Psalmul 69 – Suferinte mesianice

Psalmul 69 – Suferinte mesianice

Către mai-marele cântăreţilor. De cântat ca şi „Crinii”. Un psalm al lui David

 

1. Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa.
2. Mă afund în noroi şi nu mă pot ţine; am căzut în prăpastie şi dau apele peste mine.
3. Nu mai pot strigând, mi se usucă gâtlejul, mi se topesc ochii privind spre Dumnezeul meu.
4. Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului meu; ce puternici sunt cei ce vor să mă piardă, cei ce pe nedrept îmi sunt vrăjmaşi; trebuie să dau înapoi ce n-am furat.
5. Dumnezeule, Tu cunoşti nebunia mea şi greşelile mele nu-Ţi sunt ascunse.
6. Să nu rămână de ruşine, din pricina mea, cei ce nădăjduiesc în Tine, Doamne, Dumnezeul oştirilor! Să nu roşească de ruşine, din pricina mea, cei ce Te caută, Dumnezeul lui Israel!
7. Căci pentru Tine port eu ocara şi îmi acoperă faţa ruşinea.
8. Am ajuns un străin pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele.
9. Căci râvna Casei Tale mă mănâncă şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea.
10. Plâng şi postesc, şi ei mă ocărăsc.
11. Mă îmbrac cu sac, şi ei mă batjocoresc.
12. Cei ce stau la poartă vorbesc de mine şi cei ce beau băuturi tari mă pun în cântece.
13. Dar eu către Tine îmi înalţ rugăciunea, Doamne, la vremea potrivită. În bunătatea Ta cea mare, răspunde-mi, Dumnezeule, şi dă-mi ajutorul Tău!
14. Scoate-mă din noroi, ca să nu mă mai afund! Să fiu izbăvit de vrăjmaşii mei şi din prăpastie!
15. Să nu mai dea valurile peste mine, să nu mă înghită adâncul şi să nu se închidă groapa peste mine!
16. Ascultă-mă, Doamne, căci bunătatea Ta este nemărginită. În îndurarea Ta cea mare, întoarce-Ţi privirile spre mine,
17. şi nu-Ţi ascunde faţa de robul Tău! Căci sunt în necaz: grăbeşte de m-ascultă!
18. Apropie-Te de sufletul meu şi izbăveşte-l! Scapă-mă, din pricina vrăjmaşilor mei!
19. Tu ştii ce ocară, ce ruşine şi batjocură mi se face; toţi potrivnicii mei sunt înaintea Ta.
20. Ocara îmi rupe inima şi sunt bolnav; aştept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aştept mângâietori, şi nu găsesc niciunul.
21. Ei îmi pun fiere în mâncare şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet.
22. Să li se prefacă masa într-o cursă şi liniştea într-un laţ!
23. Să li se întunece ochii şi să nu mai vadă, şi clatină-le mereu coapsele!
24. Varsă-Ţi mânia peste ei şi să-i atingă urgia Ta aprinsă!
25. Pustie să le rămână locuinţa şi nimeni să nu mai locuiască în corturile lor!
26. Căci ei prigonesc pe cel lovit de Tine, povestesc suferinţele celor răniţi de Tine.
27. Adaugă alte nelegiuiri la nelegiuirile lor, şi să n-aibă parte de îndurarea Ta!
28. Să fie şterşi din Cartea Vieţii şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi!
29. Eu sunt nenorocit şi sufăr: Dumnezeule, ajutorul Tău să mă ridice!
30. Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări şi prin laude Îl voi preamări.
31. Lucrul acesta este mai plăcut Domnului, decât un viţel cu coarne şi copite!
32. Nenorociţii văd lucrul acesta şi se bucură; voi, care căutaţi pe Dumnezeu, veselă să vă fie inima!
33. Căci Domnul ascultă pe cei săraci şi nu nesocoteşte pe prinşii Lui de război.
34. Să-L laude cerurile şi pământul, mările şi tot ce mişună în ele!
35. Căci Dumnezeu va mântui Sionul şi va zidi cetăţile lui Iuda; ele vor fi locuite şi luate în stăpânire;
36. sămânţa robilor Lui le va moşteni, şi cei ce iubesc Numele Lui vor locui în ele.”

 

     Trairi prezente – trairi anticipate

Asemenea tuturor psalmilor compusi de el, in Psalmul 69 David deschide larg ferestrele sufletului sau, lasandu-ne sa privim in interior. Putini oameni au acest curaj, caci un astfel de gest ii face vulnerabili. In jurul nostru nu sunt doar prieteni, ci si dusmani, unii dintre ei nedeclarati, care abia asteapta sa ne cunoasca punctele slabe pentru a ne da lovitura de gratie.

Lui David insa nu i-a fost teama de faptul ca, punandu-si sufletul pe masa in vazul tuturor, devenea vulnerabil, nu doar inaintea concetatenilor sai, ci si a posteritatii.

Psalmul 69 este o lamentatie a unui om coplesit de suferinta. Chinuit pe nedrept de vrajmasia unora dintre semenii sai si suferind din cauza relatiei sale profunde cu Dumnezeu, David descrie in acest psalm propriile trairi sufletesti. Exista insa un punct de la care descrierea depaseste propria sa experienta, trimitandu-ne in zona profetiei mesianice.

Unele dintre detaliile prezente in psalm se potrivesc vietii si experientei psalmistului, altele insa trec dincolo de vremea lui, gasindu-si implinirea in viata si, mai ales, in patimile Mantuitorului. Nu stim la care perioada din viata face referire David in acest psalm, insa din descrierea plina de dramatism pe care o face ne dam seama ca el traversa o perioada critica. Sufleteste, el se simtea cazut intr-o prapastie in care „apele” erau gata sa-l acopere pentru totdeauna.

Durerea este atat de mare incat psalmistul nu mai are timp sa-si aleaga cuvintele si sa le aseze in fraze frumoase. Singurul lucru pe care-l poate face in criza profunda in care se afla era sa strige catre Dumnezeul sau, singura lui speranta de salvare: „Scapa-ma, Dumnezeule, caci imi ameninta apele viata. Ma afund in noroi si nu ma pot tinea; am cazut in prapastie si dau apele peste mine. Nu mai pot strigand, mi se usuca gatlejul, mi se topesc ochii privind spre Dumnezeul meu” ( vers. 1-3 ).

Cele trei metafore folosite de autor in debutul psalmului : „apele” care-i ameninta viata, „noroiul” in care se afunda tot mai mult si „prapastia” in care se vede cazut ne sugereaza situatia dramatica, greu de imaginat, prin care trecea in acele momente.

Cand auzim un astfel de strigat disperat al unui om catre Dumnezeu nu trebuie sa uitam cine este autorul lui: nu un om oarecare, ci insusi imparatul lui Israel. Cati dintre noi am risca sa devenim vulnerabili inaintea semenilor nostri si a posteritatii lasand in scris pentru generatiile viitoare astfel de trairi sufletesti ?

Lui David nu i-a fost teama de consecinte, iar curajul sau de a scrie psalmi despre propriile suferinte, dileme, lupte sufletesti si dezamagiri, dar si despre bucurii, biruinte si realizari ne aduce numeroase si reale binecuvantari. Daca el, imparatul iubit al lui Israel, numit de Insusi Dumnezeu „om dupa inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ) a reusit sa depaseasca cele mai crunte crize existentiale, increzandu-se in Dumnezeu, pentru noi de ce nu ar fi posibil ?

 

  Gustul amar al vrajmasiei

A crede ca poti trece prin viata fara sa ai vrajmasi este o iluzie. Oricat de corect ar fi cineva si oricat de atent ar pasi prin viata, astfel incat sa nu deranjeze pe nimeni, nu-i va putea multumi pe toti oamenii de langa el. Intotdeauna se vor gasi carcotasi gata sa gaseasca „pete in soare” si „noduri in papura”, intotdeauna se vor gasi oameni care nu doar ca nu vor fi de acord cu opiniile si viziunea ta, ci vor ajunge chiar sa te urasca pentru simplul fapt ca existi.

David nu a facut exceptie de la aceasta „regula” a naturii umane decazute. Iar cand a realizat ca cei care-l urau fara temei erau mai multi decat perii capului sau, a fost coplesit de durere: „Cei ce ma urasc fara temei sunt mai multi decat perii capului meu; ce puternici sunt cei ce vor sa ma piarda, cei ce pe nedrept imi sunt vrajmasi; trebuie sa dau inapoi ce n-am furat” ( vers. 4 ).

Dilemele psalmistului erau uriase: De ce erau atat de multi cei care-l urau fara motiv pana acolo incat sa-i doreasca pieirea ? David era insa realist. Stia ca el nu este un om desavarsit si ca viata sa avea si umbre si caderi. De aceea, recunoaste cu inima deschisa: „Dumnezeule, Tu cunosti nebunia mea si greselile mele nu-Ti sunt ascunse” ( vers. 5 ).

Termenul ebraic folosit in acest verset este „iwwalti” si indica o nebunie de moment, o slabiciune trecatoare, o prostie de scurta durata, si nu o nebunie permanenta, radicala, o alegere deliberata de a face raul. Dar care om nu are umbre si caderi in viata ? Si daca ele exista in viata fiecarui om, justifica o ura atat de mare din partea celor din jur ?

Recunoscandu-si natura pacatoasa, supusa greselilor si slabiciunilor, David se dovedeste preocupat de un lucru care depaseste sfera propriei sale existente. Ii era teama ca nu cumva aceste slabiciuni si greseli sa fie o pricina de poticnire pentru semenii sai, iar in final, Insusi Numele lui Dumnezeu sa fie dezonorat: „Sa nu ramana de rusine cei ce nadajduiesc in Tine, Doamne, Dumnezeul ostirilor ! Sa nu roseasca de rusine din pricina mea cei ce Te cauta, Dumnezeul lui Israel ! Caci pentru Tine port eu ocara si imi acopera fatza rusinea” ( vers. 6.7 ).

Ce ganduri nobile ! Cati dintre noi, atunci cand facem greseli sau chiar savarsim pacate constiente, ne gandim mai departe de clipa prezenta ? Cati crestini realizeaza ca pacatele lor arunca oprobiu nu doar asupra propriilor lor persoane, ci si asupra Bisericii din care fac parte si, in final, asupra Dumnezeului al carui Nume il poarta ?

Doar simplul fapt de a ne gandi mai departe de clipa prezenta si a realiza ca orice gest, cuvant sau fapta sunt insotite de o influenta cu efecte indepartate ne-ar feri de o multime de experiente triste si ne-ar face mai intelepti.

 

     Suferinte mesianice

Incepand cu versetul 8, Psalmul 69 depaseste sfera suferintelor traite de David, trimitandu-ne in viitor, in zilele vietii, dar mai ales in zilele patimilor Mantuitorului. Privit ca text profetic si mesianic, Psalmul 69 se apropie ca stil de Psalmul 22. Exista insa si unele deosebiri intre cei doi psalmi mesianici: Daca Psalmul 22 vorbeste de suferintele suportate de Mesia din partea lui Dumnezeu ( suferinte legate de ispasirea pacatelor omenirii ), Psalmul 69 vorbeste de suferintele provocate Mantuitorului lumii de catre oameni.

Este demn de retinut ca scriitorii Noului Testament au aplicat in repetate randuri versete ale Psalmului 69 la suferintele Domnului. Pentru acest fapt, Parintii Bisericii au vazut in acest psalm o rugaciune a lui Christos adresata Tatalui in timpul patimirii Sale. Desi psalmistul descrie propriile sale suferinte, textele sunt profetice, trimitandu-ne peste veacuri la Cel ce urma sa Se nasca din semintia lui David, Cel numit de profetii Isaia si Zaharia „Odrasla” ( Isaia 4,2; Zaharia 3,8; 6,12 ): „Am ajuns un strain pentru fratii mei si un necunoscut pentru fiii mamei mele. Caci ravna Casei Tale ma mananca si ocarile celor ce Te ocarasc pe Tine cad asupra mea” ( vers. 8.9 )

Versetul 8 este interpretat alegoric de catre rabinii evrei, acestia considerand ca „fratii” la care se refera psalmistul ar fi musulmanii, iar expresia „fiii mamei mele” s-ar referi la crestini. Insa dincolo de aceasta interpretare alegorica, textul profetic ne zugraveste o stare de lucruri reala din viata Mantuitorului. Evangheliile ne arata ca pana la rastignire si inviere, nici chiar fratii Sai si mama Sa nu L-au inteles si nu L-au sprijinit in lucrarea pe care venise sa o indeplineasca ( vezi Ioan 7, 3-5 ).

In ce priveste ravna pentru Casa Domnului de care se vorbeste in versetul 9, textul este perfect aplicabil atat la viata lui David, cat si a lui Iisus. David si-a manifestat ravna pentru Casa lui Dumnezeu in repetate randuri: aducand chivotul pe muntele Sionului ( 2 Samuel 6, 12-19 ), prin exprimarea dorintei de a construi un templu pentru Dumnezeu la Ierusalim ( 2 Samuel 7,2 ), prin strangerea de materiale de constructie pentru templu ( 1 Cronici 28, 14-18 ) si, in final, prin instructiunile date lui Solomon cu privire la constructia viitorului templu ( 1 Cronici 28, 9-13 ).

Caracterul profetic al versetului 9 reiese din citarea lui in Ioan 2,17, in imprejurarea in care ucenicii, vazandu-L pe Iisus alungand vanzatorii din templu, si-au adus aminte de cele scrise in Psalmul 69,9, cu aproape o mie de ani mai inainte.

Mesajul transmis de versetele 8 si 9 este uriasul cost pe care Iisus Christos, Mesia, urma sa-l suporte pentru ascultarea Sa deplina de vointa Tatalui. Tocmai aceasta ascultare a creat acea prapastie adanca intre El si propriul Sau popor, ajungandu-se la dureroasa constatare a evanghelistului Ioan: „A venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit” ( Ioan 1,11 ).

 

     Rugaciune „la vreme potrivita”

Dintr-o anumita perspectiva, rugaciunea este potrivita oricand. Ce diferenta uriasa exista intre o audienta la o autoritate pamanteasca si o audienta inaintea Tronului Universului ! La autoritatile pamantesti nu avem acces oricand si in orice conditii. Pentru a ne putea prezenta inaintea lor, e nevoie de programare din timp, iar audienta dureaza un timp limitat. Orice intarziere ne poate face sa pierdem ocazia de a expune problema care ne framanta.

Insa cat de diferita este „audienta” inaintea Tatalui ceresc ! Acolo avem acces oricand, in orice loc ne-am afla si la orice ora din zi sau din noapte. Camera de audienta a cerului este deschisa permanent pentru a primi rugaciunile inaltate de sufletele zdrobite ale fiintelor omenesti.

Exista totusi situatii in care timpul este mai potrivit ca oricand pentru a ne prezenta inaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Un astfel de timp este cel in care esti prigonit, batjocorit, desconsiderat si marginalizat de semenii tai. De ce ? Pentru ca in astfel de momente firea noastra pamanteasca, simtindu-se lezata, cere revansa, iar omul este ispitit sa raspunda rautatii cu rautate, batjocurii cu batjocura si urii cu ura. Daca dam curs tendintelor noastre firesti in astfel de momente, ce deosebire mai este intre noi si cei care ne ocarasc fara temei ?

Psalmistul trecea printr-o perioada in care devenise subiectul cantecelor satirice ale celor beti si tinta unor glume josnice: „Plang si postesc si ei ma ocarasc. Ma imbrac cu sac si ei ma batjocoresc. Cei ce stau la poarta vorbesc de mine si cei ce beau bauturi tari ma pun in cantece” ( vers. 10-12 ).

Dintre toate incercarile la care este supus un om, se pare ca ironia, batjocura si ocara sunt cel mai greu de suportat. Printr-o experienta asemanatoare cu a psalmistului a trecut si Iov, care marturisea la randul lui: „Si acum, astfel de oameni ma pun in cantecele lor, am ajuns de batjocura lor. Ma urasc, ma ocolesc, ma scuipa in fatza. Nu se mai sfiesc si ma injosesc, nu mai au niciun frau inaintea mea” ( Iov 30, 9-11 ).

In astfel de crize sufletesti, cand suntem tentati sa aplicam din proprie initiativa legea talionului ( „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte” – Exodul 21,24 ) avem nevoie de rugaciune mai mult decat oricand. Aceasta este vremea cea mai potrivita pentru rugaciune, iar David stie in astfel de clipe sa se indrepte spre sursa puterii sale: „Dar eu catre Tine imi inalt rugaciunea, Doamne, la vreme potrivita. In bunatatea Ta cea mare, raspunde-mi, Dumnezeule, si da-mi ajutorul Tau !” ( vers. 13 ).

Aceasta este intelepciunea rugaciunii, intelepciunea unei vieti consacrate: Sa nu incerci sa faci ceea ce trebuie sa faca doar Dumnezeu. In calitate de imparat, David ar fi avut autoritatea si puterea de a-si face singur dreptate, inchizand gura batjocoritorilor sai. Totusi el L-a lasat pe Dumnezeu sa faca lucrul acesta.

Asemenea pasarilor calatoare care se opresc obosite pe catargul corabiilor pentru a se odihni, psalmistul isi gaseste linistea si odihna poposind pe „catargul” rugaciunii: „Scoate-ma din noroi, ca sa nu ma afund ! Sa fiu izbavit de vrajmasii mei si din prapastie ! Sa nu mai dea valurile peste mine si sa nu ma inghita adancul si sa nu se inchida groapa peste mine ! Asculta-ma, Doamne, caci bunatatea Ta este nemarginita. In indurarea Ta cea mare, intoarce-Ti privirile spre mine si nu-Ti ascunde Fatza de robul Tau ! Caci sunt in necaz; grabeste de m-asculta ! Apropie-Te de sufletul meu si izbaveste-l ! Scapa-ma din pricina vrajmasilor mei ! Tu stii ce ocara, ce rusine si batjocuri mi se fac; toti protivnicii mei sunt inaintea Ta” ( vers. 14-19 ).

Iata un exemplu de rugaciune „la vreme potrivita”. Cu siguranta ca o astfel de rugaciune va avea si un raspuns „la vreme potrivita”.

Insa starile sufletesti ale psalmistului ne trimit mult mai departe, peste veacuri, la patimile Fiului lui Dumnezeu. Timpul scurs de la arestarea Sa in Ghetsemani pana la cruce a fost pentru Iisus un timp de ocara, dispret si injosire. De la Irod, farisei si carturari, aprozi si soldatii romani si pana la poporul de rand si raufacatorii rastigniti alaturi de El, toti L-au ocarat in cel mai umilitor mod cu putinta.

Pe cand Se afla pe cruce, in agonia mortii, „trecatorii isi bateau joc de El, dadeau din cap… Preotii cei mai de seama, impreuna cu carturarii si batranii isi bateau joc de El… Talharii care erau rastigniti impreuna cu El Ii aruncau aceleasi cuvinte de batjocura” ( Matei 27, 39-44 ).

Daca pe noi ne doare atat de profund cand suntem batjocoriti, desi avem simturile atenuate din cauza pacatului, oare cat de mult trebuie sa-L fi durut pe Fiul lui Dumnezeu ? El, Fiul Cel Sfant al Tatalui a simtit totul mult mai intens decat noi, iar durerile Sale sufletesti au fost la cote mult mai ridicate decat cea mai mare durere pe care a putut-o indura vreodata un om.

In momentele agoniei Sale pe cruce, Iisus tanjea dupa compasiunea cuiva dintre cei pe care venise sa-i mantuiasca. Si totusi nu s-a gasit niciun om care sa-I fie alaturi si sa-I inteleaga suferinta: „Ocara imi rupe inima si sunt bolnav; astept sa-i fie cuiva mila de mine; dar degeaba, astept mangaieri si nu gasesc pe nimeni” ( vers. 20 ).

Folosit in recitativul pentru tenor: „Mustrarea Ta mi-a zdrobit inima”, din oratoriul Mesia de Handel, versetul 20 ne ajuta doar sa atingem cu degetul mic marele ocean al suferintelor Mantuitorului. Parasit de toti, chiar si de cei mai apropiati ucenici, Iisus a gustat din plin din amaraciunea singuratatii absolute. Cat de mult trebuie sa-si fi reprosat ucenicii mai tarziu ca in acele momente supreme L-au lasat singur pe Domnul lor si nu L-au incurajat prin prezenta lor !

Versetul 21 este o profetie mesianica: „Ei imi pun fiere in mancare si, cand mi-e sete, imi dau sa beau otet”. Implinirea ei o gasim in relatarile lui Matei, Marcu si Ioan: „I-au dat sa bea vin amestecat cu fiere, dar cand l-a gustat, n-a vrut sa-l bea” ( Matei 27, 34; vezi si Marcu 15,23 ). „Si indata, unul dintre ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu otet, l-a pus intr-o trestie si I l-a dat sa bea” ( Matei 27, 48; vezi si Ioan 19, 29.30 ).

Cuvantul „fiere” este tradus din ebraicul „ro’sh”, care inseamna „iarba otravitoare”, „venin”, „otrava” si „buruiana otravitoare”. Conform celor spuse de Marcu ( cap. 15,23 ), „fierea” care I s-a dat lui Iisus pe cruce a fost smirna care, in amestec cu vinul fermentat, forma un anestezic cu rolul de a diminua suferintele muribunzilor.

Iisus insa a refuzat acest anestezic, preferand sa sufere pana la capat, oricat de mare era durerea. „Fara indoiala”, ii scria apostolul Pavel lui Timotei, „mare este taina evlaviei” ( 1 Timotei 3,16 ). Este taina unei iubiri pe care nu o putem cuprinde cu inima si nu o putem intelege cu mintea noastra.  Si pe care nu o vom intelege pe deplin nici in vesnicii: Cum a putut Dumnezeu sa ne iubeasca atat de mult pe noi, niste fiinte decazute si nevrednice, incat sa-L jertfeasca pe unicul Sau Fiu ? Poate cineva sa explice aceasta dragoste ?

 

     Lumina de la capatul tunelului

Versetele 22-28 cuprind o serie de imprecatii ale psalmistului la adresa nelegiuitilor care il prigonesc pe cel lovit de Dumnezeu, povestind apoi cu satisfactie despre suferintele celor raniti de El ( vers. 26 ). Aceste imprecatii nu trebuie intelese ca niste sageti razbunatoare aruncate de psalmist asupra unor oameni nelegiuiti, ci mai degraba ca o descriere a consecintelor faptelor lor rele. Autorul nu incearca sa-si faca singur dreptate, ci incredinteaza in mana lui Dumnezeu judecata, stiind ca doar El poate face o judecata dreapta.

Consecintele comportamentului nelegiuit al acestor oameni sunt cat se poate de clar prezentate. Ei vor avea parte de mania lui Dumnezeu ( vers. 24 ), familiile lor vor fi lipsite de binecuvantare ( vers. 25 ), vor fi lipsiti de indurarea lui Dumnezeu ( vers. 27 ) si, in final, vor fi stersi din „cartea vietii” ( vers. 28 ), fiind dati pierzarii vesnice.

O asemenea perspectiva sumbra ar trebui sa descurajeze orice om sa aleaga calea pacatului, a urii si a razvratirii impotriva lui Dumnezeu. Intr-adevar, Psalmul 69 confirma inca odata ( daca mai era necesar ! ) ca nelegiuirea nu are niciun viitor.

Psalmul 69 se incheie, ca majoritatea psalmilor lui David, intr-o nota luminoasa, optimista si increzatoare in Dumnezeu. Chiar daca psalmistul recunoaste: „sunt nenorocit si sufar” ( vers. 29 ), el priveste mai departe, dincolo de „tunelul” suferintei si al prigonirii in care se lupta sa supravietuiasca. Privind prin credinta, el vede lumina de la capatul tunelului si acest lucru ii da speranta.

Traind de pe acum bucuria izbavirii divine, inima lui David izbucneste intr-un torent de laude la adresa lui Dumnezeu: „Caci Domnul asculta pe cei saraci si nu nesocoteste pe prinsii Lui de razboi. Sa-L laude cerurile si pamantul, marile si tot ce misuna in ele ! Caci Dumnezeu va mantui Sionul si va zidi cetatile lui Iuda; ele vor fi locuite si luate in stapanire, semintia robilor Lui le va mosteni si cei ce iubesc Numele Lui vor locui in ele” ( vers. 33-36 ).

Una din marile lectii de viata pe care ni le transmite David in acest psalm este nevoia unei increderi depline in Dumnezeu in orice situatie. Oricare ar fi greutatile cu care ne confruntam, oricat de mare ar fi ostilitatea celor din jur din cauza credintei, oricat de multi ar fi vrajmasii nostri, avem un Dumnezeu care supravegheaza totul din locul locuintei Sale ceresti.

Si la vremea potrivita, dupa propriul Sau orar si propriul Sau calendar, El va raspunde rugaciunilor noastre rostite la „vreme potrivita”. Avand un astfel de Dumnezeu, nu putem decat sa ne bucuram si sa traim de pe acum, chiar daca ne gasim inca in trista „vale a plangerii” ( Psalmul 84, 6 ), in lumina prezentei Sale. Acesta este marele avantaj al credintei.

Lori Balogh