Psalmul 71 – Psihologia senectutii
- „În Tine, Doamne, îmi caut scăparea: să nu rămân de ruşine niciodată!
- Scapă-mă în dreptatea Ta şi izbăveşte-mă! Pleacă-Ţi urechea spre mine şi ajută-mi.
- Fii o stâncă de adăpost pentru mine, unde să pot fugi totdeauna! Tu ai hotărât să mă scapi, căci Tu eşti stânca şi cetăţuia mea.
- Izbăveşte-mă, Dumnezeule, din mâna celui rău, din mâna omului nelegiuit şi asupritor!
- Căci Tu eşti nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mă încred din tinereţea mea.
- Pe Tine mă sprijin din pântecele mamei mele. Tu eşti Binefăcătorul meu încă din pântecele mamei; pe Tine Te laud fără-ncetare.
- Pentru mulţi, am ajuns ca o minune, dar Tu eşti scăparea mea cea tare.
- Să mi se umple gura de laudele Tale şi-n fiecare zi să Te slăvească!
- Nu mă lepăda la vremea bătrâneţii; când mi se duc puterile, nu mă părăsi!
- Căci vrăjmaşii mei vorbesc de mine şi cei ce-mi pândesc viaţa se sfătuiesc între ei
- zicând: „L-a părăsit Dumnezeu; urmăriţi-l, puneţi mâna pe el, căci nu-i nimeni care să-l scape!”
- Dumnezeule, nu Te depărta de mine! Dumnezeule, vino degrabă în ajutorul meu!
- Să rămână de ruşine şi nimiciţi cei ce vor să-mi ia viaţa! Să fie acoperiţi de ruşine şi de ocară cei ce-mi caută pierzarea!
- Şi eu voi nădăjdui pururea, Te voi lăuda tot mai mult.
- Gura mea va vesti zi de zi dreptatea şi mântuirea Ta, căci nu le cunosc marginile.
- Voi spune lucrările Tale cele puternice, Doamne, Dumnezeule! Voi pomeni dreptatea Ta şi numai pe a Ta.
- Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţe, şi până acum eu vestesc minunile Tale.
- Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţea căruntă, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum şi puterea Ta neamului de oameni care va veni!
- Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până la cer. Tu ai săvârşit lucruri mari: Dumnezeule, cine este ca Tine?
- Ne-ai făcut să trecem prin multe necazuri şi nenorociri, dar ne vei da iarăşi viaţa, ne vei scoate iarăşi din adâncurile pământului.
- Înalţă-mi mărimea mea, întoarce-Te şi mângâie-mă din nou!
- Şi te voi lăuda în sunet de alăută, Îţi voi cânta credincioşia. Dumnezeule, Te voi lăuda cu harpa, Sfântul lui Israel!
- Când Te voi lăuda, voi fi cu bucuria pe buze, cu bucuria în sufletul pe care mi l-ai izbăvit;
- şi limba mea va vesti zi de zi dreptatea Ta, căci cei ce-mi caută pierzarea sunt ruşinaţi şi roşii de ruşine.”
Ultimele fire de nisip din clepsidra
Desi nu are preambul si nu ni se da nicio informatie cu privire la autorul lui, Psalmul 71 ii este atribuit lui David, stilul sau fiind inconfundabil. Ca in toti ceilalti psalmi scrisi de el, si de data aceasta autorul isi deschide larg ferestrele sufletului si ne lasa sa patrundem in el. Intalnim aici trairi sufletesti dramatice: de la neliniste, teama sau resemnare, pana la incredere si speranta in ajutorul divin.
Problematica pe care o abordeaza David in acest imn este insa una deosebita. Ajuns la varsta senectutii si confruntandu-se cu problemele ei inerente, David isi exprima temerile specifice perioadei pe care o traverseaza. Incet, dar sigur, el ne introduce in psihologia batranilor a carei existenta e orientata cu precadere spre trecut.
Psalmul 71 este scris de un om constient ca inaintarea sa in varsta aduce anumite neajunsuri. De aici si nevoia de a se feri de relele care insotesc varsta senectutii, mai ales de acele rele care sunt legate de dezvoltarea unor trasaturi de caracter nefericite.
Personajele principale ale psalmului sunt doua: Dumnezeu, Cel care l-a insotit permanent pe psalmist in timpul peregrinarii sale prin viata, si batranul care se simte tot mai slabit si mai vulnerabil, dar care se prinde in continuare cu speranta de bratul divin.
Desi se afla intr-o alergare inerenta spre moarte, spre sheol, acest batran inca asteapta de la Dumnezeu un viitor fericit, activ si dens in trairi sfinte. In ciuda trecerii anilor si a slabiciunilor care se inmultesc, David priveste cu incredere spre zilele care vor veni, asteptand sa-L marturiseasca pe Dumnezeu si sa vorbeasca despre dragostea Sa care niciodata nu-i paraseste pe copiii Sai.
Lamentatia emotionanta a batranului psalmist de la inceput se transforma in final intr-o rugaciune plina de incredere careia, peste secole, Dumnezeu ii va raspunde prin pana profetului Isaia: „Ascultati-Ma, casa lui Iacov si toata ramasita casei lui Israel, voi, pe care v-am luat in spinare de la obarsia voastra, pe care v-am purtat pe umar de la nasterea voastra: pana la batranetea voastra Eu voi fi Acelasi, pana la caruntetele voastre va voi sprijini. V-am purtat si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mantuiesc” ( Isaia 46, 3.4 ).
„Scapa-ma, in dreptatea Ta !”
Inceputul Psalmului 71 este aproape identic cu cel al Psalmului 31, un pasaj biblic care i-a dat multa bataie de cap marelui reformator german Martin Luther. Multa vreme el nu a putut intelege care a fost ratiunea psalmistului de a cere scapare apeland la dreptatea lui Dumnezeu.
Cum poate un om pacatos, al carui caracter este patat si despre care profetul Isaia afirma ca chiar faptele sale bune sunt o „haina manjita” ( Isaia 64,6 ), sa nadajduiasca in dreptatea divina pentru a fi eliberat de vinovatia sa ? Care om vinovat de fapte nelegiuite se indreapta spre instanta de judecata senin si increzator ca dreptatea pe care o va aplica legea il va elibera ?
Si totusi, psalmistul o astfel de incredere inexplicabila manifesta chiar in debutul Psalmului 71: „In Tine, Doamne, imi caut scaparea; sa nu raman de rusine niciodata ! Scapa-ma in dreptatea Ta si izbaveste-ma ! Pleaca-Ti urechea spre mine si ajuta-mi ! Fii o stanca de adapost pentru mine, unde sa pot fugi totdeauna ! Tu ai hotarat sa ma scapi, caci Tu esti Stanca si Cetatuia mea” ( vers. 1-3 ).
Apeland la dreptatea lui Dumnezeu pentru izbavire, David dovedeste ca a inteles unul din marile adevaruri ale mantuirii: indreptatirea prin credinta. Pentru ca el sa fie izbavit, Altcineva a trebuit sa suporte sentinta rostita asupra pacatului. Este remarcabil faptul ca, cu un mileniu inainte de Golgota, David reuseste sa priveasca spre cruce, gasind acolo izbavirea dorita. Acolo s-au manifestat la superlativ atat dragostea lui Dumnezeu pentru omul pacatos, dar si dreptatea sa, prin osandirea pacatului.
Aceasta este miracolul indreptatirii prin credinta ( justificarii ) in care David a crezut fara rezerve. Cand Luther a inteles el insusi acest mare adevar biblic, nu i s-a mai parut ciudat ca David sa faca apel la dreptatea lui Dumnezeu pentru izbavire.
Traind din amintiri si sperante
Psalmistul traieste clipa prezenta cu un ochi indreptat spre trecut si cu celalalt indreptat spre viitor. Privind spre trecut, el vede deslusit calauzirea si binecuvantarea lui Dumnezeu, ceea ce ii da incredere: „Pe Tine ma sprijinesc din pantecele mamei mele. Tu esti Binefacatorul meu inca din pantecele mamei; pe Tine Te laud fara incetare…. Dumnezeule, Tu m-ai invatat din tinerete si pana acum eu vestesc minunile Tale” ( vers. 6.17 ).
Privind spre viitor, el vede slabiciunile si lipsurile batranetii care-l nelinistesc si-l fac sa se roage cu ardoare: „Nu ma lepada la vremea batranetei; cand mi se duc puterile, nu ma parasi ! … Nu ma parasi, Dumnezeule, chiar la batraneti carunte, caci vestesc taria Ta neamului de acum, si puterea Ta neamului de oameni care va veni” ( vers. 9.18 ).
Contempland neajunsurile acestui ultim act al dramei vietii, psalmistul simte nevoia unui har special. Daca s-a increzut in Dumnezeu in anii tineretii, cand se afla in puterea barbatiei, cu atat mai mult are nevoie de sprijinul cerului acum, cand trebuie sa dea piept cu batranetea si inerentele ei slabiciuni fizice si mintale.
Dupa o experienta de viata tumultoasa, fiul sau Solomon va gusta si el din aceste nedorite si neplacute neajunsuri ale batranetii, lasand posteritatii una din cele mai plastice si emotionante descrieri:
„Dar adu-ti aminte de Facatorul tau in zilele tineretii tale, pana nu vin zilele cele rele si pana nu se apropie anii cand vei zice: „Nu gasesc nicio placere in ei”; pana nu se intuneca soarele si lumina, luna si stelele, si pana nu se intorc norii indata dupa ploaie; pana nu incep sa tremure paznicii casei ( mainile ) si sa se incovoaie cele tari ( picioarele ); pana nu se opresc cei ce macina ( dintii ), caci s-au imputinat; pana nu se intuneca cei ce se uita pe ferestre ( ochii ); pana nu se inchid cele doua usi dinspre ulita ( buzele ), cand uruitul morii slabeste, te scoli la ciripitul unei pasari, glasul tuturor cantaretelor se aude inabusit, te temi de orice inaltime si te sperii pe drum; pana nu infloreste migdalul cu peri albi si de abia se taraste lacusta, pana nu-ti trec poftele, caci omul merge spre casa lui cea vesnica si bocitorii cutreiera ulitele; pana nu se rupe funia de argint, pana nu se sfarma vasul de aur, pana nu se sparge galeata la izvor si pana nu se strica roata de la fantana, pana nu se intoarce tarana in pamant, cum a fost, si pana nu se intoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” ( Eclesiastul 12, 1-7 ).
Misiune pana in ultima clipa
Privind in viitor, David intrezareste problemele cu care se va confrunta. Insa, asa cum a procedat de-a lungul vietii ori de cate ori s-a confruntat cu o problema, la fel face si de aceasta data: se roaga, marturisindu-i lui Dumnezeu temerile si nelinistile sale.
Insa daca psalmistul se roaga ca Dumnezeu sa-l sprijine la batranete, asa cum l-a sprijinit in toti anii peregrinarii sale pe pamant, el o face cu un scop nobil si altruist. El nu se roaga lui Dumnezeu doar ca lui sa-i mearga bine la varsta senectutii si sa fie scutit de suferinte. Gandul sau este mult mai inalt si vizeaza slujirea semenilor in cel mai inalt grad: vestirea minunilor si a caracterului lui Dumnezeu generatiilor contemporane, dar si posteritatii deopotriva.
„Si eu voi nadajdui pururea, Te voi lauda tot mai mult. Gura mea va vesti zi de zi dreptatea si mantuirea Ta, caci nu-i cunosc marginile. Voi spune lucrarile Tale cele puternice, Doamne, Dumnezeule ! Voi pomeni dreptatea Ta si numai pe a Ta…. Nu ma parasi, Dumnezeule, chiar la batranetea carunta, ca sa vestec taria Ta neamului de acum si puterea Ta neamului de oameni care va veni !” ( vers. 14-16. 18 )
Desi realitatea apropierii batranetii nu este deloc placuta niciunui om, pentru copiii lui Dumnezeu exista si in aceasta ultima etapa a vietii motive de bucurie si lauda la adresa lui Dumnezeu. Nici chiar mormantul, cu spaimele mortii si tenebrele lui, nu-l poate clinti pe psalmist din increderea pe care o are in Dumnezeul sau. De ce ? Pentru ca exista speranta chiar si pe pragul mormantului: invierea zilei de apoi: „Ne-ai facut sa trecem prin multe necazuri si nenorociri; dar ne vei da iarasi viata, ne vei scoate iarasi din adancurile pamantului” ( vers. 20 ).
Invierea ! Aceasta este lumina de la capatul tunelului. Ea ne mangaie sufletele obosite in aceasta „vale a umbrei mortii” ( Psalmul 23, 4 ) in care peregrinam de la nastere si pana la mormant.
Avand o asemenea nadejde – o nadejde care nu inseala, caci se bazeaza pe Cuvantul lui Dumnezeu, nu pe cel al oamenilor – cum sa nu ti se umple inima de bucurie si buzele de laude pentru Dumnezeul nostru ?
„Iti voi canta credinciosia, Dumnezeule, Te voi lauda cu arfa, Sfantul lui Israel ! Cand te voi lauda, voi fi cu bucuria pe buze, cu bucuria in sufletul pe care mi l-ai izbavit si limba mea va vesti zi de zi dreptatea Ta” ( vers. 22-24 ).
Lori Balogh