Psalmul 73 – Dilemele credintei

Psalmul 73 – Dilemele credintei

Un psalm al lui Asaf

 

1. „Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată!
2. Totuşi era să mi se îndoaie piciorul şi era să-mi alunece paşii!
3. Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi când vedeam fericirea celor răi.
4. Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte şi trupul le este încărcat de grăsime.
5. N-au parte de suferinţele omeneşti şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
6. De aceea, mândria le slujeşte ca salbă şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
7. Li se bulbucă ochii de grăsime şi au mai mult decât le-ar dori inima.
8. Râd şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus,
9. îşi înalţă gura până la ceruri şi limba le cutreieră pământul.
10. De aceea, aleargă lumea la ei, înghite apă din plin,
11. şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt?”
12. Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi şi îşi măresc bogăţiile.
13. Degeaba dar mi-am curăţit eu inima şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie,
14. căci în fiecare zi sunt lovit şi în toate dimineţile sunt pedepsit.
15. Dacă aş zice: „Vreau să vorbesc ca ei”, iată că n-aş fi credincios neamului copiilor Tăi.
16. M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda,
17. până ce am intrat în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi.
18. Da, Tu-i pui în locuri alunecoase şi-i arunci în prăpăd.
19. Cum sunt nimiciţi într-o clipă! Sunt pierduţi, prăpădiţi printr-un sfârşit năpraznic.
20. Ca un vis la deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne, la deşteptarea Ta!
21. Când mi se amăra inima şi mă simţeam străpuns în măruntaie,
22. eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta.
23. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă;
24. mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.
25. Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.
26. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.
27. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.
28. Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul, Dumnezeu, Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.”

 

     De ce, Doamne ?

     Viata de credinta nu este o autostrada pe care sofezi relaxat, fredonand melodia preferata. Mai degraba ea este o poteca ingusta de munte, cu primejdii la tot pasul si pe care poti cadea oricand, daca nu veghezi ( vezi Matei 7, 14 ).

Imaginea crestinului mereu senin, care a gasit raspuns la toate intrebarile existentiale nu este realista. Experienta vietii, dar si marturia Scripturii ne arata ca in viata copiilor lui Dumnezeu apar inerent intrebari la care inca nu au gasit raspuns si care pot naste crize spirituale majore, cu un final uneori tragic.

     „De ce, Doamne ?” este intrebarea care se naste in forul interior al multor crestini sinceri si devotati lui Dumnezeu, care nu-si pot explica anumite stari de lucruri din aceasta viata. De ce un copil al lui Dumnezeu, care se straduieste sa respecte principiile sanatatii, uneori se imbolnaveste grav, in timp ce oameni necumpatati si neglijenti cu sanatatea lor se bucura de o sanatate buna ?

De ce oamenii buni si drepti sunt persecutati, in timp ce oamenii rai traiesc in libertate si prospera ? De ce uneori binele este pedepsit, in timp ce raul este rasplatit ? Lista acestui gen de intrebari este foarte lunga, insa in capul ei se afla o intrebare tulburatoare: De ce ingaduie Dumnezeu o astfel de stare de lucruri, daca El este plin de dragoste si este Suveranul Universului ?

Privind raportul Scripturii, vedem ca astfel de intrebari i-au framantat chiar si pe cei mai credinciosi copii ai lui Dumnezeu. Iov, Habacuc, Ieremia, David si Asaf sunt doar cateva exemple in acest sens.

Psalmul 73 se inscrie in aceeasi linie a marilor dileme ale credintei. Scris de Asaf, probabil unul dintre levitii insarcinati cu supravegherea lucrarii muzicale de la sanctuar pe vremea lui David ( vezi 1 Cronici 15, 16-19 ), acest psalm este o capodopera a literaturii sacre, cu care se deschide cea de-a treia carte a Psalmilor. Aceasta contine unsprezece  psalmi ai lui Asaf ( 73-83 ) si alti sase psalmi cu autori diferiti: fii lui Core ( 84, 85, 87, 88 ), David ( 86 ) si Etan ( 89 ).

Din punct de vedere tematic, Psalmul 73 este asemanator cu Psalmul 37, zugravind conflictul interior al omului care vede ca in aceasta viata cei rai prospera, in timp ce oamenii drepti au parte de suferinte si necazuri. Insa, spre deosebire de Psalmul 37, Psalmul 73 merge dincolo de prezentarea dilemei, aducand si solutia ei: o solutie luminoasa, apartinand vietii viitoare, in care omul isi va gasi deplina fericire si implinire in prezenta lui Dumnezeu.

Oare cati dintre noi nu ne regasim in problematica acestui psalm ? Si pentru ca ne identificam cu dilemele si framantarile psalmistului, sufletul nostru devine o cutie de rezonanta pentru toate trairile exprimate  in acest imn de o rara si pretioasa frumusete.

 

     „Mai bun este sfarsitul unui lucru” ( Eclesistul 7,8 )

     In mod cu totul neasteptat, Psalmul 73 incepe cu concluzia autorului in urma rezolvarii dilemei sale existentiale: „Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curata” ( vers. 1 ). Ce bine ar fi daca am avea din primii ani de viata intelepciunea senectutii !

Insa concluzia la care a ajuns Asaf poate ea insasi sa ne produca nedumeriri. De ce Dumnezeu este bun doar cu Israel si cu cei cu inima curata ? Nu este El Dumnezeul iubirii, Tatal despre care Mantuitorul spunea ca „face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni, si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” ( Matei 5,45 ) ?

Este Dumnezeu selectiv in privinta dragostei Sale fatza de oameni ? Categoric nu ! Dumnezeu este Acelasi Tata iubitor pentru toti copiii Sai, revarsand acelasi har peste toti, fara deosebire. Daca, in final, percepem o deosebire in atitudinea Lui fatza de cei buni si cei rai, aceasta este cauzata exclusiv de raspunsul omului fatza de dragostea, bunatatea si harul Sau.

Cei care resping harul divin se priveaza pe ei insisi de multe alte binecuvantari pe care Dumnezeu ar dori sa le reverse asupra lor, in timp ce aceia care rezoneaza cu inima Tatalui ceresc devin recipiente ale unor binecuvantari din ce in ce mai mari.

Bunatatea lui Dumnezeu fatza de cei cu inima curata trebuie inteleasa in contextul problematicii pe care o abordeaza autorul in acest psalm. In ciuda aparentelor care arata ca cei buni au parte doar de suferinte si necazuri in aceasta viata, in timp ce cei rai prospera, Asaf ajunge la concluzia ca Dumnezeu este bun cu copiii Sai chiar daca acestia au de trecut prin lupte si incercari.

Dar cum se manifesta aceasta bunatate divina, caci aparentele nu o fac evidenta intotdeauna ? Nu ferindu-i pe copiii Sai de unele suferinte si incercari, ci sprijinindu-i in mijlocul suferintelor si incercarilor.

Cei trei tineri evrei care au refuzat sa se inchine idolului ridicat in valea Dura de imparatul Nebucadnetar nu au fost scutiti de incercare. Dumnezeu a ingaduit, din ratiuni de El stiute, ca ei sa fie aruncati in cuptorul de foc, dar nu i-a abandonat in mijlocul flacarilor. Privind la experienta lor si la miracolul salvarii in prezenta personala a Fiului lui Dumnezeu, ne intrebam: Ce este mai de dorit: Sa fii scutit de suferinta, dar sa nu ai privilegiul de a te intalni cu Fiul lui Dumnezeu, sau dimpotriva, sa fii aruncat in mijlocul flacarilor, dar acolo sa-L ai pe Iisus langa tine ?

Cu putin timp inainte de patima Sa, Mantuitorul i-a marturisit lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut sa va cearna ca graul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca sa nu se piarda credinta ta” ( Luca 22,31.32 ). Observati ? Iisus nu i-a promis ucenicului Sau ca il va scuti de incercari, nici nu S-a rugat pentru acest lucru. In schimb, Mantuitorul S-a rugat ca, in ciuda suferintelor prin care avea sa treaca Petru, credinta sa sa ramana statornica.

Da, in conditiile pacatului in care traim, de o astfel de bunatate avem nevoie. Nu de o bunatate care sa ne cocoloseasca, privandu-ne de posibilitatea de a ne dezvolta credinta, ci de una care sa ne creasca spre desavarsire.

La sfarsitul istoriei pacatului, cand marea lupta dintre bine si rau se va fi sfarsit, toti mantuitii din toate timpurile, indiferent de incercarile si suferintele pe care le-au indurat in aceasta viata, isi vor uni glasurile intr-o uriasa simfonie universala, marturisind la unison: „Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curata.”

 

     Pe marginea prapastiei

     Cu o sinceritate debordanta, Asaf face o marturisire socanta, neasteptata. El, omul lui Dumnezeu, levitul care conducea imnurile de lauda de la sanctuar, recunoaste public criza majora prin care trecuse. O criza care l-a adus pe marginea prapastiei, aproape de prabusirea in necredinta si renuntare la Dumnezeu: „Totusi, era sa mi se indoaie piciorul si erau sa-mi alunece pasii ! Caci ma uitam cu jind la cei nesocotiti, cand vedeam fericirea celor rai” ( vers. 2.3 ).

Cele doua metafore folosite de psalmist: „era sa mi se indoaie piciorul” si „erau sa-mi alunece pasii” ne arata ca ceea ce se intampla cu sufletul sau in acele momente de criza nu era o gluma. Asaf era pe punctul de a aluneca de pe stanca credintei, pe care cladise intreaga viata, in groapa necredintei.

Alunecare sau cadere brusca ? Nu stim cat a durat criza sufleteasca a psalmistului, insa folosirea verbului „a aluneca” ar putea fi un indiciu ca acea criza spirituala nu a fost ceva de moment, ci un proces de durata in care, pe masura ce zilele treceau, iar solutia intarzia sa apara, lucrurile deveneau din ce in ce mai grave.

Din marturisirea psalmistului reiese ca pe cand isi vedea de drum prin aceasta lume nedreapta, a sosit acea clipa nefasta in care picioarele i-au slabit si s-au indoit, gata sa-l faca sa alunece de pe cararea ingusta a credintei. Ceea ce ne surprinde insa este cauza acestei tragedii evitate in ultima clipa: o privire nepotrivita intr-o directie gresita: „Ma uitam cu jind la cei nesocotiti, cand vedeam fericirea celor rai”.

Nu e nevoie de greseli grave pentru a cadea de pe cararea cea ingusta a credintei si pe care cei din jur sa o notifice. Nu e nevoie de crima, violenta, manie sau cine stie ce fapte condamnabile pentru a ne departa de drumul cel bun. E suficienta putin „jind”, putina invidie care sa ne faca sa ne abatem atentia de la binecuvantarea lui Dumnezeu din viata noastra la prosperitatea de moment a semenilor nostri.

E suficienta putina indoiala cu privire la dragostea lui Dumnezeu fatza de noi, sau cu privire la dreptatea Sa in gestionarea problemelor vietii. Daca nu ar fi existat aceasta marturisire publica a psalmistului, si care, trebuie sa recunoastem, l-a facut vulnerabil inaintea semenilor sai, nimeni nu ar fi stiut ce se intampla in sufletul sau.

Insa „vulpile mici” sunt acelea care „strica viile mari” ( Cantarea Cantarilor 2,15 ), iar arsenalul lui Satana contine multe arme de acest fel impotriva credintei copiilor lui Dumnezeu. Cat de important este pentru noi sa nu ne lasam furati de peisaj si sa nu ne agatam privirile de lucruri minore, lipsite de importanta !

Cat de important este sa nu privim la oameni, cu bunele si cu relele lor, ci „sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Iisus, care pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” ( Evrei 12, 2 ).

 

     Cu ochii in ograda vecinului

     Nu stim care este explicatia data de psihologi in aceasta privinta, insa experienta vietii ne arata ca aproape intotdeauna ceea ce vedem in ograda vecinului este mai bun, mai atragator si mai de dorit decat ceea ce avem noi insine in propria ograda.

Copiii au senzatia ca jucariile altor copii sunt mai frumoase; adultii au impresia ca mancarea de pe masa altora e mai gustoasa decat cea din camara sau frigiderul lor; desfranatii au impresia ca partenerul de viata al altora e mai atragator decat cel cu care impart propria lor viata.

Sa fie aceasta o reminiscenta de la mama noastra Eva ? Desi avea la dispozitie tot sectorul de legume-fructe din Eden, ea a considerat ca pomul oprit, aflat dincolo de „gardul” permisiunii Creatorului, era mai de dorit si mai placut de privit decat toti ceilalti pomi la care avea acces ( vezi Geneza 3,6 ).

In prima parte a Psalmului 73, Asaf nu face altceva decat sa descrie pe larg motivele „jindului” sau, lucrurile pe care le vedea in „ograda” semenilor sai si care i se pareau infinit mai bune decat cele cu care il binecuvantase Dumnezeu pe el.

Referindu-se la cei rai, psalmistul observa: „Intr-adevar, nimic nu-i tulbura pana la moarte si trupul le este incarcat de grasime. N-au parte de suferinte omenesti si nu sunt loviti ca ceilalti oameni. De aceea, mandria le slujeste ca salba si asuprirea este haina care-i inveleste. Li se bulbuca ochii de grasime si au mai mult decat le-ar dori inima. Rad, vorbesc cu rautate de asuprire; vorbesc de sus, isi inalta gura pana la ceruri si limba le cutreiera pamantul. De aceea alearga lumea la ei, inghite apa din plin si zice: „Ce ar putea sa stie Dumnezeu si ce ar putea sa cunoasca Cel Prea Inalt ?” Asa sunt cei rai: totdeauna fericiti si isi maresc bogatiile” ( vers. 4-12 ).

Dotat cu o sensibilitate fina, poetul se confrunta cu neintelegerea dogmei retributiei in cele doua specte ale ei: pacat-pedeapsa si dreptate-rasplata. Privind in jur, el observa ca aceasta dogma a retributiei corecte nu prea functioneaza in aceasta viata, atata vreme cat cei rai traiesc in bunastare si fericire, in timp ce oamenii buni au parte de suferinte, lipsuri si nefericire.

Insa observatia in sine nu ar avea nicio relevanta daca la mijloc nu ar fi problema dreptatii divine. Cum poate un Dumnezeu al iubirii, si mai ales al dreptatii, sa ingaduie o asemenea stare de lucruri ? Daca Dumnezeu exista si este asa cum Il descrie Biblia, de ce ingaduie o asemenea nedreptate ?

Nu-i asa ca astfel de intrebari nu ne sunt straine ? Nu ne identificam si noi cu dilemele psalmistului ? Tensiunea dramatica pe care o zugraveste autorul in acest psalm o traim si noi adesea, aducandu-ne la limita dintre credinta si revolta, acolo unde orice pas gresit, oricat de mic ar fi, poate fi fatal.

 

     Miopie spirituala ?

     Privirea cu „jind” la anumite persoane si compararea cu acestea l-a condus pe Asaf spre un gen de miopie spirituala care, la randul ei, a avut efectul deformarii realitatii. Oare chiar asa stau lucrurile in viata ? Oare cei rai nu sunt tulburati de nimic pana la moarte si sunt lipsiti total de necazuri ? Oare cei drepti au parte doar de suferinte in aceasta viata ?

Se pare ca psalmistul uitase de nimicirea Sodomei si Gomorei, de plagile cazute peste egipteni si de potopul care a nimicit o intreaga civilizatie. De asemenea, el uitase de binecuvantarile revarsate asupra lui Avraam, Isaac, Iacov, Iosif si multi alti oameni ai credintei. Uitase se pare si de binecuvantarile primite de el insusi din partea lui Dumnezeu.

Iata unde duce greseala de a ne compara cu semenii nostri. Totusi, ce e de facut pentru cei care se imbolnavesc de acest gen de miopie spirituala ? Solutia vine din partea „Martorului credincios si adevarat” ( Apocalipsa 3, 14 ) care ne ofera „doctoria” vindecatoare pentru ochi: darul Duhului Sfant care ne aduce discernamantul.

Tratand miopia spirituala cu „alifia” Duhului Sfant, vederea se va reface complet. Si vom vedea atunci ca „cei rai n-au pace” ( Isaia 57,21 ), iar „calea celor stricati este pietroasa” ( Proverbe  13,14 ); vom vedea atunci ca in mijlocul crizelor acesti oameni nu au niciun sprijin, ca bunastarea lor este nesigura si de moment, iar atunci cand ajung pe pragul mormantului, orice speranta se termina pentru ei.

In ceea ce-i priveste pe cei drepti, vom vedea de cate binecuvantari se bucura datorita simplului fapt ca si-au pus increderea in Dumnezeu. Poate ca nu toti sunt bogati ca Iov sau Avraam, poate ca nu toti sunt in pozitii inalte ca Daniel si Iosif, si poate ca nu toti sunt apreciati ca Moise si David. Insa toti, fara exceptie, au gasit in Iisus Christos si Cuvantul Sau valori nepretuite si vesnice: pacea, bucuria, echilibrul, armonia, impacarea, mantuirea si viata. Acea viata imbelugata pe toate planurile promisa de Iisus, „marele Pastor al oilor”: „Eu am venit ca oile sa aiba viata si s-o aiba din belsug” ( Ioan 10,10 ).

 

     Punctul culminantal crizei

     Dramatismul situatiei in care se afla Asaf atinge punctul culminant in versetele 13 si 14, in care el face o marturisire socanta: „Degeaba dar mi-am curatit eu inima si mi-am spalat mainile in nevinovatie, caci in fiecare zi sunt lovit si in toate diminetile sunt pedepsit”.

Un om care ajunge sa regrete biruintele pe taram spiritual si progresele facute in ce priveste desavarsirea caracterului se afla cu adevarat intr-o criza sufleteasca profunda. „Alunecarea” spre prapastia necredintei si chiar a revoltei impotriva lui Dumnezeu este deja evidenta.

In acest psalm, Asaf nu mediteaza la aceste lucruri cu detasare, dintr-o perspectiva filosofica sau didactica, ci el se implica cu intreaga sa fiinta. Iar in cutele sufletului sau nelinistea, indoiala si samburele revoltei deja incep sa se manifeste.

Desi nu ne vorbeste explicit despre acest aspect, psalmistul ne da de inteles ca in unele momente de criza era ispitit sa-i imite pe cei rai, ca sa-i mearga si lui bine. Insa in ultima clipa gaseste puterea si intelepciunea sa reziste acestei teribile ispite: „Daca as zice: „Vreau sa vorbesc ca ei, iata ca n-as fi credincios neamului copiilor Tai” ( vers. 15 ). O forta mai mare decat criza prin care trecea ii vine in ajutor si-l impiedica sa renunte la viata de credinta si la valorile cu care isi construise destinul pana atunci.

„Simone, Simone, Satana v-a cerut sa va cearna ca graul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca sa nu se piarda credinta ta” ( Luca 22, 31.32 ). Ce perspective ar avea un credincios, care vrea sa-L urmeze pana la capat pe Mantuitorul sau, daca nu ar exista mijlocirea Lui ? Niciuna ! Caci, „despartiti de Mine nu puteti face nimic” ( Ioan 15,5 ).

Daca psalmistul a fost impiedicat sa alunece definitiv in groapa deznadejdii si a necredintei, aceasta s-a datorat doar milei si interventiei divine. Cata nevoie avem de Iisus si mijlocirea Sa de-a lungul cararii inguste spre cer, o carare plina de primejdii la tot pasul !

 

     Solutia dilemelor credintei

     Ignoranta noastra intr-un domeniu sau altul poate avea diferite cauze si, pana la un punct, ea poate fi scuzabila. O singura cauza a ignorantei noastre nu poate fi scuzata: renuntarea la aflarea adevarului. „Nu e greu sa gasesti adevarul; e greu sa ai dorinta de a-l gasi”, spunea marele ganditor Nicolae Iorga.

Daca psalmistul s-ar fi oprit la constatarile prezentate in prima parte  a psalmului, fara sa caute adevarul din spatele starii de lucruri pe care o vedea, el nu si-ar fi rezolvat niciodata marea dilema a credintei. Ar fi trait tot restul vietii cu frustrarile sale, mocnind mereu a necredinta, sau poate chiar izbucnind intr-o revolta fatisa impotriva lui Dumnezeu.

Asaf nu s-a resemnat si nu s-a multumit doar sa constate nedreptatile vietii, ci a cautat o explicatie a existentei lor. Insa orice incercare de analizare si rezolvare a dilemei sale a ramas fara rezultat, el insusi marturisind: „M-am gandit la aceste lucruri ca sa le pricep, dar zadarnica mi-a fost truda” ( vers. 16 ).

Nu ni se spune in ce directie au fost cautarile lui Asaf pentru a-si rezolva dilema. Poate ca a apelat la inteleptii vremii, sau poate ca a avut discutii indelungi cu prietenii sau tovarasi de slujba. Cert este ca in orice directie se indrepta pentru a gasi raspunsul dorit se lovea de un zid impenetrabil.

Din propria sa marturisire, deducem ca psalmistul a pus suflet in cautarile sale, caci vorbeste de „truda” sa. Dar cat de mare trebuie sa fi fost frustrarea sa, constatand ca zilele, lunile si poate chiar anii treceau, fara sa gaseasca rezolvarea problemei care-l framanta.

A venit insa si ziua iluminarii ( oare de ce asa tarziu ? ), in care Asaf cauta acelasi raspuns acolo unde ar fi trebuit sa-l caute inca de la inceput: in Casa lui Dumnezeu: „Pana am intrat in sfantul locas al lui Dumnezeu si am luat seama la soarta de la urma a celor rai” ( vers.17 ).

In calitate de levit si lider al lucrarii muzicale de la sanctuar, ne-am fi asteptat ca Asaf sa caute rezolvarea nedumeririlor sale in Casa lui Dumnezeu inca de la inceput. Ar fi fost calea cea mai scurta, cea mai dreapta si cea mai sigura pentru aflarea adevarului, scutindu-l de multa truda zadarnica.

De ce nu L-a intrebat de la inceput pe Dumnezeu despre marea sa dilema ? Nu stim. Chiar daca a facut lucrul acesta tarziu, este bine ca l-a facut totusi, caci acolo, in prezenta sfinteniei lui Dumnezeu, toate intrebarile sale si-au gasit raspunsurile potrivite.

Ca aplicatie pentru noi, crestinii secolului al XXI-lea, Psalmul 73 este o invitatie adresata celor care, dintr-un motiv sau altul, neglijeaza sa vina in Casa Domnului cu problemele care-l framanta. Daca la Dumnezeu nu gasim raspunsurile dorite la intrebarile noastre existentiale, atunci unde le vom gasi ? La filosofii lumii ? In biblioteci ? Pe internet ?

Din cauza naturii noastre decazute, cu totii suntem tentati sa-L parasim pe Dumnezeu, „Izvorul apelor vii”, si sa sapam „puturi crapate care nu tin apa” ( Ieremia 3,13 ). Si uneori trec ani pretiosi, alteori ne risipim intreaga viata, neglijand elementul cel mai important al existentei noastre: relatia cu Dumnezeu si cu Biserica Sa.

De cate ori nu ni se intampla sa mergem incarcati de intrebari si dileme la Casa Domnului, si acolo, poate o predica, poate o cantare, sau poate o conversatie cu un alt credincios ne aduce raspunsul pe care-l cautam de mult timp.

De aceea, „sa nu parasim adunarea noastra, cum au unii obicei, ci sa ne indemnam unii pe altii, si cu atat mai mult cu cat vedeti ca ziua se apropie !” ( Evrei 10, 25 ).

 

     Revelatia

     Desigur, ca levit si responsabil cu lucrarea muzicala de la sanctuar, Asaf era familiarizat cu tot ce se intampla in acel loc sacru. Dar ce anume din ceea ce exista sau se intampla in sanctuar i-a ridicat psalmistului valul de pe ochi si l-a facut sa vada „soarta de la urma a celor rai” ?

Acolo era adusa jertfa necurmata in fiecare dimineata si seara. De asemenea, erau aduse o multime de jertfe pentru vina, jertfe de multumire, jertfe pentru implinirea unor juruinte. Tot acolo lumina sfesnicul cu sapte brate, se ardea tamaie pe altarul de aur si se aflau painile puse inaintea Domnului.

Dar nimic din toate acestea nu i-au clarificat psalmistului problema destinului final al omului. Insa in momentul in care el a revazut ceremonialul de o sfintenie deosebita a Zilei Ispasirii, avand ca rezultat curatirea sanctuarului si ispasirea pacatelor poporului, Asaf a inteles.

Intregul ceremonial din acea mare zi, cu jertfele lui, cu cei doi tapi: unul pentru Domnul si unul pentru Azazel, apoi izgonirea tapului pentru Azazel in pustie dupa ce au fost asezate asupra lui toate pacatele marturisite ale poporului din cursul anului, si, in mod deosebit, solemnitatea acelei zile, in care poporul astepta cu infrigurare un semnal din partea marelui preot ca ispasirea s-a facut, toate acestea i-au aratat psalmistului care va fi soarta de la urma a tuturor oamenilor: fie buni, fie rai.

Lucrul cel mai insemnat pe care l-a inteles Asaf in Casa Domnului a fost acela ca pacatul si pacatosii, chiar daca momentan prospera in acesta viata, nu au niciun viitor. Doar neprihanirea si cei drepti vor avea viitor. Dupa cum este scris: „Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde” ( Ieremia 29, 11 ).

Referindu-se la pedeapsa finala a zilei de apoi, psalmistul afirma: „Da, Tu-i pui in locuri stancoase si-i arunci in prapad. Cum sunt nimiciti intr-o clipa ! Sunt pierduti, prapaditi printr-un sfarsit napraznic. Ca un vis la desteptare, asa le lepezi chipul, Doamne, la desteptarea Ta” ( vers. 18-20 ).

Marea lectie de viata pe care a invatat-o Asaf in Casa Domnului este aceea ca sfarsitul nu-i aici, in aceasta viata. Nici macar pe pragul mormantului nu se termina totul, „caci Domnul va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau” ( Eclesiastul 12,14 ).

 

     De la agonie la extaz

     Finalul psalmului este o izbucnire de lumina, bucurie si incredere in Dumnezeu. Privind in urma, la zilele, lunile si poate chiar anii in care isi framanta mintea cu intrebarile sale fara raspuns, psalmistul recunoaste ca judecata ii fusese intunecata si gandurile ii fusesera inveninate.

Judecand doar dupa aparente si nu dupa realitatile pe care doar Dumnezeu le vede in ansamblul lor, Asaf isi recunoaste ignoranta si limitele: „Cand mi se amara inima si ma simteam strapuns in maruntaie, eram prost si fara judecata, eram ca un dobitoc inaintea Ta” ( vers. 21.22 ).

Nu este aceasta si experienta noastra ? Cand constatam ca nu ne putem rezolva problemele si dilemele singuri, fara Dumnezeu, de fapt realizam ca am pierdut vremea in zadar, intarind marele adevar rostit de Insusi Mantuitorul: „Despartiti de Mine nu puteti face nimic” ( Ioan 15,5 ). Cat de greu invatam aceasta lectie ?

Dupa lungi cautari si amaraciuni ale inimii, dupa truda zadarnica, Asaf a gasit rezolvarea dilemelor sale. Caci in Dumnezeu, raspunsurile exista inainte sa se nasca intrebarile omului. Fericit ca a gasit raspunsurile cautate, psalmistul incheie imnul sau cu reconsacrarea sa si marturisirea unei increderi depline in Dumnezeu care nu l-a dezamagit nici de aceasta data.

     „Insa eu sunt totdeauna cu Tine; Tu m-ai apucat de mana dreapta; ma vei calauzi cu sfatul Tau, apoi ma vei primi in slava. Pe cine altul am eu in cer afara de Tine ? Si pe pamant nu-mi gasesc placerea in nimeni decat in Tine. Carnea si inima pot sa mi se prapadeasca, fiindca Dumnezeu va fi pururea stanca inimii mele  si partea mea de mostenire. Caci iata ca cei ce se departeaza de Tine pier; Tu nimicesti pe toti cei ce-Ti sunt necredinciosi. Cat pentru mine, fericirea mea este sa ma apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Il fac locul meu de adapost, ca sa povestesc toate lucrarile Tale” ( vers. 23-28 ).

Asaf a gasit izvorul fericirii adevarate. Tu l-ai gasit ? Si daca inca eziti, ce te impiedica sa-L faci pe Dumnezeul Bibliei cel mai bun Prieten al tau ?

„Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curata !” ( vers. 1 )

Lori Balogh