Psalmul 77 – De la deznădejde la speranță

Psalmul 77 – De la deznădejde la speranță

Către mai-marele cântăreților. După Iedutun. Un psalm al lui Asaf. 

1. „Strig cu glasul meu către Dumnezeu, strig cu glasul meu către Dumnezeu, și El mă va asculta.
2. În ziua necazului meu, caut pe Domnul; noaptea, mâinile îmi stau întinse fără curmare; sufletul meu nu vrea nicio mângâiere.
3. Mi-aduc aminte de Dumnezeu și gem; mă gândesc adânc în mine și mi se mâhnește duhul.
4. Tu îmi ții pleoapele deschise și, de mult ce mă frământ, nu pot vorbi.
5. Mă gândesc la zilele de demult, la anii de odinioară.
6. Mă gândesc la cântările mele noaptea, cuget adânc înăuntrul inimii mele, îmi cade duhul pe gânduri și zic:
7. Vă lepăda Domnul pentru totdeauna? Și nu va mai fi El binevoitor?
8. S-a isprăvit bunătatea Lui pe vecie? S-a dus făgăduința Lui pentru totdeauna?
9. A uitat Dumnezeu să aibă milă? Și-a tras El, în mânia Lui, înapoi îndurarea?”
10. Atunci îmi zic: „Ceea ce mă face să sufăr este că dreapta Celui Preaînalt nu mai este aceeași”…
11. Dar tot voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară;
12. da, mă voi gândi la toate lucrările Tale și voi lua aminte la toate isprăvile Tale.
13. Dumnezeule, căile Tale sunt sfinte! Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru?
14. Tu ești Dumnezeul care faci minuni; Tu Ți-ai arătat puterea printre popoare.
15. Prin brațul Tău, Tu ai izbăvit pe poporul Tău, pe fiii lui Iacov și ai lui Iosif.
16. Când Te-au văzut apele, Dumnezeule, când Te-au văzut apele, s-au cutremurat și adâncurile s-au mișcat.
17. Norii au turnat apă cu găleata, tunetul a răsunat în nori, și săgețile Tale au zburat în toate părțile.
18. Tunetul Tău a izbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea: pământul s-a mișcat și s-a cutremurat.
19. Ți-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari și nu Ți s-au mai cunoscut urmele.
20. Ai povățuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mâna lui Moise și Aaron.”

Întrebări care își caută răspunsul

Psalmul 77 este o fereastră deschisă spre interior, permițându-ne să intrăm în intimitatea sufletului unui om frământat de întrebări existențiale. Dezorientat de tăcerea lui Dumnezeu și aparenta Sa indiferență față de poporul care traversa o perioadă de criză, autorul își pune câteva întrebări tulburătoare: Oare Se dezminte Dumnezeu? S-a produs vreo schimbare în atitudinea Sa față de poporul pe care Și l-a ales? Dragostea Sa, despre care știa că este veșnică și de nezdruncinat, a devenit cumva efemeră? De ce brațul lui Dumnezeu nu mai este același ca altă dată?

Din aceste întrebări fără răspuns s-a născut Psalmul 77, un psalm caracterizat de o tensiune interioară ajunsă la cote maxime, care îl aduce pe autorul lui în pragul deznădejdii, al îndoielii și poate chiar al revoltei.

În esență, ne aflăm în fața opiniilor unui israelit care vede situația dramatică în care se afla poporul său, dar care nu poate înțelege de ce Dumnezeu nu intervine în favoarea lui ca în vremurile de demult.

Psalmul este structurat în două părți distincte. Prima parte (vers.1‑10) este o lamentație (plângere) legată de neînțelegerea motivelor pentru care Dumnezeu nu mai intervine pentru poporul Său. A doua parte (vers.11‑20) este o rugăciune de laudă, plină de speranță și încredere în Dumnezeu. La hotarul dintre cele două părți se află versetul 11, care face trecerea de la durerea sufletească la o stare de speranță, încredere și bucurie.

Asemenea celor mai mulți psalmi ai lui David, și în Psalmul 77 poate fi observată o evoluție a stării sufletești a autorului. Iar lecția practică desprinsă de aici este cât se poate de valoroasă, căci putem verifica încă o dată ( dacă mai era nevoie! ) puterea transformatoare a rugăciunii.

De câte ori nu suntem și noi frământați de întrebări fără răspuns, de dileme din care nu știm cum să ieșim? De câte ori nu se adună pe cerul sufletului nostru norii grei ai deznădejdii, ai îndoielii și poate chiar ai revoltei? Însă tot de atâtea ori, atunci când gestionăm corect aceste frământări, redobândim pacea, echilibrul, încrederea și speranța.

Dar ce înseamnă să gestionăm corect astfel de crize existențiale? Simplu: a-I vorbi lui Dumnezeu despre ele în rugăciune. Nu pentru că El nu le-ar cunoaște, ci pentru că noi să devenim conștienți de dependența noastră de El.

Aceasta este puterea transformatoare a rugăciunii. Ea nu Îl coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne ridică pe noi în atmosfera cerului. Și dacă nu primim în această viață răspuns la toate întrebările care ne frământă, rugăciunea ne poate ajuta să ne schimbăm starea sufletească: de la deznădejde la speranță, de la durere la mângâiere și de la frământare la pace.

Această putere a rugăciunii de a transforma starea sufletească a unui om a experimentat-o și Asaf în timpul scrierii acestui psalm. Deși începe într-o gamă minoră, cu întrebări și plângeri, psalmul se încheie într-o gamă majoră, într-o atmosferă de pace, încredere și laudă la adresa lui Dumnezeu. Iată un „medicament” antidepresiv la îndemna tuturor. Și nu costă nimic…

De ce strigă oamenii?

Durerea sufletească pe care o simte Asaf îl face să strige către Dumnezeu: „Strig cu glasul meu către Dumnezeu, strig cu glasul meu către Dumnezeu, și El mă va asculta” (vers.1).

Încă din primul vers al psalmului, intensitatea trăirilor sufletești ale autorului este evidentă. Dar de ce strigă oamenii? De ce doi oameni care se ceartă, deși sunt aproape unul de celălalt, ridică tonul și își strigă cuvintele, când ar putea comunica aceleași lucruri prin cuvinte calme, liniștite?

Este vorba doar de o percepție a distanței față de celălalt. Oamenii strigă atunci când sunt departe unii de alții: fie cu trupul, fie cu sufletul, fie cu ambele. Dacă Asaf își strigă plângerile către Dumnezeu, acest fapt ne arată că în acele momente el Îl simțea departe de Dumnezeu, iar întrebările pe care și le pune în continuare ne întăresc această convingere.

Psalmul 77 ridică o problemă de utilitate practică pentru fiecare dintre noi: Ce facem cu întrebările, nelămuririle și dilemele noastre? Unde căutăm liniștirea furtunilor noastre sufletești? Alergăm la oameni? La biblioteci? Căutăm rezolvarea pe internet?

Asaf, deși era alcătuit din același „material” ca oricare om, a știut unde să meargă cu frământările sale: „În ziua necazului meu, caut pe Domnul noaptea, mâinile îmi stau întinse fără curmare, sufletul meu nu vrea nicio mângâiere” (vers.2).

Dacă finalul psalmului este luminos și plin de încredere și speranță, aceasta se datorează faptului că autorul lui nu I-a întors spatele lui Dumnezeu atunci când nu-I înțelegea planurile, ci dimpotrivă, s-a îndreptat spre El cu aceeași încredere pe care a cultivat-o în zilele senine.

E greu sau ușor să procedezi în felul acesta? Cu siguranță că nu e ușor să te îndrepți spre Dumnezeu în rugăciune când simți că S-a depărtat de tine și nu te mai ascultă. Dar aceasta este adevărata credință, o credință care se probează nu doar în zilele senine, ci mai cu seamă în timpul furtunilor vieții, când Satana încearcă cu toate puterile și mijloacele de care dispune să ne facă să ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu.

Dumnezeu poate să tacă și să pară indiferent față de necazurile noastre din diferite motive. Însă unul dintre motivele cele mai des întâlnite este acela că El dorește să probeze sinceritatea și durabilitatea relației noastre cu El. Îl căutăm din interes, doar ca să ne meargă bine, sau dimpotrivă, o facem doar de dragul Lui, chiar dacă ne merge rău?

Te-ai îndoit vreodată de dragostea lui Dumnezeu atunci când ai trecut prin perioade grele? Orice om trece prin astfel de crize. Dar nu uita niciodată acest îndemn: Nu te îndoi niciodată de dragostea Lui! Dacă nu-I înțelegi planurile sau atitudinea într-o situație dată, dacă ți se pare că tace și este indiferent la necazurile prin care treci, nu căuta pacea și eliberarea în altă parte! Aleargă tot la El cu tot ce te frământă și spune-I, asemenea ucenicilor: „Doamne, la cine să ne ducem?” (Ioan 6,68).

S-a schimbat Dumnezeu?

Nu cunoaștem suferințele concrete la care face referire psalmistul în Psalmul 77, suferințe care l-au adus pe pragul deznădejdii și chiar al revoltei. Însă criza sufletească prin care trecea Asaf era în același timp o invitație la meditație profundă. Lucru pe care Asaf îl face cu prisosință, după cum el însuși mărturisește:

„Mi-aduc aminte de Dumnezeu și gem; mă gândesc adânc în mine și mi se mâhnește duhul. Tu îmi ții pleoapele deschise și, de mult ce mă frământ, nu pot vorbi. Mă gândesc la zilele de demult, la anii de odinioară. Mă gândesc la cântările mele noaptea, cuget adânc în lăuntrul inimii mele, îmi cade duhul pe gânduri și zic…” (vers. 3‑6).

Citind plângerile sale din prima parte a psalmului, realizăm că marea sa durere nu era legată atât de mult de suferințele sale și ale poporului din care făcea parte, ci de faptul că Dumnezeul căruia I se închina părea să-Și fi schimbat atitudinea.

Întrebările pe care și le pune Asaf în legătură cu Dumnezeu au o greutate aparte: „Va lepăda Domnul pentru totdeauna? Și nu va mai fi El binevoitor? S-a isprăvit bunătatea Lui pe vecie? S-a dus făgăduința Lui pentru totdeauna? A uitat Dumnezeu să aibă milă? Și-a tras El, în mânia Lui, înapoi îndurarea? Atunci îmi zic: „Ceea ce mă face să sufăr este că dreapta Celui Prea Înalt nu mai este aceeași” (vers.7‑10).

Nu este deloc ușor ca, după ce o viață întreagă L-ai cunoscut pe Dumnezeu într-un anumit fel, să constați că El S-a schimbat, că nu mai este Același Dumnezeu atent, iubitor, plin de compasiune și gata să sară în ajutorul celui nenorocit?

Dar Se schimbă Dumnezeu cu adevărat? Nu cumva această este o percepție greșită a omului limitat, iar cel ce se schimbă în realitate este omul, nu Dumnezeu?

De la prima până la ultima pagină a ei, Scriptură proclamă neschimbabilitatea lui Dumnezeu:

„Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6).

„Eu, Domnul, Cel dintâi și Același până în cele din urmă veacuri” (Isaia 41,4).

„Iisus Christos este Același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8).

„… Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).

El, care este „Stânca” ( „petra”, gr. ), va deveni vreodată o piatră ce se rostogolește ( „petros”, gr. ), asemenea nouă? Nicidecum! Căci chiar „dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (vezi 2 Timotei 2,13).

Dacă apar momente în viață în care Dumnezeu tace, în care El pare să uite de noi, nemaiavând aceeași compasiune și grijă ca altă dată, să ne aducem aminte că El „este Același: ieri, azi și în veci” și că nimeni și nimic nu-L poate clinti din desăvârșirea caracterului Său. Cauza trebuie căutată la noi, iar atunci când ceva a alterat relația bună pe care o aveam cu El, să ne întoarcem înapoi până în punctul în care am văzut lumina ultima dată. Și apoi, să o luăm de la capăt. Dar nu singuri, ci cu El la dreapta noastră, ținându-ne de mână.

O privire în trecut

Începând cu versetul 11, atmosfera psalmului se schimbă radical. Nu mai auzim nici plângeri, nici întrebări răscolitoare, nici nedumeriri. Psalmistul reușește să depășească depresia și să privească cu încredere în viitor.

Care este secretul unei schimbări atât de bruște a atitudinii lui Asaf? Secretul nu este altul decât acela care ne stă tuturor la dispoziție: o privire în trecut, în istoria sacră, cu experiențele și lecțiile ei de viață.

„Dar voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale, și voi lua aminte la toate isprăvile Tale” (vers.11.12).

O astfel de privire în trecut, cu rememorarea tuturor experiențelor în care am văzut mâna lui Dumnezeu călăuzindu-ne și izbăvindu-ne din necaz, ne face întotdeauna bine. În acele experiențe ale trecutului sunt prinse rădăcinile credinței de azi. Și tot în acele experiențe cu Dumnezeu se află semințele care vor rodi mâine.

Într-adevăr, cine își uită istoria, nu merită să aibă niciun viitor. Și acela care uită modul în care l-a condus și l-a binecuvântat Dumnezeu până acum, riscă să rătăcească prin pustiul scepticismului, departe de Izvorul vieții.

Privind din nou în istoria sacră, psalmistul constată: „Dumnezeule, căile Tale sunt sfinte! Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru?” (vers.13). KJV traduce acest verset aducând o nuanță aparte: „Calea Ta, Dumnezeule, este în sanctuar„. Dacă acceptăm traducerea regelui Iacov, înseamnă că cel mai bine sunt înțelese căile Domnului în locul în care I se aduce închinare, în Locașul Său cel sfânt.

Este cunoscut faptul că sanctuarul din vechime, cu mobilierul, ceremoniile și slujbele care se făceau acolo, era o parabolă vie care arăta spre desfășurarea Planului de Mântuire. Cel ce privea cu atenție ce se petrecea acolo era luminat cu privire la căile Domnului, cu privire la planurile și intențiile Sale față de poporul ales.

Astăzi nu mai există nici sanctuarul din pustie, nici templul ridicat de Solomon, Zorobabel sau Irod cel Mare. Avem însă locașurile dedicate închinării Dumnezeului celui viu și adevărat. Dacă vrem să cunoaștem căile Lui, atunci „să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obiceiul, ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie” (Evrei 10, 25).

După descrierea eliberării miraculoase din Egipt (vers.15), și după tabloul dramatic al izbăvirii poporului evreu la Marea Roșie (vers.16‑19), Asaf încheie Psalmul 77 într-o atmosferă de siguranță și încredere. În contrast cu versetele precedente, ultimul verset al psalmului Îl prezintă pe Dumnezeu ca Bunul Păstor care Și-a călăuzit turma spre „țara unde curge lapte și miere” (vezi Exodul 3,8), spre locul păcii și al odihnei.

Deși psalmistul nu ne spune nimic despre felul în care s-au rezolvat dilemele sale, nici de felul în care poporul său a depășit perioada de criză pe care o traversa, lecția de viață pe care ne-o oferă este deosebită și poate fi concentrată într-o singură frază: Când nu știi de ce ți se întâmplă ceea ce ți se întâmplă, adu-ți aminte de experiențele tale cu Dumnezeu și continuă să te încrezi în călăuzirea Lui. Nu te îndoi niciodată de dragostea Lui și, dacă L-ai pierdut momentan pe Domnul vieții tale, întoarce-te imediat până în locul unde ai stat pentru ultima dată în prezența Sa și ai văzut lumina. Iar apoi, continuă să mergi spre casa cerească, cu El alături.

Lori Balogh