch. – Închinarea la sfinți și la îngeri

394 d.Ch. – Instituirea împărtășaniei

431 d.Ch. – Maria este proclamată divină

500 d.Ch. – Preoții încep să se îmbrace altfel decât laicii

526 d.Ch. – Maslul

593 d.Ch. – Învățătura despre purgatoriu

600 d.Ch. – Liturghia este ținută în limba latină

600 d.Ch. – Rugăciuni adresate Mariei

607 d.Ch. – Bonifaciu III este proclamat cel dintâi papă

709 d.Ch. – Sărutarea papucului papal

786 d.Ch. – Închinarea la imagini și la relicve

850 d.Ch. – Folosirea apei sfințite

995 d.Ch. – Canonizarea sfinților morți

998 d.Ch. – Postul de vineri și din preajma sărbătorilor mari

1079 d.Ch. – Celibatul preoților

1090 d.Ch. – Rugăciuni pe bani

1184 d.Ch. – Inchiziția

1190 d.Ch. – Vânzarea indulgențelor

1215 d.Ch. – Transubstanțierea

1229 d.Ch. – Biblia este interzisă laicilor

1439 d.Ch. – Doctrina celor șapte sacramente

1508 d.Ch. – „Ave Maria” este aprobată ca rugăciune liturgică

1545‑1563 d.Ch. – Tradiția are aceeași autoritate ca Biblia. Conciliul de la Trident

1546 d.Ch. – Adăugarea unor apocrife la Biblie

1854 d.Ch. – Doctrina concepției imaculate a Mariei

1870 d.Ch. – Infailibilitatea papală

1950 d.Ch. – Doctrina înălțării la cer a Mariei

1965 d.Ch. – Maria proclamată ca „Mamă” a Bisericii (6).

În cuprinsul Epistolei către galateni, apostolul Pavel îi avertizează pe credincioși că erau în pericol să uite Evanghelia propovăduită de apostoli, primind în schimb o altă evanghelie – o falsă evanghelie: „O, galateni nechibzuiți! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Iisus Christos ca răstignit?” (Galateni 3,1).

Avertismentul apostolului este cât se poate de solemn: „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema” (Galateni 1,8).

Dacă practicile amintite mai sus au apărut mult mai târziu decât epoca Bisericii apostolice și dacă în felul acesta este călcată prima condiție ca o tradiție să fie acceptată, de ce totuși aceste învățături sunt privite de bisericile istorice ca fiind dogme?

Practicile și dogmele enunțate mai sus, care nu aparțin Sfintelor Scripturi, ci Sfintei Tradiții, au apărut târziu în timp față de perioada Bisericii apostolice. Aceasta înseamnă că ele nu erau cunoscute și practicate de Biserica creștină a primului secol, așa cum s-a născut ea din mâinile Domnului Christos și ale apostolilor Săi.

După Marea Schismă din 1054, problemele se complică, deoarece sunt adoptate practici religioase și dogme noi de fiecare dintre cele două mari ramuri ale creștinismului: Biserica Apuseană și Biserica Răsăriteană. În concluzie, nici cea de-a doua condiție în legătură cu Sfânta Tradiție nu este împlinită.

Însă punctul cel mai vulnerabil al Sfintei Tradiții constă în faptul că cele mai multe dintre învățăturile pe care le cuprinde ea, care au devenit dogme ale Bisericii, sunt în contradicție cu adevărurile biblice. Iată câteva exemple:

– Închinarea la sfinți și la îngeri este interzisă de Cuvântul lui Dumnezeu:

„Pleacă, Satano”, i-a răspuns Iisus. „căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești” (Matei 4,10).

„Și m-am aruncat la picioarele lui (îngerului, n.n. ) ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te!” (Apocalipsa 19,10; 22,9).

– Închinarea la imagini și relicve, introdusă oficial în 786 d.Ch., este oprită de Porunca a doua a Decalogului:

„Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești…” (Exodul 20,4‑6).

– Interzicerea citirii și posedării Scripturilor, introdusă în 1229, contravine spiritului acestora:

„Cercetați Scripturile pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică. Dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39).

„Iudeii aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este așa” (Fapte 17,11).

Și exemplele pot continua… Multe dintre învățăturile care aparțin Sfintei Tradiții sunt în totală opoziție cu învățăturile Bibliei, punându-le adesea în umbră. Dacă este sau nu corect lucrul acesta, rămâne ca fiecare să tragă propriile concluzii.

3) În apărarea Sfintei Tradiții se aduce argumentul că, la început, Evanghelia a fost transmisă prin viu grai (pe cale orală) și abia mai târziu o parte din aceasta a luat formă scrisă.

Ceea ce este foarte adevărat. Prima Evanghelie (cea a lui Matei) a apărut în jurul anului 44 d.Ch., deci la mai mult de un deceniu de la înălțarea Domnului Christos la cer. Până la acea dată, adevărurile mântuirii au fost transmise pe cale orală, iar Biblia confirmă acest lucru. Scriindu-le credincioșilor tesaloniceni, apostolul Pavel îi îndeamnă: „Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți învățăturile pe care le-ați primit, fie prin viu grai, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2,15).

În Noul Testament există și alte texte care confirmă faptul că Evanghelia a fost transmisă inițial prin viu grai, iar mai târziu au apărut scrierile introduse în canonul său:

„Am trimis dar pe Iuda și pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleași lucruri” (Fapte 15,27).

„Ca să poți cunoaște astfel temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1,4).

Apare însă o întrebare justificată: Care erau acele lucruri transmise prin „viu grai” în vremea apostolilor? Care era conținutul predicilor („viu grai”) de pe vremea lui Pavel?

Biblia ne oferă suficiente date în acest sens în cartea Faptele Apostolilor: cap.2,22‑36 (predica lui Petru în Ziua Cincizecimii); cap.3,12‑26 (predica lui Petru după vindecarea ologului din naștere); cap.7,2‑53 (cuvântul de apărare al lui Ștefan cu ocazia martiriului său); cap.10,28‑43 (predica lui Petru în casa lui Corneliu); cap.15,7‑21 (cuvântarea lui Petru la adunarea Bisericii din Ierusalim); cap.15,13‑21 (cuvântarea lui Iacov la adunarea Bisericii din Ierusalim); cap.17,22‑31 (predica lui Pavel în Atena).

Textul-cheie care ne ajută să înțelegem care era conținutul predicilor apostolilor, a acelor învățături transmise prin „viu grai”, este 1 Corinteni 2,2: „N-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Iisus Christos, și pe El răstignit”.

Este clar faptul că învățăturile transmise prin „viu grai” din acea vreme nu erau altceva decât Evanghelia așa cum ne-a fost transmisă și în scris. În inima predicilor apostolilor se afla Christos cel răstignit și înviat, Christos care va reveni în slavă, aducând cu El răsplata credincioșilor. Multe predici aveau la bază profețiile mesianice împlinite în viața și lucrarea Mântuitorului.

Ținând cont de datele pe care ni le oferă Scriptură, se ridică întrebarea: Unde găsim în aceste predici ale apostolilor învățături precum închinarea la icoane, cinstirea moaștelor, aprinderea lumânărilor, închinarea la sfinți, învățăturile despre iad și rai, despre nemurirea sufletului, strigoi, vămi, etc.? Puteau oare apostolii să transmită pe cale orală învățături care să le contrazică pe cele transmise prin scris? Învățăturile transmise prin „viu grai” puteau contrazice Evanghelia scrisă?

E greu de crezut așa ceva, ținând cont de cele scrise de Pavel galatenilor: „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema” (Galateni 1,8).

4) Apostolul Ioan ne îndeamnă să trăim așa cum a trăit Iisus: „Căci cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus” (1 Ioan 2,6). Dar cum S-a raportat Mântuitorul la tradițiile care existau în vremea Lui?

Poziția Mântuitorului față de „datina bătrânilor”, la care evreii țineau atât de mult, este evidentă în dialogul purtat de El cu fariseii și cărturarii din Ierusalim, dialog redat de Matei în cap.15,1‑14.

Din acest dialog rezultă câteva adevăruri importante legate de tradiție:

a) Domnul Iisus îi mustra pe interlocutorii Săi pentru faptul că ei călcau porunca lui Dumnezeu în folosul tradiției: Matei 15, 3: „Dar voi de ce călcați porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre?” „

b) Domnul Iisus îi acuza pe farisei și cărturari pentru faptul de a fi desființat Cuvântul lui Dumnezeu în folosul aceleiași tradiții: Matei 15,6: „Și ați desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre”.

c) Domnul Iisus afirmă clar că păzirea tradițiilor este zadarnică, fiind de origine omenească: Matei 15,9: „Degeaba Mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești”.

d) Și, în final, Domnul Iisus ne asigură că orice învățătură care nu are originea în Dumnezeu nu va avea viitor: Matei 15,13: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină”.

În concluzie, deoarece tradiția, de regulă, vine în conflict cu învățăturile Bibliei, cinstirea lui Dumnezeu prin respectarea tradiției este nu doar zadarnică, ci chiar primejdioasă. Învățăturile tradițiilor omenești, nefiind de origine divină, nu sunt recunoscute de cer și vor fi nimicite. Principiul protestant „Sola Scriptura” rămâne singura temelie suficientă pentru cunoașterea adevărului mântuitor.

5) Un alt argument adus în favoarea Sfintei Tradiții este acela că în Scripturi se citează adesea din lucrări care nu se află în canonul biblic. De exemplu, autorul Faptelor apostolilor citează cuvinte rostite de Mântuitorul care nu se regăsesc în niciuna dintre Evanghelii: „Să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus care Însuși a zis: „Este mai ferice să dai, decât să primești” (Fapte 20,35).

Acest argument în favoarea Sfintei Tradiții nu este convingător dintr-un motiv cât se poate de simplu: autorii cărților Noului Testament puteau cita din lucrări neinspirate pentru a-și susține învățăturile, fără a ridica acele lucrări la rang de autoritate biblică. În acest sens avem exemplul apostolului Pavel care, în discuțiile cu filosofii atenieni, a citat din poeții greci, fără ca prin acest fapt opera lor să capete autoritate divină: „Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii dintre poeții voștri: „Suntem din neamul Lui…” (Fapte 17,28).

Așadar, citarea de către autorii Noului Testament din lucrări necanonice nu este un argument pertinent în favoarea Sfintei Tradiții.

6) Spre finalul Evangheliei sale, apostolul Ioan afirmă: „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Iisus este Christosul, Fiul lui Dumnezeu; și, crezând, să aveți viața în Numele Lui” (Ioan 20,31).

Conform celor afirmate de Ioan, cele scrise în Evanghelii sunt suficiente pentru ca omul să ajungă la mântuire și viață veșnică. Oare nu este destul? Nu ne este suficientă viața veșnică? Și dacă ne este suficientă, de ce să căutăm alte învățături care să ne conducă la ea?

Solomon ne îndeamnă: „Nu fii prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept; pentru ce să te pierzi singur?” (Eclesiastul 7,16). De ce să repetăm aceeași greșeală pe care au făcut-o cărturarii și fariseii din vremea Mântuitorului care, din dorința de a fi mai neprihăniți decât le cerea Dumnezeu, au adăugat la Legea divină tot felul de reguli, prescripții și datini omenești? La ce fel de neprihănire au ajuns aceștia? La o „neprihănire” care i-a dus la pierzare…

„Căci vă spun”, îi avertiza Iisus pe ascultătorii Săi, „că dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 5,20).

Concluzii

Deși principiul protestant „Sola Scriptura”, enunțat de reformatorul elvețian Ulrich Zwingli, este luat în derâdere de susținătorii Sfintei Tradiții, el rămâne în picioare. Deoarece, de cele mai multe ori, tradiția intră în conflict cu învățăturile Bibliei, cinstirea lui Dumnezeu pe această cale nu este doar zadarnică, ci și primejdioasă.

Tradițiile omenești, nefiind de origine divină, nu vor fi recunoscute de cer și vor fi, în cele din urmă, nimicite, conform celor spuse de Domnul Christos: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină” (Matei 15,13).

Biblia este singura autoritate în materie de doctrină și este atotsuficientă pentru omul care dorește să afle calea spre cer. Cele trei avertismente divine prezente în Biblie cu privire la încercarea omului de a adăuga sau a scoate ceva din conținutul Scripturii ar trebui să dea de gândit oricui este tentat să modifice mesajul divin:

Deuteronomul 4,2: „Să nu adăugați nimic la cele ce vă poruncesc eu și să nu scădeți nimic din ele, ci să păziți poruncile Domnului, Dumnezeului vostru așa cum vi le dau eu.”

Proverbele 30,6: „Orice Cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui ca să nu te pedepsească și să fii găsit mincinos.”

Apocalipsa 22,18‑19: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.”

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) http://ro.orthodoxwiki.org/Sf% C3% A2nta_Tradi% C8% 9Bie/

(2) http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/sfanta-traditie-sfanta-predanie-68839.html/

( 3 ) http://cleopasihastria.wordpress.com/2007/09/20/despre-sfanta-traditie/

( 4 ) http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/sfanta-traditie-sfanta-predanie-68839.html

( 5 ) http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/sfanta-traditie-sfanta-predanie-68839.html

( 6 ) http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/sfanta-traditie-sfanta-predanie-68839.html

( 7 ) http://www.ducu.de/rel47.htm