Psalmul 70 – Urgență de gradul „O”

Psalmul 70 – Urgență de gradul „O”

Către mai-marele cântăreților.

Un psalm al lui David. Ca aducere-aminte

  1. „Grăbește, Dumnezeule, de mă izbăvește! Grăbește de-mi ajută, Doamne!
  2. Să rămână de rușine și înfruntați cei ce vor să-mi ia viața! Să dea înapoi și să roșească cei ce-mi doresc pieirea!
  3. Să se întoarcă înapoi de rușine cei ce zic: „Aha, Aha! „
  4. Toți cei ce Te caută să se veselească și să se bucure în Tine! Cei ce iubesc mântuirea Ta să zică neîncetat: „Preamărit să fie Dumnezeu!”
  5. Eu sunt sărac și lipsit: grăbește să-mi ajuți, Dumnezeule. Tu ești Ajutorul și Izbăvitorul meu: Doamne, nu zăbovi!”

 

Un pericol iminent

     Deși nu cunoaștem concret împrejurările critice prin care trecea David în momentul scrierii acestui psalm, tonul lui tensionat ne determină să întrezărim în viața sa o urgență de gradul „0”. În cele cinci versete ale Psalmului 70, așa cum au fost traduse în limba română de Dumitru Cornilescu, imperativul: „Grăbește !” apare de trei ori, iar „Nu zăbovi!”, având același înțeles, apare o dată:

     „Grăbește, Dumnezeule, de mă izbăvește ! Grăbește de-mi ajută, Doamne ! … Grăbește să-mi ajuți, Dumnezeule. Tu ești Ajutorul și Izbăvitorul meu: Doamne, nu zăbovi!” ( vers.1.5 ).

Aceste imperative fac ca Psalmul 70 să fie perceput fie ca un strigăt al unui om care trece printr-o criză existențială, fie ca un apel după ajutor al întregii națiuni a lui Israel într-unul dintre momentele sale de criză, când realiza nevoia sa urgentă de Dumnezeu.

Intensitatea și mărimea durerii psalmistului, exprimată în versurile acestui psalm, sunt atât de mari încât el nu mai are timp să-și aleagă cuvintele și să le așeze în fraze frumoase. Această stare de lucruri reiese din faptul că în textul original nu există cuvântul „grăbește”, psalmul începând brusc, cu imperativul „O, Dumnezeule, să mă scapi!”

Adăugarea de către traducători a cuvântului „grăbește” nu schimbă însă cu nimic mesajul psalmului. Dimpotrivă, termenul introdus accentuează acest mesaj și ne ajută să înțelegem starea de spirit a autorului în momentul scrierii psalmului.

Invocarea dreptății divine

     Cu foarte mici deosebiri, Psalmul 70 este o reluare a ultimei părți a Psalmului 40, respectiv a versetelor 13‑17. Psalmistul vizează în imnul său două grupe de oameni: dacă versetele 1‑3 se referă la vrăjmașii lui Dumnezeu, în versetele 4 și 5 în vizor se află cei ce-L caută pe Dumnezeu cu toată inima.

Este evident pericolul în care se afla David în acele momente, căci de două ori amintește de vrăjmașii săi care doreau să-l scoată definitiv de pe scena vieții: „Să rămână de rușine și înfruntați cei ce vor să-mi ia viața! Să dea înapoi și să roșească cei ce-mi doresc pieirea! Să se întoarcă înapoi de rușine cei ce zic:”Aha, Aha!” ( vers. 2.3 ).

Deși viața sa era într-un real și iminent pericol, David nu se încrede în mijloacele omenești de a se apăra, deși, ca împărat, avea la dispoziție destule posibilități de a o face. Ceea ce ne surprinde în atitudinea psalmistului este faptul că el nu-I cere lui Dumnezeu nimicirea vrăjmașilor săi, așa cum ne-am fi așteptat, ci doar să le dea o lecție în urma căreia aceștia să rămână de rușine și să roșească.

Deși nu cunoaștem nici împrejurările critice în care se afla psalmistul, nici cine erau vrăjmașii care-i amenințau viața în acele momente, este remarcabilă atitudinea lui față de acești oameni. Undeva, dincolo de cuvinte, întrezărim dragostea fața de vrăjmașii săi, pe care nu-i dorește pedepsiți până la nimicire, ci doar disciplinați.

Cu circa un mileniu înainte ca Mântuitorul să ne aducă revoluționara Sa învățătură cu privire la iubirea vrăjmașilor ( vezi Matei 5, 43‑48 ), David demonstrează în propria sa viață că trăia în spiritul creștinismului veritabil. Nu fără motive întemeiate, Însuși Dumnezeu l-a numit pe marele împărat al lui Israel „om după inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ).

Lecția de viață pentru noi poate fi concentrată într-o singură întrebare: Existența vrăjmașilor în viața noastră este inevitabilă. Ce facem cu ei? Ne luptăm cu aceleași arme omenești sau îi predăm în grija lui Dumnezeu? Și dacă apelăm la Dumnezeu pentru izbăvire, care este rugăciunea noastră în ce-i privește pe vrăjmașii nostri: Cerem ca Dumnezeu să-i nimicească pentru răutatea lor, sau doar să-i disciplineze pentru a găsi calea iertării și a mântuirii?

Pentru un creștin veritabil nu există decât o singură opțiune: dragostea.

Sursa adevăratei bucurii

     Fie că vorbim de religia creștină, fie de religiile păgâne, acestea sunt adesea asociate cu chipurile prelungi și triste din picturile bizantine. Înaintea unui Dumnezeu desăvârșit, sfânt și atotputernic, omul slab, păcătos și nevrednic cu greu își manifestă sentimentele sale de bucurie, ca și când acestea ar reprezenta lipsă de respect față de divinitate.

Psalmistul are însă o altă viziune asupra acestei probleme. Felul în care Îl cunoaște pe Dumnezeu nu numai că nu-l împiedica să se bucure și să se veselească în prezența Sa, dar el vede în Dumnezeu și în mântuirea oferită de El chiar sursa bucuriei adevărate, profunde și durabile.

     „Toți cei ce Te caută, să se veselească și să se bucure în Tine! Cei ce iubesc mântuirea Ta să zică neîncetat: „Preamărit să fie Dumnezeu!” ( vers. 4 ).

Și cum ar putea fi altfel Dumnezeul căruia ne închinăm? Nu este El Tatăl nostru? Care părinte pământesc nu dorește ca fiecare dintre copiii săi să fie fericit și să cunoască pe deplin sentimentul bucuriei?

Marea problemă a omenirii este aceea că ea caută adevăratele valori ale vieții acolo unde acestea lipsesc cu desăvârșire. Oamenii L-au părăsit pe El, „Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri crăpate, care nu țin apă” ( Ieremia 2,13 ).

În Psalmul 70, David ne cheamă înapoi la sursa oricărei bucurii adevărate și nevinovate. Și această Sursă este Însuși Dumnezeu. Fie că ne referim la bucuriile trecătoare, dar nevinovate, ale acestei vieți, fie că e vorba de bucuriile eterne ale vieții viitoare, toate izvorăsc din El și doar cei care-L caută din toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea lor, doar ei vor avea parte de ele.

Spre deosebire de majoritatea psalmilor compuși de David, Psalmul 70 se încheie într-o gamă minoră: „Eu sunt sărac și lipsit: grăbește să-mi ajuți, Dumnezeule. Tu ești Ajutorul și Izbăvitorul meu; Doamne, nu zăbovi!” ( vers. 5 ).

În mod cert psalmistul nu se referă în finalul psalmului la sărăcia materială, ci mai degrabă la lipsa pe care o resimțea în a face față situației critice prin care trecea. Urgența de gradul „0” este evidentă, căci psalmul se încheie în aceeași notă cu care a început, invocând intervenția imediată a lui Dumnezeu.

Totuși, în ciuda stării sale sufletești, dominate de neliniște și teamă în fața unui pericol iminent, David își odihnește gândurile în simțământul prezenței lui Dumnezeu: „Tu ești Ajutorul și Izbăvitorul meu.”

Poate că aceasta este cea mai importantă lecție de viață care străbate ca un laitmotiv toți psalmii lui David. Oricare ar fi temerile, problemele și primejdiile vieții, încrederea în Dumnezeu rămâne o soluție salvatoare. Dar nu o soluție între alte soluții, ci unica Soluție!

Vom învăța și noi această lecție? Sau vom rămâne corijenți la această materie?

Lori Balogh

 

 

This entry was posted in Psalmii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.