Psalmul 79 – Lacrimi printre ruine

Psalmul 79 – Lacrimi printre ruine

Un psalm al lui Asaf

1. „Dumnezeule, au năvălit neamurile în moștenirea Ta, au pângărit Templul Tău cel sfânt și au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre.
2. Trupurile neînsuflețite ale robilor Tăi le-au dat să le mănânce păsările cerului, și carnea credincioșilor Tăi au dat-o s-o mănânce fiarele pământului.
3. Ca apa le-au vărsat sângele, de jur împrejurul Ierusalimului, și n-a fost nimeni să-i îngroape.
4. Am ajuns de ocara vecinilor noștri, de batjocura și de râsul celor ce ne înconjoară.
5. Până când, Doamne, Te vei mânia fără încetare și va arde mânia Ta ca focul?
6. Varsă-Ți mânia peste neamurile care nu Te cunosc și peste împărățiile care nu cheamă Numele Tău!
7. Căci au mâncat pe Iacov și i-au pustiit locuința.
8. Nu-Ți mai aduce aminte de nelegiuirile strămoșilor noștri, ci să ne iasă degrabă înainte îndurările Tale! Căci suntem nenorociți de tot!
9. Ajută-ne, Dumnezeul mântuirii noastre, pentru slava Numelui Tău! Izbăvește-ne și iartă-ne păcatele, pentru Numele Tău!
10. Pentru ce să zică neamurile: „Unde este Dumnezeul lor? ” Să se știe înaintea ochilor noștri, printre neamuri, că Tu răzbuni sângele vărsat al robilor Tăi!
11. Să ajungă până la Tine gemetele prinșilor de război! Scapă, prin brațul Tău cel puternic, pe cei ce pier!
12. Întoarce vecinilor noștri, de șapte ori în sânul lor, batjocurile care Ți le-au aruncat ei Ție, Doamne!
13. Și noi, poporul Tău, turma pășunii Tale, Te vom lăuda în veci și vom vesti din neam în neam laudele Tale.”

Plângerile lui Asaf

     Asemenea Psalmului 74, aparținând aceluiași autor, Psalmul 79 este o elegie scrisă în amintirea distrugerii Ierusalimului și a templului de către armatele babiloniene ale lui Nebucadnețar. Ținând cont de subiect, psalmul poate fi considerat o varianta în versuri a cărții „Plângerile lui Ieremia”.

Despre identitatea autorului nu se știe nimic, iar numele Asaf ne pune într-o dilemă greu de rezolvat. Biblia ne vorbește despre un levit cu acest nume, desemnat de David să răspundă de lucrarea muzicală de la templu ( vezi 1 Cronici 6, 39; 25, 1.2 ). Totuși, evenimentele descrise în Psalmul 79 au avut loc mult mai târziu, cu circa patru secole după domnia lui David.

Unii comentatori încearcă să rezolve această dilemă, considerând că numele Asaf nu se referă la o singură persoană, ci este mai degrabă un nume generic, dat unei familii întregi de leviți care au primit însărcinarea de a se ocupa de muzică de la templu.

Însă indiferent de identitatea autorului, ceea ce este important pentru noi este mesajul acestui psalm, scris pe un ton elegiac, într-o gamă minoră, plângătoare. Și cum ar fi putut fi altfel, când versurile lui colindă printre ruinele cetății sfinte, printre pietrele arse ale templului distrus, și printre trupurile neînsuflețite ale israeliților măcelăriți de armatele Babilonului?

Din punct de vedere structural și tematic, psalmul începe cu descrierea ruinelor Ierusalimului, ai cărui locuitori căzuseră pradă sabiei, zăcând pe străzile cetății, fără ca cineva să-i îngroape onorabil. Apoi psalmul continuă cu o rugăciune de izbăvire, pentru ca spre final autorul să ceară lui Dumnezeu pedepsirea vrăjmașilor lui Israel. Psalmul se încheie totuși într-o atmosferă de laudă la adresa lui Dumnezeu, cu promisiunea unei recunoștințe veșnice și a vestirii minunilor lui Dumnezeu generațiilor care vor veni.

Mesajul Psalmului 79 poate fi însă foarte personal. Dacă Asaf plângea printre ruinele Cetății Sfinte, privind nenorocirile pe care le vedea pretutindeni în jurul său, aceleași trăiri sufletești le putem avea și noi în anumite momente ale vieții. Uneori stăm lângă propriile noastre ruine și plângem, simțindu-ne aripile frânte. O sănătate ruinată, visuri spulberate, planuri neatinse, o căsnicie distrusă, relații stricate, toate acestea ne aduc în situația de a ne întreba: Oare mă mai iubește Dumnezeu? Oare Și-a întors Fața de la mine și m-a părăsit pentru totdeauna?

Asemenea lui Ghedeon, în dialogul purtat cu Îngerul Domnului, și noi ne întrebam uneori: „Dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt minunile acelea pe care le istorisesc părinții noștri?” ( Judecători 6,13 ).

„De ce”-ul suferinței este una dintre cele mai dificile întrebări din câte pot exista. Oricât ar încerca teologii să răspundă întrebărilor legate de suferința umană, întotdeauna va rămâne ceva tainic pe care doar Dumnezeu îl poate descoperi la timpul potrivit. Acum este vremea întrebărilor, însă va veni și ziua răspunsurilor. Iar atunci când va dispărea și ultimul semn de întrebare legat de viața trăită pe acest pământ, vom putea spune cu toată convingerea: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” ( Apocalipsa 15,3 ).

Cugetând printre ruine

     Asemenea lui Ieremia în „Plângerile” sale, în Psalmul 79 Asaf deplânge nenorocirile abătute asupra Ierusalimului, asupra templului și asupra poporului său. Scenele de groază descrise în primele patru versete fac ca Cetatea Sfânta să fie de nerecunoscut. Din splendoarea și măreția de altă dată, acum psalmistul nu mai vede decât un morman de ruine: „Dumnezeule, au năvălit neamurile în moștenirea Ta, au pângărit templul Tău cel sfânt și au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre” ( vers.1; vezi și 2 Cronici 36, 17.18; Ieremia 52, 17‑23 ).

Privind în jur, după jefuirea cetății și a templului de către armatele babiloniene, Asaf rămâne îngrozit. Pretutindeni vede cadavre lăsate pe străzi, pradă păsărilor cerului și animalelor sălbatice, fără ca cineva să le îngroape și să le facă parte de o înmormântare onorabilă: „Trupurile neînsuflețite ale robilor Tăi le-au dat să le mănânce păsările cerului, și carnea credincioșilor Tăi au dat-o s-o mănânce fiarele pământului. Ca apa le-au vărsat sângele de jur împrejurul Ierusalimului, și n-a fost nimeni să-i îngroape” ( vers. 2.3 ).

Însă scenele îngrozitoare pe care le vedea psalmistul nu erau altceva decât consecințele neascultării și răzvrătirii poporului. Cu secole în urmă, în timpul Exodului, Dumnezeu avertizase poporul cu privire la consecințele neascultării de Legea Sa. Blestemele enunțate atunci precizau toate nenorocirile pe care Asaf le zugrăvește în elegia sa: „Domnul te va face să fii bătut de vrăjmașii tăi; pe un drum vei ieși împotriva lor, dar pe șapte drumuri vei fugi dinaintea lor; și vei fi o groază pentru toate împărățiile pământului. Trupul tău mort va fi hrana tuturor păsărilor cerului și fiarelor pământului; și nu va fi nimeni care să le sperie” ( Deuteronomul 28, 25.26 ).

Aceleași avertismente i-au fost reînnoite poporului apostaziat pe vremea lui Ieremia, cu puțin timp înainte ca babilonienii să cucerească Cetatea Sfântă: „Trupurile moarte ale acestui popor vor fi hrana păsărilor cerului și a fiarelor pământului, și nimeni nu le va speria… Se vor întinde în fața soarelui, în fața lunii și în fața întregii oștiri a cerurilor pe care i-au iubit ei, cărora le-au slujit, pe care i-au urmat, pe care i-au căutat și înaintea cărora s-au închinat. Nu le vor mă strânge, nici nu le vor mai îngropa, și se vor face gunoi pe pământ” ( Ieremia 7, 33; 8,2 ).

În vechime se considera a fi o mare dezonoare ca cineva să nu aibă parte de o înmormântare onorabilă. De aceea, chiar și criminalii pedepsiți cu moartea erau îngropați decent ( vezi Deuteronomul 21,23 ).

Însă aici nu este vorba nici de criminali de rând, nici de vrăjmași ai poporului, ci chiar de poporul ales, cel care trebuia să fie o „lumină a lumii” pentru celelalte națiuni. Din această perspectivă, scenele descrise de psalmist sunt cu atât mai tulburătoare, făcându-i pe vrăjmașii poporului Israel să se bucure de nenorocirile lui și să-și bată joc de el: „Am ajuns de ocara vecinilor noștri, de batjocura și de râsul celor ce ne înconjoară” ( vers. 4 ).

Oricare ar fi necazurile sau suferințele prin care trece un om sau un popor, în cele din urmă ele pot fi depășite cu bine. Când însă este vorba de ocară, batjocură și ironie, lucrurile sunt cu totul diferite. De câte ori nu am fi preferat să ni se dea o palmă în loc să ni se spună un cuvânt batjocoritor? De ce? Pentru că batjocura și ironia lovesc punctul cel mai sensibil al ființei noastre: ego-ul nostru. Iar când acest „eu” nu este „răstignit împreună cu Christos” ( Galateni 2,20 ), el cere revanșă, răzbunare.

„Până când, Doamne?”

     Iată o întrebare tulburătoare. O întrebare pe care Asaf o pune și în Psalmul 74,10: „Până când, Dumnezeule, va batjocori asupritorul, și va nesocoti vrăjmașul fără curmare Numele Tău?” Aceeași întrebare o repetă și Etan Ezrahitul în Psalmul 89,46: „Până când, Doamne, Te vei ascunde fără încetare, și-Ți va arde mânia ca focul?”

Dar întâlnim aceeași întrebare rostită și de „sufletele celor care fuseseră junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei pe care o ținuseră” în perioada peceții a cincea: „Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” ( Apocalipsa 6, 9.10 ).

Însă trebuie să recunoaștem că aceeași întrebare, într-o variantă sau alta, se naște și în mintea multora dintre noi, poate chiar pe buzele noastre, în momente de suferință sufletească sau fizică prelungită. Întrebarea în sine nu ar fi deloc nepotrivită pentru niște ființe limitate cum suntem noi, oamenii, dacă ea nu ar ascunde un reproș făcut lui Dumnezeu pentru faptul că întârzie să intervină pentru rezolvarea situației.

Însă marea problemă care apare între noi și Dumnezeu este aceea a diferenței de priorități și de calendar. Dacă noi dorim să se rezolve totul cât mai repede posibil, Dumnezeu dorește să rezolve totul în mod desăvârșit. Dacă noi așteptăm să scăpăm de suferințe acum, chiar în clipa aceasta, dacă se poate, Dumnezeu dorește să elimine suferința din viața creaturilor Sale și din întregul Univers pentru totdeauna.

Or, această diferență de priorități și de calendar în rezolvarea problemelor ne determină uneori să-L percepem greșit pe Dumnezeu, ca și când El ar fi indiferent față de suferințele noastre, sau chiar neputincios în a le rezolva.

La Dumnezeu nu există însă întârziere. Cu atât mai puțin nu putem vorbi de neputință în cazul Lui, ci doar de o altă planificare a lucrurilor și de o altă așezare a priorităților. Apostolul Petru ne asigură că „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” ( 2 Petru 3,9 ).

Când sosește timpul potrivit, conform propriului Său calendar, atunci nici chiar iadul cu toți demonii lui nu se pot împotrivi voinței Sale, „căci Domnul va împlini pe deplin și repede pe pământ Cuvântul Lui” ( Romani 9,28 ).

Treci chiar acum printr-o criză sufletească, financiară, relațională sau de familie? Te rogi deja de mult timp lui Dumnezeu și ai senzația că El nu te aude și întârzie să-ți răspundă? Te întrebi cât timp vei mai putea rezista? Nu-ți pierde speranța! Nu te îndoi niciodată de dragostea Lui! Ai încredere că El știe când trebuie să intervină și ai deplină încredere în înțelepciunea Sa!

Iar atunci când vei vedea modul în care El va interveni în favoarea ta și la timpul cel mai potrivit cu putință, poate că te vei rușina de faptul că ai pus la îndoială dragostea și înțelepciunea Sa. Dumnezeu este prea bun ca să ne priveze de vreuna dintre binecuvântările Sale, și este prea înțelept ca să ni le ofere în clipa în care vrem noi. Oare nu așa procedăm și noi cu copiii noștri?

„Pentru slava Numelui Tău”

     Rugăciunea psalmistului ca Dumnezeu să pedepsească popoarele care „au mâncat pe Iacov și i-au pustiit locuința” ( vers. 7 ) și să ierte păcatul poporului Său, are totuși o motivație mai înaltă decât arată aparențele: „Ajută-ne, Dumnezeul mântuirii noastre, pentru slava Numelui Tău! Izbăvește-ne și iartă-ne păcatele, pentru Numele Tău! Pentru ce să zică neamurile: „Unde este Dumnezeul lor? ” Să se știe înaintea ochilor noștri, printre neamuri, că Tu răzbuni sângele vărsat al robilor Tăi” ( vers. 9.10 ).

În Antichitate, biruința asupra unui popor era privită ca fiind o înfrângere a zeilor acelui popor. De aceea, văzând ruinele Cetății Sfinte și ale templului, și văzându-și poporul nimicit, Asaf avea o teamă pe care o mărturisește deschis în Psalmul 79: Oare această înfrângere a poporului Israel nu Îl va dezonora pe Dumnezeu? Oare Numele Lui nu va fi vorbit de rău între popoarele păgâne?

Dacă Asaf dorește ca Dumnezeu să intervină, izbăvindu-Și poporul și răzbunând crimele săvârșite de vrăjmașii săi, aceasta se întâmplă doar pentru ca Numele Său să fie îndreptățit și respectat între popoare. Același lucru l-a cerut și Moise de două ori în timpul Exodului, atunci când mânia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva poporului răzvrătit ( vezi Exodul 32, 12; Numeri 14, 13‑19 ).

Dincolo de dorința de a fi izbăviți din necazurile și suferințele care se abat asupra lor, adevărații copii ai lui Dumnezeu vor urmări întotdeauna un țel mult mai înalt: acela de a onora Numele lui Dumnezeu înaintea lumii. Ei țin la onoarea lui Dumnezeu mai mult chiar decât la propria lor viață, fapt care-i face capabili de orice sacrificiu.

Desigur, când vrei să iei apărarea Numelui Său nu vei recurge la orice mijloace: minciună, înșelătorie, violență sau alte lucruri incompatibile cu caracterul Său sfânt. Adresându-se prietenilor săi care-l învinovățeau pe nedrept, Iov le atrage atenția tocmai asupra greșelii pe care o făceau, apărând Numele lui Dumnezeu prin mijloace nedrepte: „Vreți să vorbiți lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu? Și să spuneți minciuni ca să-L apărați? Vreți să țineți cu El și să faceți pe apărătorii lui Dumnezeu? Dacă vă va cerceta El, vă găsi bine oare?” ( Iov 13, 7‑9 ).

Dacă Dumnezeu Însuși nu folosește mijloace necinstite în apărarea onoarei Sale, copiii Săi de ce le-ar folosi? Poate neprihănirea să fie apărată prin mijloace păcătoase? Adevărul nu va avea niciodată nevoie să fie susținut de proptelele minciunii. Adevărul se susține singur, pentru că el este o valoare care nu va pieri niciodată.

După rugăciunea de izbăvire de sub apăsarea și batjocurile vrăjmașului, psalmistul privește cu încredere în viitor. Finalul psalmului este o promisiune făcută lui Dumnezeu în numele întregului popor: „Și noi, poporul Tău, turma pășunii Tale, Te vom lăuda în veci și vom vesti din neam în neam laudele Tale” ( vers. 13 ).

O promisiune care, dacă va fi respectată, va fi onorată de Dumnezeu. Căci El nu rămâne niciodată dator celor care-L onorează din convingere.

Lori Balogh