Psalmul 75 – Psalmul judecatii
Către mai-marele cântăreţilor
„Nu nimici”. Un psalm al lui Asaf. O cântare
- „Te lăudăm, Dumnezeule, Te lăudăm; noi, care chemăm Numele Tău, vestim minunile Tale!
- „Atunci când va veni vremea hotărâtă”, zice Domnul, „voi judeca fără părtinire.
- Poate să se cutremure pământul cu locuitorii lui, căci Eu îi întăresc stâlpii.”
- Eu zic celor ce se fălesc: „Nu vă făliţi!” Şi celor răi: „Nu ridicaţi capul sus!”
- Nu vă ridicaţi capul aşa de sus, nu vorbiţi cu atâta trufie!
- Căci nici de la răsărit, nici de la apus, nici din pustie nu vine înălţarea.
- Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară pe unul şi înalţă pe altul.
- În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl varsă toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb şi-l beau până în fund!
- Eu însă voi vesti pururea aceste lucruri; voi cânta laude în cinstea Dumnezeului lui Iacov
- Şi voi doborî toate puterile celor răi: puterile celui neprihănit însă se vor înălţa.”
O ecuatie cu doua necunoscute
Se cunosc putine lucruri legate de contextul istoric in care a fost compus Psalmul 75. Unii comentatori considera ca el a fost scris cu ocazia eliberarii poporului Israel de amenintarea armatelor asiriene ale lui Sancherib, fapt relatat in 2 Regi capitolul 19.
Daca acest lucru este adevarat, atunci psalmul probabil ca a fost folosit in serviciul public de inchinare, pentru a celebra eliberarea miraculoasa a Ierusalimului de asediul asirian. Insa in acest caz apare o dilema legata de autor, care nu este altul decat Asaf.
In 1 Cronici 25,1.2.6, numele Asaf apare in dreptul unui levit pus de imparatul David ca responsabil cu lucrarea muzicala de la sanctuar. Daca astfel stau lucrurile, cum se face atunci ca Asaf a compus Psalmul 74, care vorbeste despre distrugerea Ierusalimului si a templului cu mai bine de trei secole mai tarziu, si tot el a compus si Psalmul 75, care pare sa ne aduca in atentie evenimente de pe vremea lui Ezechia si a imparatului asirian Sancherib ?
Unii comentatori incearca sa rezolve dilema, sustinand ca numele Asaf nu s-ar referi la o singura persoana, ci acesta ar fi un nume generic, atribuit unei familii intregi de leviti care s-au ocupat cu lucrarea muzicala de la sanctuar, apoi de la templu.
Pentru noi insa, aceste detalii conteaza mai putin. Ceea ce ne intereseaza este mesajul Psalmului 75, si mai ales aplicatia practica pentru noi, crestinii secolului al XXI-lea.
Lauda colectiva
Faptul ca acest psalm a fost compus cu intentia clara de a fi folosit in serviciul public de inchinare reiese chiar din primul verset: „Te laudam, Dumnezeule, Te laudam; noi, care chemam Numele Tau, vestim minunile Tale” ( vers. 1 ).
Daca psalmul nu ar fi fost destinat liturgicii de la sanctuar, autorul nu ar fi folosit pluralul „Te laudam”, ci singularul „Te laud”. Scriind acest psalm, Asaf se face, de fapt, portavocea intregului popor, folosindu-si talentul de a-L onora pe Dumnezeu pe calea versului si a cantecului. Sufletul sau este prea plin de recunostinta si bucurie si, asemenea unui izvor care nu poate fi incatusat, laudele curg spre o unica destinatie: Dumnezeu.
Se ridica insa o intrebare: Lauda este o cerinta, o pretentie divina, sau ea se naste in mod natural in inima creaturilor lui Dumnezeu ? Daca lauda ar fi o cerinta din partea Creatorului, atunci El ar putea fi suspectat de egoism, fapt care ar intra in contradictie cu tot ceea ce stim despre El de pe paginile Scripturii.
Lauda la adresa lui Dumnezeu este mai degraba o nevoie a naturii umane. Avem nevoie sa stim ca suntem dependenti de Creatorul nostru, ca tot ceea ce suntem si tot ce avem in aceasta viata Ii datoram Lui. Din aceasta perspectiva, lauda a fost, este si va ramane elementul permanent al inchinarii.
Cand istoria pacatului se va fi sfarsit, cand vom intra in Imparatia cereasca, bucurandu-ne de binecuvantari pe care acum nici nu ni le putem imagina, probabil ca multe din cererile pe care le facem astazi lui Dumnezeu nu vor mai avea obiect. Lauda insa nu va inceta niciodata. Si aceasta nu pentru ca Dumnezeu ii va obliga pe oameni si ingeri sa o faca, ci pentru ca toate fiintele din Univers, pe masura ce vor gusta si vor cunoaste tot mai mult din dragostea, intelepciunea, puterea, imaginatia si planurile Creatorului, vor fi tot mai coplesiti in fatza maretiei Lui.
Lauda pe care o adresam lui Dumnezeu in aceasta viata reprezinta doar „incalzirea” pentru ceea ce urmeaza, doar cateva „vocalize” care ne pregatesc pentru realitatile viitoare, pe care nici macar nu ni le putem imagina. „Caci lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( 1 Corinteni 2,9 ).
Judecata la vremea hotarata
„Atunci cand va veni vremea hotarata”, zice Domnul, „voi judeca fara partinire” (vers.2 ).
Tema generala a Psalmului 75 inscrie acest psalm in randul imnurilor dedicate lui Iahweh, Imparatul si Judecatorul suprem. Faptul ca Dumnezeu va judeca lumea in finalul istoriei sale este un adevar care strabate Scriptura de la un cap la altul. Este „firul rosu” care insoteste marea lupta dintre bine si rau, dintre Dumnezeu si Satana, de-a lungul mileniilor de istorie a pacatului.
Ceea ce psalmistul Asaf accentueaza in Psalmul 75 legat de acest subiect sunt doua adevaruri care, pe de o parte ar trebui sa-i infricoseze si sa-i responsabilizeze pe oamenii nelegiuiti, iar pe de alta parte ar trebui sa-i bucure pe oamenii care au trecut de partea adevarului si a neprihanirii:
1) Judecata divina este hotarata in sfatul ceresc. Ea nu poate fi nici amanata de vointa vreunui om, nici nu poate fi evitata de pacatosi. In privinta judecatii lui Dumnezeu, ca de altfel in privinta oricarui plan al Sau, nu se pune problema daca va avea loc, ci cand va avea loc. Certitudinea judecatii divine este subliniata de majoritatea scriitorilor Bibliei, si nicaieri pe paginile ei nu gasim vreun indiciu ca ar fi posibil ca aceasta judecata sa nu aiba loc.
Dimpotriva, inteleptul Solomon incheie cartea Eclesiastul cu tema judecatii: „Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns: fie bine, fie rau” ( Eclesiastul 12, 14 ).
Apostolul Pavel afirma cu aceeasi convingere neclintita: „Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata a lui Christos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata pentru binele sau raul pe care-l va fi facut cand traia in trup” ( 2 Corinteni 5,10 ).
Iar cartea Apocalipsei, prezentand ultimele scene ale istoriei pacatului, include intre acestea si scena judecatii finale: „Si am vazut pe morti, mari si mici, stand in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa si o alta carte, care este cartea vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea” ( Apocalipsa 20,12 ).
Asadar, „atunci cand va veni vremea hotarata”, la momentul oportun, Dumnezeu va declansa judecata lumii. Va fi o judecata completa, caci ea nu va avea in vedere doar faptele comise, ci si si intentiile, gandurile, planurile, cuvintele, motivatiile si aspiratiile oamenilor. Nimic din ceea ce inseamna existenta fiintelor create nu va scapa acestei judecati, iar lucrul acesta este o mangaiere pentru toti oamenii care in aceasta viata au fost oprimati, nedreptatiti, marginalizati si neglijati.
2) Judecata divina va fi corecta, dreapta si nepartinitoare. Cei care cred ca Dumnezeu poate fi influentat in privinta corectitudinii judecatii Sale, ca El ar putea fi mituit cu fapte bune, sacrificii, daruri, ceremonii sau alte mijloace omenesti sunt ignoranti in ceea ce priveste caracterul Sau sfant si incoruptibil.
Dumnezeu insa „imparateste intre oameni cu dreptate” ( 2 Samuel 23,3 ), tratandu-i pe oameni la fel, indiferent de pozitia lor in aceasta lume. Si tocmai aceasta judecata nepartinitoare este garantia stabilitatii Universului in vesnicie. Ne-ar face mult bine daca inainte de a hrani un gand, de a rosti un cuvant sau de a comite o fapta, ne-am aminti ca va veni o zi in care ne vom intalni cu toate acestea: in Marea Zi a Judecatii lui Dumnezeu.
„Stalpii” pamantului
Intr-n limbaj metaforic de o frumusete deosebita, psalmistul declara suveranitatea lui Dumnezeu asupra intregii Creatii: „Poate sa se cutremure pamantul cu locuitorii lui, caci Eu ii intaresc stalpii” ( vers. 3 ).
De-a lungul istoriei pacatului, au existat momente in care se parea ca „stalpii” pamantului vor ceda si intreaga Creatie se va prabusi in neant. Istoria potopului, epidemiile din Evul Mediu, raboaiele mondiale si pericolul nuclear sunt doar cateva exemple in acest sens.
In marea lupta dintre bine si rau, Satana a incercat mereu sa zguduie acesti „stalpi”, provocand nenorociri si pierderi, pe care le-a pus apoi in seama lui Dumnezeu ( vezi Iov capitolele 1 si 2 ). De fiecare data insa, Dumnezeu a vegheat ca acesti „stalpi” sa nu se prabuseasca.
Cartea Apocalipsei ne intareste convingerea ca acest lucru nu va fi ingaduit pana ce nu se vor implini toate planurile Sale si pana nu va fi pusa pecetea Sa pe fruntile tuturor copiilor Sai care-L iubesc si Ii slujesc din toata inima ( vezi Apocalipsa 7, 1-3 ). Va veni insa un moment in care Dumnezeu va ingadui ca „stalpii” pamantului sa fie zguduiti, iar cernerea separe boabele de grau curat de pleava sortita focului.
„Cand a rupt Mielul pecetea a sasea, m-am uitat si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant. Soarele s-a facut negru ca un sac de par, luna s-a facut toata ca sangele, si stelele au cazut din cer pe pamant, cum cad smochinele verzi din pom cand este scuturat de un vant puternic. Cerul s-a strans ca o carte de piele pe care o faci sul. Si toti muntii si toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Imparatii pamantului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati si cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi s-au ascuns in pesteri si in stancile muntilor. Si ziceau muntilor si stancilor: „Cadeti peste noi si ascundeti-ne de Fatza Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mania Mielului, caci a venit ziua cea mare a maniei Lui, si cine poate sta in picioare ?” ( Apocalipsa 6,12-17 ).
Cu siguranta, va veni o zi in care tot ce poate fi zguduit va fi zguduit. Iar atunci – doar atunci ! -se va vedea cate „case” au fost construite pe nisip, si cate au avut temelia pe stanca ( vezi Matei 7, 24-27 ). Atunci se va vedea ce a construit fiecare pe temelia credintei sale: „aur, argint si pietre scumpe”, sau dimpotriva, „ lemn, fan si trestie” ( 1 Corinteni 3, 12-14 ).
„Dumnezeu sta impotriva celor mandri” ( Iacov 4,6 )
Exista o infinitate de forme ale pacatului, unele mai grave decat altele. Insa exista si pacate care au o concentratie mai mare din „esenta” pacatului originar, a pacatului luciferic. Este remarcabil faptul ca, dintre toate formele posibile ale pacatului, asa cum se manifesta el in lumea noastra, psalmistul a ales pacatul mandriei. De ce ? Pentru ca acesta are calitatea de a fi un pacat-esenta.
„Eu zic celor ce se falesc: „Nu va faliti !” Si celor rai: „Nu ridicati capul sus !” Nu va ridicati capul asa de sus, nu vorbiti cu atata trufie ! Caci nici de la rasarit, nici de la apus, nici din pustie nu vine inaltarea. Ci Domnul este Cel ce judeca: El coboara pe unul si inalta pe altul” ( vers. 4-7 ).
Ce motive reale ar avea un om sa se mandreasca inaintea semenilor sai sau inaintea Creatorului ? Niciunul ! Apostolul Pavel transeaza aceasta problema punand cateva intrebari retorice care ar trebui sa le dea de gandit tuturor celor ce umbla cu nasul pe sus: „Caci cine te face deosebit ? Ce lucru ai pe care sa nu-l fi primit ? Si daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit ?” ( 1 Corinteni 4,7 ).
Ce bine ar fi daca, atunci cand miasma mandriei de un fel sau altul incearca sa otraveasca atmosfera din jur, ne-am aminti de indemnurile Domnului date prin profetul Ieremia : „Asa vorbeste Domnul: „Inteleptul sa nu se laude cu intelepciunea lui, cel tare sa nu se laude cu taria lui, bogatul sa nu se laude cu bogatia lui. Ci cel ce se lauda, sa se laude ca are pricepere si ca Ma cunoaste, ca stie ca Eu sunt Domnul care fac mila, judecata si dreptate pe pamant ! Caci in acestea gasesc placere Eu”, zice Domnul” ( Ieremia 9, 23.24 ).
Viitorul celor fara viitor
Versetul 8 reprezinta un tablou al dreptei judecati divine, un tablou menit sa inspire tema fatza de pacat: „In mana Domnului este un potir in care fierbe un vin plin de amestecatura. Cand il varsa, toti cei rai de pe pamant sug, il sorb si-l beau pana la fund.”
Cu cateva veacuri inainte ca scriitorul Apocalipsei sa scrie despre cele „sapte potire ale maniei lui Dumnezeu” ( Apocalipsa 16 ), adica cele sapte plagi care vor cadea peste lumea nelegiuita de la sfarsitul istoriei omenirii, autorul Psalmului 75 a folosit aceeasi metafora , incercand sa redea realitatea judecatii divine.
Despre inchinatorii fiarei de la sfarsitul timpului ni se spune ca vor bea si ei din „vinul maniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat in paharul maniei Lui” ( Apocalipsa 14,10 ), iar apostolul Pavel confirma acest adevar in debutul Epistolei catre romani: „Mania lui Dumnezeu se descopera impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor, care inaduse adevarul in nelegiuirea lor” ( Romani 1,18 ).
Insa mania lui Dumnezeu nu trebuie inteleasa prin prisma maniei omenesti, care nu este altceva decat o reactie necontrolata, violenta, emotionala si plina de ura. Mania lui Dumnezeu este, in esenta ei, o indignare profunda fatza de pacat, este totala Sa neplacere fatza de nedreptatile si toate formele raului care atenteaza la armonia universala si fericirea creaturilor Sale.
Privita din aceasta perspectiva, mania lui Dumnezeu manifestata impotriva pacatului si impotriva celor ce il sustin este garantia ca raul va fi in cele din urma nimicit. Oare ce s-ar intampla cu acest Univers, cu planeta noastra si cu viitorul nostru vesnic daca nu ar exista aceasta manie divina indreptata impotriva pacatului ? E greu sa ne imaginam un Univers in care raul si pacatul sa se perpetueze la nesfarsit, si nimeni, nici macar Creatorul sa nu ia atitudine impotriva lui.
Insa binecuvantata fie mania lui Dumnezeu ! Ea ne garanteaza ca pacatul si nelegiuitii nu au niciun viitor. Doar neprihanirea si cei drepti au viitor. Aceasta bucurie generata de adevarul unei judecati divine drepte si nepartinitoare, in urma careia raul va fi nimicit pentru totdeauna, il face pe psalmist sa-L laude pe Dumnezeu cu si mai multa convingere: „Eu insa voi vesti pururea aceste lucruri; voi canta laude in cinstea Dumnezeului lui Iacov. Si voi dobora toate puterile celor rai; puterile celui neprihanit insa se vor inalta” ( vers. 9.10 ).
Dumnezeu ne cheama sa trecem de partea Sa in aceasta mare lupta dintre bine si rau. Alegerea insa ne apartine.
Lori Balogh
