Psalmul 75 – Psalmul judecății
Către mai-marele cântăreților „Nu nimici”. Un psalm al lui Asaf. O cântare
- „Te lăudăm, Dumnezeule, Te lăudăm; noi, care chemăm Numele Tău, vestim minunile Tale!
- „Atunci când va veni vremea hotărâtă”, zice Domnul, „voi judeca fără părtinire.
- Poate să se cutremure pământul cu locuitorii lui, căci Eu îi întăresc stâlpii.”
- Eu zic celor ce se fălesc: „Nu vă făliți!” Și celor răi: „Nu ridicați capul sus!”
- Nu vă ridicați capul așa de sus, nu vorbiți cu atâta trufie!
- Căci nici de la răsărit, nici de la apus, nici din pustie nu vine înălțarea.
- Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară pe unul și înalță pe altul.
- În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl varsă toți cei răi de pe pământ sug, îl sorb și-l beau până în fund!
- Eu însă voi vesti pururea aceste lucruri; voi cânta laude în cinstea Dumnezeului lui Iacov.
- Și voi doborî toate puterile celor răi: puterile celui neprihănit însă se vor înălța.”
O ecuație cu două necunoscute
Se cunosc puține lucruri legate de contextul istoric în care a fost compus Psalmul 75. Unii comentatori consideră că el a fost scris cu ocazia eliberării poporului Israel de amenințarea armatelor asiriene ale lui Sancherib, fapt relatat în 2 Regi capitolul 19.
Dacă acest lucru este adevărat, atunci psalmul probabil că a fost folosit în serviciul public de închinare, pentru a celebra eliberarea miraculoasă a Ierusalimului de asediul asirian. Însă în acest caz apare o dilema legată de autor, care nu este altul decât Asaf.
În 1 Cronici 25,1.2.6, numele Asaf apare în dreptul unui levit pus de împăratul David ca responsabil cu lucrarea muzicală de la sanctuar. Dacă astfel stau lucrurile, cum se face atunci că Asaf a compus Psalmul 74, care vorbește despre distrugerea Ierusalimului și a templului cu mai bine de trei secole mai târziu, și tot el a compus și Psalmul 75, care pare să ne aducă în atenție evenimente de pe vremea lui Ezechia și a împăratului asirian Sancherib?
Unii comentatori încearcă să rezolve dilema, susținând că numele Asaf nu s-ar referi la o singură persoană, ci acesta ar fi un nume generic, atribuit unei familii întregi de leviți care s-au ocupat cu lucrarea muzicală de la sanctuar, apoi de la templu.
Pentru noi însă, aceste detalii contează mai puțin. Ceea ce ne interesează este mesajul Psalmului 75, și mai ales aplicația practică pentru noi, creștinii secolului al XXI-lea.
Laudă colectivă
Faptul că acest psalm a fost compus cu intenția clară de a fi folosit în serviciul public de închinare reiese chiar din primul verset: „Te lăudăm, Dumnezeule, Te lăudăm; noi, care chemăm Numele Tău, vestim minunile Tale” ( vers. 1 ).
Dacă psalmul nu ar fi fost destinat liturgicii de la sanctuar, autorul nu ar fi folosit pluralul „Te lăudăm”, ci singularul „Te laud”. Scriind acest psalm, Asaf se face, de fapt, portavocea întregului popor, folosindu-și talentul de a-L onora pe Dumnezeu pe calea versului și a cântecului. Sufletul său este prea plin de recunoștință și bucurie și, asemenea unui izvor care nu poate fi încătușat, laudele curg spre o unică destinație: Dumnezeu.
Se ridică însă o întrebare: Lauda este o cerință, o pretenție divină, sau ea se naște în mod natural în inima creaturilor lui Dumnezeu? Dacă lauda ar fi o cerință din partea Creatorului, atunci El ar putea fi suspectat de egoism, fapt care ar intra în contradicție cu tot ceea ce știm despre El de pe paginile Scripturii.
Lauda la adresa lui Dumnezeu este mai degrabă o nevoie a naturii umane. Avem nevoie să știm că suntem dependenți de Creatorul nostru, că tot ceea ce suntem și tot ce avem în această viață Îi datoram Lui. Din această perspectivă, lauda a fost, este și va rămâne elementul permanent al închinării.
Când istoria păcatului se va fi sfârșit, când vom intra în Împărăția cerească, bucurându-ne de binecuvântări pe care acum nici nu ni le putem imagina, probabil că multe dintre cererile pe care le facem astăzi lui Dumnezeu nu vor mai avea obiect. Lauda însă nu va înceta niciodată. Și aceasta nu pentru că Dumnezeu îi va obliga pe oameni și îngeri să o facă, ci pentru că toate ființele din Univers, pe măsură ce vor gusta și vor cunoaște tot mai mult din dragostea, înțelepciunea, puterea, imaginația și planurile Creatorului, vor fi tot mai copleșiți în fața măreției Lui.
Lauda pe care o adresăm lui Dumnezeu în această viață reprezintă doar „încălzirea” pentru ceea ce urmează, doar câteva „vocalize” care ne pregătesc pentru realitățile viitoare, pe care nici măcar nu ni le putem imagina. „Căci lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( 1 Corinteni 2,9 ).
Judecata la vremea hotărâtă
„Atunci când va veni vremea hotărâtă”, zice Domnul, „voi judeca fără părtinire” ( vers.2 ).
Tema generală a Psalmului 75 înscrie acest psalm în rândul imnurilor dedicate lui Iahweh, Împăratul și Judecătorul suprem. Faptul că Dumnezeu va judeca lumea în finalul istoriei sale este un adevăr care străbate Scriptura de la un capăt la altul. Este „firul roșu” care însoțește marea luptă dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satana, de-a lungul mileniilor de istorie a păcatului.
Ceea ce psalmistul Asaf accentuează în Psalmul 75 legat de acest subiect sunt două adevăruri care, pe de o parte ar trebui să-i înfricoșeze și să-i responsabilizeze pe oamenii nelegiuiți, iar pe de altă parte ar trebui să-i bucure pe oamenii care au trecut de partea adevărului și a neprihănirii:
1) Judecata divină este hotărâtă în sfatul ceresc. Ea nu poate fi nici amânată de voința vreunui om, nici nu poate fi evitată de păcătoși. În privința judecății lui Dumnezeu, ca de altfel în privința oricărui plan al Său, nu se pune problema dacă va avea loc, ci când va avea loc. Certitudinea judecății divine este subliniată de majoritatea scriitorilor Bibliei și nicăieri pe paginile ei nu găsim vreun indiciu că ar fi posibil ca această judecată să nu aibă loc.
Dimpotrivă, înțeleptul Solomon încheie cartea Eclesiastul cu tema judecății: „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns: fie bine, fie rău” ( Eclesiastul 12, 14 ).
Apostolul Pavel afirmă cu aceeași convingere neclintită: „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Christos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata pentru binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” ( 2 Corinteni 5,10 ).
Iar cartea Apocalipsei, prezentând ultimele scene ale istoriei păcatului, include între acestea și scena judecății finale: „Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă și o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea” ( Apocalipsa 20,12 ).
Așadar, „atunci când va veni vremea hotărâtă”, la momentul oportun, Dumnezeu va declanșa judecata lumii. Va fi o judecată completă, căci ea nu va avea în vedere doar faptele comise, ci și intențiile, gândurile, planurile, cuvintele, motivațiile și aspirațiile oamenilor. Nimic din ceea ce înseamnă existența ființelor create nu va scăpa acestei judecăți, iar lucrul acesta este o mângâiere pentru toți oamenii care în această viața au fost oprimați, nedreptățiți, marginalizați și neglijați.
2) Judecata divină va fi corectă, dreaptă și nepărtinitoare. Cei care cred că Dumnezeu poate fi influențat în privința corectitudinii judecății Sale, că El ar putea fi mituit cu fapte bune, sacrificii, daruri, ceremonii sau alte mijloace omenești sunt ignoranți în ceea ce privește caracterul Sau sfânt și incoruptibil.
Dumnezeu însă „împărătește între oameni cu dreptate” ( 2 Samuel 23,3 ), tratându-i pe oameni la fel, indiferent de poziția lor în această lume. Și tocmai această judecată nepărtinitoare este garanția stabilității Universului în veșnicie. Ne-ar face mult bine dacă înainte de a hrăni un gând, de a rosti un cuvânt sau de a comite o faptă, ne-am aminti că va veni o zi în care ne vom întâlni cu toate acestea: în Marea Zi a Judecății lui Dumnezeu.
„Stâlpii” pământului
Într-un limbaj metaforic de o frumusețe deosebită, psalmistul declară suveranitatea lui Dumnezeu asupra întregii Creații: „Poate să se cutremure pământul cu locuitorii lui, căci Eu îi întăresc stâlpii” ( vers. 3 ).
De-a lungul istoriei păcatului, au existat momente în care se părea că „stâlpii” pământului vor ceda și întreaga Creație se va prăbuși în neant. Istoria potopului, epidemiile din Evul Mediu, războaiele mondiale și pericolul nuclear sunt doar câteva exemple în acest sens.
În marea luptă dintre bine și rău, Satana a încercat mereu să zguduie acești „stâlpi”, provocând nenorociri și pierderi, pe care le-a pus apoi în seama lui Dumnezeu ( vezi Iov capitolele 1 și 2 ). De fiecare dată însă, Dumnezeu a vegheat ca acești „stâlpi” să nu se prăbușească.
Cartea Apocalipsei ne întărește convingerea că acest lucru nu va fi îngăduit până ce nu se vor împlini toate planurile Sale și până nu va fi pusă pecetea Sa pe frunțile tuturor copiilor Săi care-L iubesc și Îi slujesc din toată inima ( vezi Apocalipsa 7, 1‑3 ). Va veni însă un moment în care Dumnezeu va îngădui ca „stâlpii” pământului să fie zguduiți, iar cernerea să separe boabele de grâu curat de pleava sortită focului.
„Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, și stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților și stâncilor: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?” ( Apocalipsa 6,12‑17 ).
Cu siguranță, va veni o zi în care tot ce poate fi zguduit va fi zguduit. Iar atunci – doar atunci! -se va vedea câte „case” au fost construite pe nisip, și câte au avut temelia pe stâncă ( vezi Matei 7, 24‑27 ). Atunci se va vedea ce a construit fiecare pe temelia credinței sale: „aur, argint și pietre scumpe”, sau dimpotrivă, „lemn, fân și trestie” ( 1 Corinteni 3, 12‑14 ).
„Dumnezeu stă împotriva celor mândri” ( Iacov 4,6 )
Există o infinitate de forme ale păcatului, unele mai grave decât altele. Însă există și păcate care au o concentrație mai mare din „esența” păcatului originar, a păcatului luciferic. Este remarcabil faptul că, dintre toate formele posibile ale păcatului, așa cum se manifestă el în lumea noastră, psalmistul a ales păcatul mândriei. De ce? Pentru că acesta are calitatea de a fi un păcat-esență.
„Eu zic celor ce se fălesc: „Nu va faliți!” Și celor răi: „Nu ridicați capul sus!” Nu vă ridicați capul așa de sus, nu vorbiți cu atâta trufie! Căci nici de la răsărit, nici de la apus, nici din pustie nu vine înălțarea. Ci Domnul este Cel ce judecă: El coboară pe unul și înălța pe altul” ( vers. 4‑7 ).
Ce motive reale ar avea un om să se mândrească înaintea semenilor săi sau înaintea Creatorului? Niciunul! Apostolul Pavel tranșează această problema punând câteva întrebări retorice care ar trebui să le dea de gândit tuturor celor ce umblă cu nasul pe sus: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” ( 1 Corinteni 4,7 ).
Ce bine ar fi dacă, atunci când miasma mândriei de un fel sau altul încearcă să otrăvească atmosfera din jur, ne-am aminti de îndemnurile Domnului date prin profetul Ieremia: „Așa vorbește Domnul: „Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă, să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu”, zice Domnul” ( Ieremia 9, 23.24 ).
Viitorul celor fără viitor
Versetul 8 reprezintă un tablou al dreptei judecați divine, un tablou menit să inspire teamă față de păcat: „În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl vărsă, toți cei răi de pe pământ sug, îl sorb și-l beau până la fund.”
Cu câteva veacuri înainte ca scriitorul Apocalipsei să scrie despre cele „șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu” ( Apocalipsa 16 ), adică cele șapte plăgi care vor cădea peste lumea nelegiuită de la sfârșitul istoriei omenirii, autorul Psalmului 75 a folosit aceeași metaforă, încercând să redea realitatea judecății divine.
Despre închinătorii fiarei de la sfârșitul timpului ni se spune că vor bea și ei din „vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” ( Apocalipsa 14,10 ), iar apostolul Pavel confirmă acest adevăr în debutul Epistolei către romani: „Mania lui Dumnezeu se descoperă împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înădușește adevărul în nelegiuirea lor” ( Romani 1,18 ).
Însă mânia lui Dumnezeu nu trebuie înțeleasă prin prisma mâniei omenești, care nu este altceva decât o reacție necontrolată, violentă, emoțională și plină de ură. Mania lui Dumnezeu este, în esența ei, o indignare profundă față de păcat, este totala Sa neplăcere față de nedreptățile și toate formele răului care atentează la armonia universală și fericirea creaturilor Sale.
Privită din această perspectivă, mânia lui Dumnezeu manifestată împotriva păcatului și împotriva celor ce îl susțin este garanția că răul va fi în cele din urmă nimicit. Oare ce s-ar întâmpla cu acest Univers, cu planeta noastră și cu viitorul nostru veșnic dacă nu ar exista această mânie divină îndreptată împotriva păcatului? E greu să ne imaginăm un Univers în care răul și păcatul să se perpetueze la nesfârșit, și nimeni, nici măcar Creatorul să nu ia atitudine împotriva lui.
Însă binecuvântată fie mânia lui Dumnezeu! Ea ne garantează că păcatul și nelegiuiții nu au niciun viitor. Doar neprihănirea și cei drepți au viitor. Această bucurie generată de adevărul unei judecați divine drepte și nepărtinitoare, în urma căreia răul va fi nimicit pentru totdeauna, îl face pe psalmist să-L laude pe Dumnezeu cu și mai multă convingere: „Eu însă voi vesti pururea aceste lucruri; voi cânta laude în cinstea Dumnezeului lui Iacov. Și voi doborî toate puterile celor răi; puterile celui neprihănit însă se vor înălța” ( vers. 9.10 ).
Dumnezeu ne cheamă să trecem de partea Sa în această mare lupta dintre bine și rău. Alegerea însă ne aparține.
Lori Balogh
