Psalmul 73 – Dilemele credinței

Psalmul 73 – Dilemele credinței

Un psalm al lui Asaf

1. „Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată!
2. Totuși era să mi se îndoaie piciorul și era să-mi alunece pașii!
3. Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți când vedeam fericirea celor răi.
4. Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte și trupul le este încărcat de grăsime.
5. N-au parte de suferințele omenești și nu sunt loviți ca ceilalți oameni.
6. De aceea, mândria le slujește ca salbă și asuprirea este haina care-i învelește.
7. Li se bulbucă ochii de grăsime și au mai mult decât le-ar dori inima.
8. Râd și vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus,
9. își înalță gura până la ceruri și limba le cutreieră pământul.
10. De aceea, aleargă lumea la ei, înghite apă din plin,
11. și zice: „Ce ar putea să știe Dumnezeu și ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt? „
12. Așa sunt cei răi: totdeauna fericiți și își măresc bogățiile.
13. Degeaba dar mi-am curățit eu inima și mi-am spălat mâinile în nevinovăție,
14. căci în fiecare zi sunt lovit și în toate diminețile sunt pedepsit.
15. Dacă aș zice: „Vreau să vorbesc ca ei”, iată că n-aș fi credincios neamului copiilor Tăi.
16. M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda,
17. până ce am intrat în Sfântul Locaș al lui Dumnezeu și am luat seama la soarta de la urmă a celor răi.
18. Da, Tu-i pui în locuri alunecoase și-i arunci în prăpăd.
19. Cum sunt nimiciți într-o clipă! Sunt pierduți, prăpădiți printr-un sfârșit năpraznic.
20. Ca un vis la deșteptare, așa le lepezi chipul, Doamne, la deșteptarea Ta!
21. Când mi se amăra inima și mă simțeam străpuns în măruntaie,
22. eram prost și fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta.
23. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă;
24. mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.
25. Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.
26. Carnea și inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele și partea mea de moștenire.
27. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine pier; Tu nimicești pe toți cei ce-Ți sunt necredincioși.
28. Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul, Dumnezeu, Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.”

De ce, Doamne?

     Viața de credință nu este o autostradă pe care șofezi relaxat, fredonând melodia preferată. Mai degrabă ea este o potecă îngustă de munte, cu primejdii la tot pasul și pe care poți cădea oricând, dacă nu veghezi ( vezi Matei 7, 14 ).

Imaginea creștinului mereu senin, care a găsit răspuns la toate întrebările existențiale nu este realistă. Experiența vieții, dar și mărturia Scripturii ne arată că în viața copiilor lui Dumnezeu apar inerent întrebări la care încă nu au găsit răspuns și care pot naște crize spirituale majore, cu un final uneori tragic.

„De ce, Doamne?” este întrebarea care se naște în forul interior al multor creștini sinceri și devotați lui Dumnezeu, care nu-și pot explica anumite stări de lucruri din această viață. De ce un copil al lui Dumnezeu, care se străduiește să respecte principiile sănătății, uneori se îmbolnăvește grav, în timp ce oameni necumpătați și neglijenți cu trupul lor se bucură de o sănătate bună?

De ce oamenii buni și drepți sunt persecutați, în timp ce oamenii răi trăiesc în libertate și prosperă? De ce uneori binele este pedepsit, în timp ce răul este răsplătit? Lista acestui gen de întrebări este foarte lungă, însă în capul ei se află o întrebare tulburătoare: De ce îngăduie Dumnezeu o astfel de stare de lucruri, dacă El este plin de dragoste și este Suveranul Universului?

Privind raportul Scripturii, vedem că astfel de întrebări i-au frământat chiar și pe cei mai credincioși copii ai lui Dumnezeu. Iov, Habacuc, Ieremia, David și Asaf sunt doar câteva exemple în acest sens.

Psalmul 73 se înscrie în aceeași linie a marilor dileme ale credinței. Scris de Asaf, probabil unul dintre leviții însărcinați cu supravegherea lucrării muzicale de la sanctuar pe vremea lui David ( vezi 1 Cronici 15, 16‑19 ), acest psalm este o capodoperă a literaturii sacre, cu care se deschide cea de-a treia carte a Psalmilor. Această conține unsprezece psalmi ai lui Asaf ( 73‑83 ) și alți șase psalmi cu autori diferiți: fii lui Core ( 84, 85, 87, 88), David ( 86 ) și Etan ( 89 ).

Din punct de vedere tematic, Psalmul 73 este asemănător cu Psalmul 37, zugrăvind conflictul interior al omului care vede că în această viața cei răi prosperă, în timp ce oamenii drepți au parte de suferințe și necazuri. Însă, spre deosebire de Psalmul 37, Psalmul 73 merge dincolo de prezentarea dilemei, aducând și soluția ei: o soluție luminoasă, aparținând vieții viitoare, în care omul își va găsi deplină fericire și împlinire în prezența lui Dumnezeu.

Oare câți dintre noi nu ne regăsim în problematica acestui psalm? Și pentru că ne identificăm cu dilemele și frământările psalmistului, sufletul nostru devine o cutie de rezonanță pentru toate trăirile exprimate în acest imn de o rară și prețioasă frumusețe.

„Mai bun este sfârșitul unui lucru” (Eclesistul 7,8)

     În mod cu totul neașteptat, Psalmul 73 începe cu concluzia autorului în urma rezolvării dilemei sale existențiale: „Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată” ( vers. 1 ). Ce bine ar fi dacă am avea din primii ani de viață înțelepciunea senectuții !

Însă concluzia la care a ajuns Asaf poate ea însăși să ne producă nedumeriri. De ce Dumnezeu este bun doar cu Israel și cu cei cu inima curată? Nu este El Dumnezeul iubirii, Tatăl despre care Mântuitorul spunea că „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” ( Matei 5,45 )?

Este Dumnezeu selectiv în privința dragostei Sale față de oameni? Categoric nu! Dumnezeu este Același Tată iubitor pentru toți copiii Săi, revărsând același har peste toți, fără deosebire. Dacă, în final, percepem o deosebire în atitudinea Lui față de cei buni și cei răi, aceasta este cauzată exclusiv de răspunsul omului față de dragostea, bunătatea și harul Său.

Cei care resping harul divin se privează pe ei înșiși de multe alte binecuvântări pe care Dumnezeu ar dori să le reverse asupra lor, în timp ce aceia care rezonează cu inima Tatălui ceresc devin recipiente ale unor binecuvântări din ce în ce mai mari.

Bunătatea lui Dumnezeu față de cei cu inima curată trebuie înțeleasă în contextul problematicii pe care o abordează autorul în acest psalm. În ciuda aparențelor care arată că cei buni au parte doar de suferințe și necazuri în această viață, în timp ce cei răi prosperă, Asaf ajunge la concluzia că Dumnezeu este bun cu copiii Săi chiar dacă aceștia au de trecut prin lupte și încercări.

Dar cum se manifestă această bunătate divină, căci aparențele nu o fac evidentă întotdeauna? Nu ferindu-i pe copiii Săi de unele suferințe și încercări, ci sprijinindu-i în mijlocul suferințelor și încercărilor.

Cei trei tineri evrei care au refuzat să se închine idolului ridicat în valea Dura de împăratul Nebucadnețar nu au fost scutiți de încercare. Dumnezeu a îngăduit, din rațiuni de El știute, ca ei să fie aruncați în cuptorul de foc, dar nu i-a abandonat în mijlocul flăcărilor. Privind la experiența lor și la miracolul salvării în prezența personală a Fiului lui Dumnezeu, ne întrebăm: Ce este mai de dorit: să fii scutit de suferință, dar să nu ai privilegiul de a te întâlni cu Fiul lui Dumnezeu, sau dimpotrivă, să fii aruncat în mijlocul flăcărilor, dar acolo să-L ai pe Iisus lângă tine?

Cu puțin timp înainte de patima Sa, Mântuitorul i-a mărturisit lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta” ( Luca 22,31.32 ). Observați? Iisus nu i-a promis ucenicului Său că îl va scuti de încercări, nici nu S-a rugat pentru acest lucru. În schimb, Mântuitorul S-a rugat ca, în ciuda suferințelor prin care avea să treacă Petru, credința sa să rămână statornică.

Da, în condițiile păcatului în care trăim, de o astfel de bunătate avem nevoie. Nu de o bunătate care să ne cocoloșească, privându-ne de posibilitatea de a ne dezvolta credința, ci de una care să ne crească spre desăvârșire.

La sfârșitul istoriei păcatului, când marea luptă dintre bine și rău se va fi sfârșit, toți mântuiții din toate timpurile, indiferent de încercările și suferințele pe care le-au îndurat în această viață, își vor uni glasurile într-o uriașă simfonie universală, mărturisind la unison: „Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată.”

Pe marginea prăpastiei

     Cu o sinceritate debordantă, Asaf face o mărturisire șocantă, neașteptată. El, omul lui Dumnezeu, levitul care conducea imnurile de laudă de la sanctuar, recunoaște public criza majoră prin care trecuse. O criză care l-a adus pe marginea prăpastiei, aproape de prăbușirea în necredință și renunțare la Dumnezeu: „Totuși, era să mi se îndoaie piciorul și erau să-mi alunece pașii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți, când vedeam fericirea celor răi” ( vers. 2.3 ).

Cele două metafore folosite de psalmist: „era să mi se îndoaie piciorul” și „erau să-mi alunece pașii” ne arată că ceea ce se întâmpla cu sufletul său în acele momente de criză nu era o glumă. Asaf era pe punctul de a aluneca de pe stânca credinței, pe care clădise întreaga viață, în groapa necredinței.

Alunecare sau cădere bruscă? Nu știm cât a durat criza sufletească a psalmistului, însă folosirea verbului „a aluneca” ar putea fi un indiciu că acea criză spirituală nu a fost ceva de moment, ci un proces de durată în care, pe măsură ce zilele treceau, iar soluția întârzia să apară, lucrurile deveneau din ce în ce mai grave.

Din mărturisirea psalmistului reiese că pe când își vedea de drum prin această lume nedreaptă, a sosit acea clipă nefastă în care picioarele i-au slăbit și s-au îndoit, gata să-l facă să alunece de pe cărarea îngustă a credinței. Ceea ce ne surprinde însă este cauza acestei tragedii evitate în ultima clipă: o privire nepotrivită într-o direcție greșită: „Mă uitam cu jind la cei nesocotiți, când vedeam fericirea celor răi”.

Nu e nevoie de greșeli grave pentru a cădea de pe cărarea cea îngustă a credinței și pe care cei din jur să o notifice. Nu e nevoie de crimă, violență, manie sau cine știe ce fapte condamnabile pentru a ne depărta de drumul cel bun. E suficient puțin „jind”, puțină invidie care să ne facă să ne abatem atenția de la binecuvântarea lui Dumnezeu din viața noastră la prosperitatea de moment a semenilor noștri.

E suficientă puțină îndoială cu privire la dragostea lui Dumnezeu față de noi, sau cu privire la dreptatea Sa în gestionarea problemelor vieții. Dacă nu ar fi existat această mărturisire publică a psalmistului, și care, trebuie să recunoaștem, l-a făcut vulnerabil înaintea semenilor săi, nimeni nu ar fi știut ce se întâmpla în sufletul său.

Însă „vulpile mici” sunt acelea care „strică viile mari” ( vezi Cântarea Cântărilor 2,15 ), iar arsenalul lui Satana conține multe arme de acest fel împotriva credinței copiilor lui Dumnezeu. Cât de important este pentru noi să nu ne lăsăm furați de peisaj și să nu ne agățăm privirile de lucruri minore, lipsite de importanță!

Cât de important este să nu privim la oameni, cu bunele și cu relele lor, ci „să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus, care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” ( Evrei 12, 2 ).

Cu ochii în ograda vecinului

     Nu știm care este explicația dată de psihologi în această privință, însă experiența vieții ne arată că aproape întotdeauna ceea ce vedem în ograda vecinului este mai bun, mai atrăgător și mai de dorit decât ceea ce avem noi înșine în propria ogradă.

Copiii au senzația că jucăriile altor copii sunt mai frumoase; adulții au impresia că mâncarea de pe masa altora e mai gustoasă decât cea din cămara sau din frigiderul lor; desfrânații au impresia că partenerul de viață al altora e mai atrăgător decât cel cu care împart propria lor viață.

Să fie această o reminiscență de la mama noastră Eva? Deși avea la dispoziție tot sectorul de legume-fructe din Eden, ea a considerat că pomul oprit, aflat dincolo de „gardul” permisiunii Creatorului, era mai de dorit și mai plăcut de privit decât toți ceilalți pomi la care avea acces ( vezi Geneza 3,6 ).

În prima parte a Psalmului 73, Asaf nu face altceva decât să descrie pe larg motivele „jindului” sau, lucrurile pe care le vedea în „ograda” semenilor săi și care i se păreau infinit mai bune decât cele cu care îl binecuvântase Dumnezeu pe el.

Referindu-se la cei răi, psalmistul observă: „Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte și trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferințe omenești și nu sunt loviți ca ceilalți oameni. De aceea, mândria le slujește ca salbă și asuprirea este haina care-i învelește. Li se bulbucă ochii de grăsime și au mai mult decât le-ar dori inima. Râd, vorbesc cu răutate de asuprire; vorbesc de sus, își înalță gura până la ceruri și limba le cutreiera pământul. De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin și zice: „Ce ar putea să știe Dumnezeu și ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?” Așa sunt cei răi: totdeauna fericiți și își măresc bogățiile” ( vers. 4‑12 ).

Dotat cu o sensibilitate fină, poetul se confruntă cu neînțelegerea dogmei retribuției în cele două aspecte ale ei: păcat-pedeapsă și dreptate-răsplată. Privind în jur, el observă că această dogmă a retribuției corecte nu prea funcționează în această viață, atâta vreme cât cei răi trăiesc în bunăstare și fericire, în timp ce oamenii buni au parte de suferințe, lipsuri și nefericire.

Însă observația în sine nu ar avea nicio relevanță dacă la mijloc nu ar fi problema dreptății divine. Cum poate un Dumnezeu al iubirii, și mai ales al dreptății, să îngăduie o asemenea stare de lucruri? Dacă Dumnezeu există și este așa cum Îl descrie Biblia, de ce îngăduie o asemenea nedreptate?

Nu-i așa că astfel de întrebări nu ne sunt străine? Nu ne identificăm și noi cu dilemele psalmistului? Tensiunea dramatică pe care o zugrăvește autorul în acest psalm o trăim și noi adesea, aducându-ne la limita dintre credință și revoltă, acolo unde orice pas greșit, oricât de mic ar fi, poate fi fatal.

Miopie spirituală?

    Privirea cu „jind” la anumite persoane și compararea cu acestea l-au condus pe Asaf spre un gen de miopie spirituală care, la rândul ei, a avut efectul deformării realității. Oare chiar așa stau lucrurile în viață? Oare cei răi nu sunt tulburați de nimic până la moarte și sunt lipsiți total de necazuri? Oare cei drepți au parte doar de suferințe în această viață?

Se pare că psalmistul uitase de nimicirea Sodomei și Gomorei, de plăgile căzute peste egipteni și de potopul care a nimicit o întreagă civilizație. De asemenea, el uitase de binecuvântările revărsate asupra lui Avraam, Isaac, Iacov, Iosif și mulți alți oameni ai credinței. Uitase se pare și de binecuvântările primite de el însuși din partea lui Dumnezeu.

Iată unde duce greșeala de a ne compara cu semenii noștri. Totuși, ce e de făcut pentru cei care se îmbolnăvesc de acest gen de miopie spirituală? Soluția vine din partea „Martorului credincios și adevărat” ( Apocalipsa 3, 14 ) care ne oferă „doctoria” vindecătoare pentru ochi: darul Duhului Sfânt care ne aduce discernământul.

Tratând miopia spirituală cu „alifia” Duhului Sfânt, vederea se va reface complet. Și vom vedea atunci că „cei răi n-au pace” ( Isaia 57,21 ), iar „calea celor stricați este pietroasă” ( Proverbe 13,14 ); vom vedea atunci că în mijlocul crizelor acești oameni nu au niciun sprijin, ca bunăstarea lor este nesigură și de moment, iar atunci când ajung pe pragul mormântului, orice speranță se termină pentru ei.

În ceea ce-i privește pe cei drepți, vom vedea de câte binecuvântări se bucură datorită simplului fapt că și-au pus încrederea în Dumnezeu. Poate că nu toți sunt bogați ca Iov sau Avraam, poate că nu toți sunt în poziții înalte ca Daniel și Iosif, și poate că nu toți sunt apreciați ca Moise și David. Însă toți, fără excepție, au găsit în Iisus Christos și Cuvântul Său valori neprețuite și veșnice: pacea, bucuria, echilibrul, armonia, împăcarea, mântuirea și viața. Acea viață îmbelșugată pe toate planurile promisă de Iisus, „marele Păstor al oilor”: „Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug” ( Ioan 10,10 ).

Punctul culminant al crizei

     Dramatismul situației în care se afla Asaf atinge punctul culminant în versetele 13 și 14, în care el face o mărturisire șocantă: „Degeaba dar mi-am curățit eu inima și mi-am spălat mâinile în nevinovăție, căci în fiecare zi sunt lovit și în toate diminețile sunt pedepsit”.

Un om care ajunge să regrete biruințele pe tărâm spiritual și progresele făcute în ce privește desăvârșirea caracterului se află cu adevărat într-o criză sufletească profundă. „Alunecarea” spre prăpastia necredinței și chiar a revoltei împotriva lui Dumnezeu este deja evidentă.

În acest psalm, Asaf nu meditează la aceste lucruri cu detașare, dintr-o perspectivă filosofică sau didactică, ci el se implică cu întreaga sa ființă. Iar în cutele sufletului său neliniștea, îndoiala și sâmburele revoltei deja încep să se manifeste.

Deși nu ne vorbește explicit despre acest aspect, psalmistul ne dă de înțeles că în unele momente de criză era ispitit să-i imite pe cei răi, ca să-i meargă și lui bine. Însă în ultima clipă găsește puterea și înțelepciunea să reziste acestei teribile ispite: „Dacă aș zice: „Vreau să vorbesc ca ei, iată că n-aș fi credincios neamului copiilor Tăi” ( vers. 15 ). O forță mai mare decât criza prin care trecea îi vine în ajutor și-l împiedica să renunțe la viața de credință și la valorile cu care își construise destinul până atunci.

„Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă că grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta” ( Luca 22, 31.32 ). Ce perspective ar avea un credincios, care vrea să-L urmeze până la capăt pe Mântuitorul său, dacă nu ar exista mijlocirea Lui? Niciuna ! Căci, „despărțiți de Mine nu puteți face nimic” ( Ioan 15,5 ).

Dacă psalmistul a fost împiedicat să alunece definitiv în groapa deznădejdii și a necredinței, aceasta s-a datorat doar milei și intervenției divine. Câtă nevoie avem de Iisus și mijlocirea Sa de-a lungul cărării înguste spre cer, o cărare plină de primejdii la tot pasul!

Soluția dilemelor credinței

     Ignoranța noastră într-un domeniu sau altul poate avea diferite cauze și, până la un punct, ea poate fi scuzabilă. O singură cauză a ignoranței noastre nu poate fi scuzată: renunțarea la aflarea adevărului. „Nu e greu să găsești adevărul; e greu să ai dorința de a-l găsi”, spunea marele gânditor Nicolae Iorga.

Dacă psalmistul s-ar fi oprit la constatările prezentate în prima parte a psalmului, fără să caute adevărul din spatele stării de lucruri pe care o vedea, el nu și-ar fi rezolvat niciodată marea dilemă a credinței. Ar fi trăit tot restul vieții cu frustrările sale, mocnind mereu a necredință, sau poate chiar izbucnind într-o revoltă fățișă împotriva lui Dumnezeu.

Asaf nu s-a resemnat și nu s-a mulțumit doar să constate nedreptățile vieții, ci a căutat o explicație a existenței lor. Însă orice încercare de analizare și rezolvare a dilemei sale a rămas fără rezultat, el însuși mărturisind: „M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda” ( vers. 16 ).

Nu ni se spune în ce direcție au fost căutările lui Asaf pentru a-și rezolva dilema. Poate că a apelat la înțelepții vremii, sau poate că a avut discuții îndelungi cu prietenii sau tovarășii de slujbă. Cert este că în orice direcție se îndrepta pentru a găsi răspunsul dorit se lovea de un zid impenetrabil.

Din propria sa mărturisire deducem că psalmistul a pus suflet în căutările sale, căci vorbește de „truda” sa. Dar cât de mare trebuie să fi fost frustrarea sa, constatând că zilele, lunile și poate chiar anii treceau, fără să găsească rezolvarea problemei care-l frământa.

A venit însă și ziua iluminării ( oare de ce așa târziu? ), în care Asaf căuta același răspuns acolo unde ar fi trebuit să-l caute încă de la început: în Casa lui Dumnezeu: „Până am intrat în sfântul locaș al lui Dumnezeu și am luat seama la soarta de la urmă a celor răi” ( vers.17 ).

În calitate de levit și lider al lucrării muzicale de la sanctuar, ne-am fi așteptat ca Asaf să caute rezolvarea nedumeririlor sale în Casa lui Dumnezeu încă de la început. Ar fi fost calea cea mai scurtă, cea mai dreaptă și cea mai sigură pentru aflarea adevărului, scutindu-l de multă trudă zadarnică.

De ce nu L-a întrebat de la început pe Dumnezeu despre marea sa dilema? Nu știm. Chiar dacă a făcut lucrul acesta târziu, este bine că l-a făcut totuși, căci acolo, în prezența sfințeniei lui Dumnezeu, toate întrebările sale și-au găsit răspunsurile potrivite.

Ca aplicație pentru noi, creștinii secolului al XXI-lea, Psalmul 73 este o invitație adresată celor care, dintr-un motiv sau altul, neglijează să vină în Casa Domnului cu problemele care-l frământă. Dacă la Dumnezeu nu găsim răspunsurile dorite la întrebările noastre existențiale, atunci unde le vom găsi? La filosofii lumii? În biblioteci? Pe internet?

Din cauza naturii noastre decăzute, cu toții suntem tentați să-L părăsim pe Dumnezeu, „Izvorul apelor vii”, și să săpăm „puțuri crăpate care nu țin apă” ( Ieremia 3,13 ). Și uneori trec ani prețioși, alteori ne risipim întreaga viață, neglijând elementul cel mai important al existenței noastre: relația cu Dumnezeu și cu Biserica Sa.

De câte ori nu ni se întâmplă să mergem încărcați de întrebări și dileme la Casa Domnului, și acolo, poate o predică, poate o cântare, sau poate o conversație cu un alt credincios ne aduce răspunsul pe care-l căutăm de mult timp. De aceea, „să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie!” ( Evrei 10, 25 ).

Revelația

     Desigur, ca levit și responsabil cu lucrarea muzicală de la sanctuar, Asaf era familiarizat cu tot ce se întâmpla în acel loc sacru. Dar ce anume din ceea ce exista sau se întâmpla în sanctuar i-a ridicat psalmistului vălul de pe ochi și l-a făcut să vadă „soarta de la urmă a celor răi”?

Acolo era adusă jertfa necurmată în fiecare dimineață și seară. De asemenea, erau aduse o mulțime de jertfe pentru vină, jertfe de mulțumire, jertfe pentru împlinirea unor juruințe. Tot acolo lumina sfeșnicul cu șapte brațe, se ardea tămâie pe altarul de aur și se aflau pâinile puse înaintea Domnului.

Dar nimic din toate acestea nu i-au clarificat psalmistului problema destinului final al omului. Însă în momentul în care el a revăzut ceremonialul de o sfințenie deosebită a Zilei Ispășirii, având ca rezultat curățirea sanctuarului și ispășirea păcatelor poporului, Asaf a înțeles.

Întregul ceremonial din acea mare zi, cu jertfele lui, cu cei doi țapi: unul pentru Domnul și unul pentru Azazel, apoi izgonirea țapului pentru Azazel în pustie după ce au fost așezate asupra lui toate păcatele mărturisite ale poporului din cursul anului, și, în mod deosebit, solemnitatea acelei zile, în care poporul aștepta cu înfrigurare un semnal din partea marelui preot că ispășirea s-a făcut, toate acestea i-au arătat psalmistului care va fi soarta de la urmă a tuturor oamenilor: fie buni, fie răi.

Lucrul cel mai însemnat pe care l-a înțeles Asaf în Casa Domnului a fost acela că păcatul și păcătoșii, chiar dacă momentan prosperă în acesta viață, nu au niciun viitor. Doar neprihănirea și cei drepți vor avea viitor. După cum este scris: „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” ( Ieremia 29, 11 ).

Referindu-se la pedeapsa finală a zilei de apoi, psalmistul afirmă: „Da, Tu-i pui în locuri stâncoase și-i arunci în prăpăd. Cum sunt nimiciți într-o clipă! Sunt pierduți, prăpădiți printr-un sfârșit năpraznic. Ca un vis la deșteptare, așa le lepezi chipul, Doamne, la deșteptarea Ta” ( vers. 18‑20 ).

Marea lecție de viață pe care a învățat-o Asaf în Casa Domnului este aceea că sfârșitul nu-i aici, în această viață. Nici măcar pe pragul mormântului nu se termină totul, „căci Domnul va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” ( Eclesiastul 12,14 ).

De la agonie la extaz

     Finalul psalmului este o izbucnire de lumină, bucurie și încredere în Dumnezeu. Privind în urmă, la zilele, lunile și poate chiar anii în care își frământa mintea cu întrebările sale fără răspuns, psalmistul recunoaște că judecata îi fusese întunecată și gândurile îi fuseseră înveninate.

Judecând doar după aparențe și nu după realitățile pe care doar Dumnezeu le vede în ansamblul lor, Asaf își recunoaște ignoranța și limitele: „Când mi se amăra inima și mă simțeam străpuns în măruntaie, eram prost și fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta” ( vers. 21.22 ).

Nu este aceasta și experiența noastră? Când constatăm că nu ne putem rezolva problemele și dilemele singuri, fără Dumnezeu, de fapt realizăm că am pierdut vremea în zadar, întărind marele adevăr rostit de Însuși Mântuitorul: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” ( Ioan 15,5 ). Cât de greu învățăm această lecție?

După lungi căutări și amărăciuni ale inimii, după trudă zadarnică, Asaf a găsit rezolvarea dilemelor sale. Căci în Dumnezeu, răspunsurile există înainte să se nască întrebările omului. Fericit că a găsit răspunsurile căutate, psalmistul încheie imnul său cu reconsacrarea sa și mărturisirea unei încrederi depline în Dumnezeu care nu l-a dezamăgit nici de această dată.

     „Însă eu sunt totdeauna cu Tine; Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea și inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele și partea mea de moștenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine pier; Tu nimicești pe toți cei ce-Ți sunt necredincioși. Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale” ( vers. 23‑28 ).

Asaf a găsit izvorul fericirii adevărate. Tu l-ai găsit? Și dacă încă eziți, ce te împiedică să-L faci pe Dumnezeul Bibliei cel mai bun Prieten al tău?

„Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată!” ( vers. 1 )

Lori Balogh