Psalmul 69 – Suferințe mesianice

Psalmul 69 – Suferințe mesianice

Către mai-marele cântăreților. De cântat ca și „Crinii”. Un psalm al lui David. 

1. Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi amenință apele viața.
2. Mă afund în noroi și nu mă pot ține; am căzut în prăpastie și dau apele peste mine.
3. Nu mai pot strigând, mi se usucă gâtlejul, mi se topesc ochii privind spre Dumnezeul meu.
4. Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulți decât perii capului meu; ce puternici sunt cei ce vor să mă piardă, cei ce pe nedrept îmi sunt vrăjmași; trebuie să dau înapoi ce n-am furat.
5. Dumnezeule, Tu cunoști nebunia mea și greșelile mele nu-Ți sunt ascunse.
6. Să nu rămână de rușine, din pricina mea, cei ce nădăjduiesc în Tine, Doamne, Dumnezeul oștirilor! Să nu roșească de rușine, din pricina mea, cei ce Te caută, Dumnezeul lui Israel!
7. Căci pentru Tine port eu ocara și îmi acoperă fața rușinea.
8. Am ajuns un străin pentru frații mei și un necunoscut pentru fiii mamei mele.
9. Căci râvna Casei Tale mă mănâncă și ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea.
10. Plâng și postesc, și ei mă ocărăsc.
11. Mă îmbrac cu sac, și ei mă batjocoresc.
12. Cei ce stau la poartă vorbesc de mine și cei ce beau băuturi tari mă pun în cântece.
13. Dar eu către Tine îmi înalț rugăciunea, Doamne, la vremea potrivită. În bunătatea Ta cea mare, răspunde-mi, Dumnezeule, și dă-mi ajutorul Tău!
14. Scoate-mă din noroi, ca să nu mă mai afund! Să fiu izbăvit de vrăjmașii mei și din prăpastie!
15. Să nu mai dea valurile peste mine, să nu mă înghită adâncul și să nu se închidă groapa peste mine!
16. Ascultă-mă, Doamne, căci bunătatea Ta este nemărginită. În îndurarea Ta cea mare, întoarce-Ți privirile spre mine,
17. și nu-Ți ascunde Fața de robul Tău! Căci sunt în necaz: grăbește de m-ascultă!
18. Apropie-Te de sufletul meu și izbăvește-l! Scapă-mă, din pricina vrăjmașilor mei!
19. Tu știi ce ocară, ce rușine și batjocură mi se face; toți potrivnicii mei sunt înaintea Ta.
20. Ocară îmi rupe inima și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aștept mângâietori, și nu găsesc niciunul.
21. Ei îmi pun fiere în mâncare și, când mi-e sete, îmi dau să beau oțet.
22. Să li se prefacă masa într-o cursă și liniștea într-un laț!
23. Să li se întunece ochii și să nu mai vadă, și clatină-le mereu coapsele!
24. Varsă-Ți mânia peste ei și să-i atingă urgia Ta aprinsă!
25. Pustie să le rămână locuința și nimeni să nu mai locuiască în corturile lor!
26. Căci ei prigonesc pe cel lovit de Tine, povestesc suferințele celor răniți de Tine.
27. Adaugă alte nelegiuiri la nelegiuirile lor, și să n-aibă parte de îndurarea Ta!
28. Să fie șterși din Cartea Vieții și să nu fie scriși împreună cu cei neprihăniți!
29. Eu sunt nenorocit și sufăr: Dumnezeule, ajutorul Tău să mă ridice!
30. Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări și prin laude Îl voi preamări.
31. Lucrul acesta este mai plăcut Domnului, decât un vițel cu coarne și copite!
32. Nenorociții văd lucrul acesta și se bucură; voi, care căutați pe Dumnezeu, veselă să vă fie inima!
33. Căci Domnul ascultă pe cei săraci și nu nesocotește pe prinșii Lui de război.
34. Să-L laude cerurile și pământul, mările și tot ce mișună în ele!
35. Căci Dumnezeu va mântui Sionul și va zidi cetățile lui Iuda; ele vor fi locuite și luate în stăpânire;
36. sămânța robilor Lui le va moșteni, și cei ce iubesc Numele Lui vor locui în ele.”

Trăiri prezente – trăiri anticipate

Asemenea tuturor psalmilor compuși de el, în Psalmul 69 David deschide larg ferestrele sufletului său, lăsându-ne să privim în interior. Puțini oameni au acest curaj, căci un astfel de gest îi face vulnerabili. În jurul nostru nu sunt doar prieteni, ci și dușmani, unii dintre ei nedeclarați, care abia așteaptă să ne cunoască punctele slabe pentru a ne da lovitura de grație.

Lui David însă nu i-a fost teamă de faptul că, punându-și sufletul pe masă în văzul tuturor, devenea vulnerabil, nu doar înaintea concetățenilor săi, ci și a posterității.

Psalmul 69 este o lamentație a unui om copleșit de suferință. Chinuit pe nedrept de vrăjmășia unora dintre semenii săi și suferind din cauza relației sale profunde cu Dumnezeu, David descrie în acest psalm propriile trăiri sufletești. Există însă un punct de la care descrierea depășește propria sa experiență, trimițându-ne în zona profeției mesianice.

Unele dintre detaliile prezente în psalm se potrivesc vieții și experienței psalmistului, altele însă trec dincolo de vremea lui, găsindu-și împlinirea în viața și, mai ales, în patimile Mântuitorului. Nu știm la care perioadă din viață face referire David în acest psalm, însă din descrierea plină de dramatism pe care o face ne dăm seama că el traversa o perioada critică. Sufletește, el se simțea căzut într-o prăpastie în care „apele” erau gata să-l acopere pentru totdeauna.

Durerea este atât de mare încât psalmistul nu mai are timp să-și aleagă cuvintele și să le așeze în fraze frumoase. Singurul lucru pe care-l poate face în criza profundă în care se afla era să strige către Dumnezeul său, singura lui speranța de salvare: „Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi amenință apele viața. Mă afund în noroi și nu mă pot ține; am căzut în prăpastie și dau apele peste mine. Nu mai pot strigând, mi se usucă gâtlejul, mi se topesc ochii privind spre Dumnezeul meu” (vers.1‑3).

Cele trei metafore folosite de autor în debutul psalmului: „apele” care îi amenință viața, „noroiul” în care se afundă tot mai mult și „prăpastia” în care se vede căzut ne sugerează situația dramatică, greu de imaginat, prin care trecea în acele momente.

Când auzim un astfel de strigăt disperat al unui om către Dumnezeu nu trebuie să uităm cine este autorul lui: nu un om oarecare, ci însuși împăratul lui Israel. Câți dintre noi am risca să devenim vulnerabili înaintea semenilor noștri și a posterității lăsând în scris pentru generațiile viitoare astfel de trăiri sufletești?

Lui David nu i-a fost teamă de consecințe, iar curajul său de a scrie psalmi despre propriile suferințe, dileme, lupte sufletești și dezamăgiri, dar și despre bucurii, biruințe și realizări ne aduce numeroase și reale binecuvântări. Dacă el, împăratul iubit al lui Israel, numit de Însuși Dumnezeu „om după inima Mea” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22) a reușit să depășească cele mai crunte crize existențiale, încrezându-se în Dumnezeu, pentru noi de ce nu ar fi posibil?

Gustul amar al vrăjmășiei

A crede că poți trece prin viață fără să ai vrăjmăși este o iluzie. Oricât de corect ar fi cineva și oricât de atent ar păși prin viață, astfel încât să nu deranjeze pe nimeni, nu-i va putea mulțumi pe toți oamenii de lângă el. Întotdeauna se vor găsi cârcotași gata să găsească „pete în soare” și „noduri în papură”, întotdeauna se vor găsi oameni care nu doar că nu vor fi de acord cu opiniile și viziunea ta, ci vor ajunge chiar să te urască pentru simplul fapt că exiști.

David nu a făcut excepție de la această „regulă” a naturii umane decăzute. Iar când a realizat că cei care-l urau fără temei erau mai mulți decât perii capului său, a fost copleșit de durere: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulți decât perii capului meu; ce puternici sunt cei ce vor să mă piardă, cei ce pe nedrept îmi sunt vrăjmași; trebuie să dau înapoi ce n-am furat” (vers.4).

Dilemele psalmistului erau uriașe: De ce erau atât de mulți cei care îl urau fără motiv până acolo încât să-i dorească pieirea? David era însă realist. Știa că el nu este un om desăvârșit și că viața sa avea și umbre și căderi. De aceea, recunoaște cu inima deschisă: „Dumnezeule, Tu cunoști nebunia mea și greșelile mele nu-Ți sunt ascunse” (vers.5).

Termenul ebraic folosit în acest verset este „iwwalti” și indică o nebunie de moment, o slăbiciune trecătoare, o prostie de scurtă durată, și nu o nebunie permanentă, radicală, o alegere deliberată de a face răul. Dar care om nu are umbre și căderi în viață? Și dacă ele există în viața fiecărui om, justifică o ură atât de mare din partea celor din jur?

Recunoscându-și natura păcătoasă, supusă greșelilor și slăbiciunilor, David se dovedește preocupat de un lucru care depășește sfera propriei sale existențe. Îi era teamă ca nu cumva aceste slăbiciuni și greșeli să fie o pricină de poticnire pentru semenii săi, iar în final, Însuși Numele lui Dumnezeu să fie dezonorat: „Să nu rămână de rușine cei ce nădăjduiesc în Tine, Doamne, Dumnezeul oștirilor! Să nu roșească de rușine din pricina mea cei ce Te caută, Dumnezeul lui Israel! Căci pentru Tine port eu ocara și îmi acoperă fața rușinea” (vers.6.7).

Ce gânduri nobile! Câți dintre noi, atunci când facem greșeli sau chiar săvârșim păcate conștiente, ne gândim mai departe de clipa prezentă? Câți creștini realizează că păcatele lor aruncă oprobiu nu doar asupra propriilor lor persoane, ci și asupra Bisericii din care fac parte și, în final, asupra Dumnezeului al cărui Nume îl poartă?

Doar simplul fapt de a ne gândi mai departe de clipa prezentă și a realiza că orice gest, cuvânt sau faptă sunt însoțite de o influență cu efecte îndepărtate ne-ar feri de o mulțime de experiențe triste și ne-ar face mai înțelepți.

Suferințe mesianice

Începând cu versetul 8, Psalmul 69 depășește sfera suferințelor trăite de David, trimițându-ne în viitor, în zilele vieții, dar mai ales în zilele patimilor Mântuitorului. Privit ca text profetic și mesianic, Psalmul 69 se apropie ca stil de Psalmul 22. Există însă și unele deosebiri între cei doi psalmi mesianici: Dacă Psalmul 22 vorbește de suferințele suportate de Mesia din partea lui Dumnezeu (suferințe legate de ispășirea păcatelor omenirii), Psalmul 69 vorbește de suferințele provocate Mântuitorului lumii de către oameni.

Este demn de reținut că scriitorii Noului Testament au aplicat în repetate rânduri versete ale Psalmului 69 la suferințele Domnului. Pentru acest fapt, Părinții Bisericii au văzut în acest psalm o rugăciune a lui Christos adresată Tatălui în timpul pătimirii Sale.

Deși psalmistul descrie propriile sale suferințe, textele sunt profetice, trimițându-ne peste veacuri la Cel ce urma să Se nască din seminția lui David, Cel numit de profeții Isaia și Zaharia „Odrasla” (vezi Isaia 4,2; Zaharia 3,8; 6,12): „Am ajuns un străin pentru frații mei și un necunoscut pentru fiii mamei mele. Căci râvna Casei Tale mă mănâncă și ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea” (vers.8.9).

Versetul 8 este interpretat alegoric de către rabinii evrei, aceștia considerând că „frații” la care se referă psalmistul ar fi musulmanii, iar expresia „fiii mamei mele” s-ar referi la creștini. Însă dincolo de această interpretare alegorică, textul profetic ne zugrăvește o stare de lucruri reală din viața Mântuitorului. Evangheliile ne arată că până la răstignire și înviere, nici chiar frații Săi și mama Sa nu L-au înțeles și nu L-au sprijinit în lucrarea pe care venise să o îndeplinească (vezi Ioan 7,3‑5).

În ce privește râvna pentru Casa Domnului de care se vorbește în versetul 9, textul este perfect aplicabil atât la viața lui David, cât și a lui Iisus. David și-a manifestat râvna pentru Casa lui Dumnezeu în repetate rânduri: aducând chivotul pe muntele Sionului (vezi 2 Samuel 6,12‑19), prin exprimarea dorinței de a construi un templu pentru Dumnezeu la Ierusalim (vezi 2 Samuel 7,2), prin strângerea de materiale de construcție pentru templu (vezi 1 Cronici 28,14‑18) și, în final, prin instrucțiunile date lui Solomon cu privire la construcția viitorului templu (vezi 1 Cronici 28,9‑13).

Caracterul profetic al versetului 9 reiese din citarea lui în Ioan 2,17, în împrejurarea în care ucenicii, văzându-L pe Iisus alungând vânzătorii din templu, și-au adus aminte de cele scrise în Psalmul 69,9, cu aproape o mie de ani mai înainte.

Mesajul transmis de versetele 8 și 9 este uriașul cost pe care Iisus Christos, Mesia, urma să-l suporte pentru ascultarea Sa deplină de voința Tatălui. Tocmai această ascultare a creat acea prăpastie adâncă între El și propriul Său popor, ajungându-se la dureroasa constatare a evanghelistului Ioan: „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11).

Rugăciune „la vreme potrivită”

Dintr-o anumită perspectivă, rugăciunea este potrivită oricând. Ce diferență uriașă există între o audiență la o autoritate pământească și o audiență înaintea Tronului Universului! La autoritățile pământești nu avem acces oricând și în orice condiții. Pentru a ne putea prezenta înaintea lor, e nevoie de programare din timp, iar audiența durează un timp limitat. Orice întârziere ne poate face să pierdem ocazia de a expune problema care ne frământă.

Însă cât de diferită este „audiența” înaintea Tatălui ceresc! Acolo avem acces oricând, în orice loc ne-am afla și la orice oră din zi sau din noapte. Camera de audiență a cerului este deschisă permanent pentru a primi rugăciunile înălțate de sufletele zdrobite ale ființelor omenești.

Există totuși situații în care timpul este mai potrivit ca oricând pentru a ne prezenta înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Un astfel de timp este cel în care ești prigonit, batjocorit, desconsiderat și marginalizat de semenii tăi. De ce? Pentru că în astfel de momente firea noastră pământească, simțindu-se lezată, cere revanșa, iar omul este ispitit să răspundă răutății cu răutate, batjocurii cu batjocură și urii cu ură. Dacă dăm curs tendințelor noastre firești în astfel de momente, ce deosebire mai este între noi și cei care ne ocărăsc fără temei?

Psalmistul trecea printr-o perioadă în care devenise subiectul cântecelor satirice ale celor beți și ținta unor glume josnice: „Plâng și postesc și ei mă ocărăsc. Mă îmbrac cu sac și ei mă batjocoresc. Cei ce stau la poartă vorbesc de mine și cei ce beau băuturi tari mă pun în cântece” (vers.10‑12).

Dintre toate încercările la care este supus un om, se pare că ironia, batjocura și ocara sunt cel mai greu de suportat. Printr-o experiență asemănătoare cu a psalmistului a trecut și Iov, care mărturisea la rândul lui: „Și acum, astfel de oameni mă pun în cântecele lor, am ajuns de batjocura lor. Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipa în față. Nu se mai sfiesc și mă înjosesc, nu mai au niciun frâu înaintea mea” (Iov 30,9‑11).

În astfel de crize sufletești, când suntem tentați să aplicăm din proprie inițiativă legea talionului („ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” – Exodul 21,24) avem nevoie de rugăciune mai mult decât oricând. Aceasta este vremea cea mai potrivită pentru rugăciune, iar David știe în astfel de clipe să se îndrepte spre sursa puterii sale: „Dar eu către Tine îmi înalț rugăciunea, Doamne, la vreme potrivită. În bunătatea Ta cea mare, răspunde-mi, Dumnezeule, și dă-mi ajutorul Tău!” (vers.).

Aceasta este înțelepciunea rugăciunii, înțelepciunea unei vieți consacrate: Să nu încerci să faci ceea ce trebuie să facă doar Dumnezeu. În calitate de împărat, David ar fi avut autoritatea și puterea de a-și face singur dreptate, închizând gura batjocoritorilor săi. Totuși el L-a lăsat pe Dumnezeu să facă lucrul acesta.

Asemenea păsărilor călătoare care se opresc obosite pe catargul corăbiilor pentru a se odihni, psalmistul își găsește liniștea și odihna poposind pe „catargul” rugăciunii: „Scoate-mă din noroi, ca să nu mă afund! Să fiu izbăvit de vrăjmașii mei și din prăpastie! Să nu mai dea valurile peste mine și să nu mă înghită adâncul și să nu se închidă groapa peste mine! Ascultă-mă, Doamne, căci bunătatea Ta este nemărginită.

În îndurarea Ta cea mare, întoarce-Ți privirile spre mine și nu-Ți ascunde Fața de robul Tău! Căci sunt în necaz; grăbește de m-ascultă! Apropie-Te de sufletul meu și izbăvește-l! Scapă-mă din pricina vrăjmașilor mei! Tu știi ce ocară, ce rușine și batjocuri mi se fac; toți protivnicii mei sunt înaintea Ta” (vers.14‑19).

Iată un exemplu de rugăciune „la vreme potrivită”. Cu siguranță că o astfel de rugăciune va avea și un răspuns „la vreme potrivită”.

Însă stările sufletești ale psalmistului ne trimit mult mai departe, peste veacuri, la patimile Fiului lui Dumnezeu. Timpul scurs de la arestarea Sa în Ghetsemani până la cruce a fost pentru Iisus un timp de ocară, dispreț și înjosire. De la Irod, farisei și cărturari, aprozi și soldații romani  până la poporul de rând și răufăcătorii răstigniți alături de El, toți L-au ocărât în cel mai umilitor mod cu putință.

Pe când Se afla pe cruce, în agonia morții, „trecătorii își băteau joc de El, dădeau din cap… Preoții cei mai de seamă, împreună cu cărturarii și bătrânii își băteau joc de El… Tâlharii care erau răstigniți împreună cu El Îi aruncau aceleași cuvinte de batjocură” (Matei 27,39‑44).

Dacă pe noi ne doare atât de profund când suntem batjocoriți, deși avem simțurile atenuate din cauza păcatului, oare cât de mult trebuie să-L fi durut pe Fiul lui Dumnezeu? El, Fiul Cel Sfânt al Tatălui a simțit totul mult mai intens decât noi, iar durerile Sale sufletești au fost la cote mult mai ridicate decât cea mai mare durere pe care a putut-o îndura vreodată un om.

În momentele agoniei Sale pe cruce, Iisus tânjea după compasiunea cuiva dintre cei pe care venise să-i mântuiască. Și totuși nu s-a găsit niciun om care să-I fie alături și să-I înțeleagă suferința: „Ocara îmi rupe inima și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de mine; dar degeaba, aștept mângâieri și nu găsesc pe nimeni.” (vers.20)

Folosit în recitativul pentru tenor: „Mustrarea Ta mi-a zdrobit inima”, din oratoriul „Mesia” de Haendel, versetul 20 ne ajută să atingem doar cu degetul mic marele ocean al suferințelor Mântuitorului. Părăsit de toți, chiar și de cei mai apropiați ucenici, Iisus a gustat din plin din amărăciunea singurătății absolute. Cât de mult trebuie să-și fi reproșat ucenicii mai târziu că în acele momente supreme L-au lăsat singur pe Domnul lor și nu L-au încurajat prin prezența lor!

Versetul 21 este o profeție mesianică: „Ei îmi pun fiere în mâncare și, când mi-e sete, îmi dau să beau oțet”. Împlinirea ei o găsim în relatările lui Matei, Marcu și Ioan: „I-au dat să bea vin amestecat cu fiere, dar când l-a gustat, n-a vrut să-l bea.” (Matei 27,34; vezi și Marcu 15,23) „Și îndată, unul dintre ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oțet, l-a pus într-o trestie și I l-a dat să bea” (Matei 27,48; vezi și Ioan 19,29.30).

Cuvântul „fiere” este tradus din ebraicul „ro’sh”, care înseamnă „iarbă otrăvitoare”, „venin”, „otravă” și „buruiană otrăvitoare”. Conform celor spuse de Marcu ( cap. 15,23 ), „fierea” care I s-a dat lui Iisus pe cruce a fost smirna care, în amestec cu vinul fermentat, forma un anestezic cu rolul de a diminua suferințele muribunzilor.

Iisus însă a refuzat acest anestezic, preferând să sufere până la capăt, oricât de mare era durerea. „Fără îndoială”, îi scria apostolul Pavel lui Timotei, „mare este taina evlaviei.” (1 Timotei 3,16) Este taina unei iubiri pe care nu o putem cuprinde cu inima și nu o putem înțelege cu mintea noastră. Și pe care nu o vom înțelege pe deplin nici în veșnicii: Cum a putut Dumnezeu să ne iubească atât de mult pe noi, niște ființe decăzute și nevrednice, încât să-L jertfească pe unicul Său Fiu? Poate cineva să explice această dragoste?

Lumina de la capătul tunelului

Versetele 22‑28 cuprind o serie de imprecații ale psalmistului la adresa nelegiuiților care îl prigonesc pe cel lovit de Dumnezeu, povestind apoi cu satisfacție despre suferințele celor răniți de El. (vers.26) Aceste imprecații nu trebuie înțelese ca niște săgeți răzbunătoare aruncate de psalmist asupra unor oameni nelegiuiți, ci mai degrabă ca o descriere a consecințelor faptelor lor rele. Autorul nu încearcă să-și facă singur dreptate, ci încredințează în mâna lui Dumnezeu judecata, știind că doar El poate face o judecată dreaptă.

Consecințele comportamentului nelegiuit al acestor oameni sunt cât se poate de clar prezentate. Ei vor avea parte de mânia lui Dumnezeu (vers.24), familiile lor vor fi lipsite de binecuvântare (vers. 25), vor fi lipsiți de îndurarea lui Dumnezeu (vers.27) și, în final, vor fi șterși din „cartea vieții” (vers.28), fiind dați pierzării veșnice.

O asemenea perspectivă sumbră ar trebui să descurajeze orice om să aleagă calea păcatului, a urii și a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Într-adevăr, Psalmul 69 confirmă încă odată (dacă mai era necesar!) că nelegiuirea nu are niciun viitor.

Psalmul 69 se încheie, ca majoritatea psalmilor lui David, într-o notă luminoasă, optimistă și încrezătoare în Dumnezeu. Chiar dacă psalmistul recunoaște: „sunt nenorocit și sufăr” (vers.29), el privește mai departe, dincolo de „tunelul” suferinței și al prigonirii în care se luptă să supraviețuiască. Privind prin credință, el vede lumina de la capătul tunelului și acest lucru îi dă speranță.

Trăind de pe acum bucuria izbăvirii divine, inima lui David izbucnește într-un torent de laude la adresa lui Dumnezeu: „Căci Domnul ascultă pe cei săraci și nu nesocotește pe prinșii Lui de război. Să-L laude cerurile și pământul, mările și tot ce mișună în ele! Căci Dumnezeu va mântui Sionul și va zidi cetățile lui Iuda; ele vor fi locuite și luate în stăpânire, seminția robilor Lui le va moșteni și cei ce iubesc Numele Lui vor locui în ele” (vers.33‑36).

Una dintre marile lecții de viață pe care ni le transmite David în acest psalm este nevoia unei încrederi depline în Dumnezeu în orice situație. Oricare ar fi greutățile cu care ne confruntăm, oricât de mare ar fi ostilitatea celor din jur din cauza credinței, oricât de mulți ar fi vrăjmașii noștri, avem un Dumnezeu care supraveghează totul din locul locuinței Sale cerești.

Și la vremea potrivită, după propriul Său orar și propriul Său calendar, El va răspunde rugăciunilor noastre rostite la „vreme potrivită”. Având un astfel de Dumnezeu, nu putem decât să ne bucurăm și să trăim de pe acum, chiar dacă ne găsim încă în tristă „vale a plângerii” (vezi Psalmul 84,6), în lumina prezenței Sale. Acesta este marele avantaj al credinței.

Lori Balogh