Psalmul 79 – Lacrimi printre ruine
Un psalm al lui Asaf
- „Dumnezeule, au năvălit neamurile în moştenirea Ta, au pângărit Templul Tău cel sfânt şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre.
- Trupurile neînsufleţite ale robilor Tăi le-au dat să le mănânce păsările cerului, şi carnea credincioşilor Tăi au dat-o s-o mănânce fiarele pământului.
- Ca apa le-au vărsat sângele, de jur împrejurul Ierusalimului, şi n-a fost nimeni să-i îngroape.
- Am ajuns de ocara vecinilor noştri, de batjocura şi de râsul celor ce ne înconjoară.
- Până când, Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?
- Varsă-Ţi mânia peste neamurile care nu Te cunosc şi peste împărăţiile care nu cheamă Numele Tău!
- Căci au mâncat pe Iacov şi i-au pustiit locuinţa.
- Nu-Ţi mai aduce aminte de nelegiuirile strămoşilor noştri, ci să ne iasă degrabă înainte îndurările Tale! Căci suntem nenorociţi de tot!
- Ajută-ne, Dumnezeul mântuirii noastre, pentru slava Numelui Tău! Izbăveşte-ne şi iartă-ne păcatele, pentru Numele Tău!
- Pentru ce să zică neamurile: „Unde este Dumnezeul lor?” Să se ştie înaintea ochilor noştri, printre neamuri, că Tu răzbuni sângele vărsat al robilor Tăi!
- Să ajungă până la Tine gemetele prinşilor de război! Scapă, prin braţul Tău cel puternic, pe cei ce pier!
- Întoarce vecinilor noştri, de şapte ori în sânul lor, batjocurile care Ţi le-au aruncat ei Ţie, Doamne!
- Şi noi, poporul Tău, turma păşunii Tale, Te vom lăuda în veci şi vom vesti din neam în neam laudele Tale.”
Plangerile lui Asaf
Asemenea Psalmului 74, apartinand aceluiasi autor, Psalmul 79 este o elegie scrisa in amintirea distrugerii Ierusalimului si a templului de catre armatele babiloniene ale lui Nebucadnetar. Tinand cont de subiect, psalmul poate fi considerat o varianta in versuri a cartii „Plangerile lui Ieremia”.
Despre identitatea autorului nu se stie nimic, iar numele Asaf ne pune intr-o dilema greu de rezolvat. Biblia ne vorbeste despre un levit cu acest nume, desemnat de David sa raspunda de lucrarea muzicala de la templu (vezi 1 Cronici 6, 39; 25, 1.2 ). Totusi, evenimentele descrise in Psalmul 79 au avut loc mult mai tarziu, cu circa patru secole dupa domnia lui David.
Unii comentatori incearca sa rezolve aceasta dilema, considerand ca numele Asaf nu se refera la o singura persoana, ci este mai degraba un nume generic, dat unei familii intregi de leviti care au primit insarcinarea de a se ocupa de muzica de la templu.
Insa indiferent de identitatea autorului, ceea ce este important pentru noi este mesajul acestui psalm, scris pe un ton elegiac, intr-o gama minora, plangatoare. Si cum ar fi putut fi altfel, cand versurile lui colinda printre ruinele cetatii sfinte, printre pietrele arse ale templului distrus, si printre trupurile neinsufletite ale israelitilor macelariti de armatele Babilonului ?
Din punct de vedere structural si tematic, psalmul incepe cu descrierea ruinelor Ierusalimului, ai carui locuitori cazusera prada sabiei, zacand pe strazile cetatii, fara ca cineva sa-i ingroape onorabil. Apoi psalmul continua cu o rugaciune de izbavire, pentru ca spre final autorul sa ceara lui Dumnezeu pedepsirea vrajmasilor lui Israel. Psalmul se incheie totusi intr-o atmosfera de lauda la adresa lui Dumnezeu, cu promisiunea unei recunostinte vesnice si a vestirii minunilor lui Dumnezeu generatiilor care vor veni.
Mesajul Psalmului 79 poate fi insa foarte personal. Daca Asaf plangea printre ruinele Cetatii Sfinte, privind nenorocirile pe care le vedea pretutindeni in jurul sau, aceleasi trairi sufletesti le putem avea si noi in anumite momente ale vietii. Uneori stam langa propriile noastre ruine si plangem, simtinadu-ne aripile frante. O sanatate ruinata, visuri spulberate, planuri neatinse, o casnicie distrusa, relatii stricate, toate acestea ne aduc in situatia de a ne intreba: Oare ma mai iubeste Dumnezeu ? Oare Si-a intors Fatza de la mine si m-a parasit pentru totdeauna ?
Asemenea lui Ghedeon, in dialogul purtat cu Ingerul Domnului, si noi ne intrebam uneori: „Daca Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au intamplat toate aceste lucruri ? Si unde sunt minunile acelea pe care le istorisesc parintii nostri ?” ( Judecatori 6,13 ).
„De ce”-ul suferintei este una din cele mai dificile intrebari din cate pot exista. Oricat ar incerca teologii sa raspuna intrebarilor legate de suferinta umana, intotdeauna va ramane ceva tainic pe care doar Dumnezeu il poate descoperi la timpul potrivit. Acum este vremea intrebarilor, insa va veni si ziua raspunsurilor. Iar atunci cand va disparea si ultimul semn de intrebare legat de viata traita pe acest pamant, vom putea spune cu toata convingerea: „Mari si minunate sunt lucrarile Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernice ! Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor !” ( Apocalipsa 15,3 ).
Cugetand printre ruine
Asemenea lui Ieremia in „Plangerile” sale, in Psalmul 79 Asaf deplange nenorocirile abatute asupra Ierusalimului, asupra templului si asupra poporului sau. Scenele de groaza descrise in primele patru versete fac ca Cetatea Sfanta sa fie de nerecunoscut. Din splendoarea si maretia de alta data, acum psalmistul nu mai vede decat un morman de ruine: „Dumnezeule, au navalit neamurile in mostenirea Ta, au pangarit templul Tau cel sfant si au prefacut Ierusalimul intr-un morman de pietre” ( vers.1; vezi si 2 Cronici 36, 17.18; Ieremia 52, 17-23).
Privind in jur, dupa jefuirea cetatii si a templului de catre armatele babiloniene, Asaf ramane ingrozit. Pretutindeni vede cadavre lasate pe strazi, prada pasarilor cerului si animalelor salbatice, fara ca cineva sa le ingroape si sa le faca parte de o inmormantare onorabila: „Trupurile neinsufletite ale robilor Tai le-au dat sa le manance pasarile cerului, si carnea credinciosilor Tai au dat-o s-o manance fiarele pamantului. Ca apa le-au varsat sangele de jur imprejurul Ierusalimului, si n-a fost nimeni sa-i ingroape” ( vers. 2.3 ).
Insa scenele ingrozitoare pe care le vedea psalmistul nu erau altceva decat consecintele neascultarii si razvratirii poporului. Cu secole in urma, in timpul Exodului, Dumnezeu avertizase poporul cu privire la consecintele neascultarii de Legea Sa. Blestemele enuntate atunci precizau toate nenorocirile pe care Asaf le zugraveste in elegia sa: „Domnul te va face sa fii batut de vrajmasii tai; pe un drum vei iesi impotriva lor, dar pe sapte drumuri vei fugi dinaintea lor; si vei fi o groaza pentru toate imparatiile pamantului. Trupul tau mort va fi hrana tuturor pasarilor cerului si fiarelor pamantului; si nu va fi nimeni care sa le sperie” ( Deuteronomul 28, 25.26 ).
Acelasi avertismente i-au fost reinnoite poporului apostaziat pe vremea lui Ieremia, cu putin timp inainte ca babilonienii sa cucereasca Cetatea Sfanta: „Trupurile moarte ale acestui popor vor fi hrana pasarilor cerului si a fiarelor pamantului, si nimeni nu le va speria… Se vor intinde in fatza soarelui, in fatza lunii si in fatza intregii ostiri a cerurilor pe care i-au iubit ei, carora le-au slujit, pe care i-au urmat, pe care i-au cautat si inaintea carora s-au inchinat. Nu le vor ma strange, nici nu le vor mai ingropa, si se vor face gunoi pe pamant” ( Ieremia 7, 33; 8,2 ).
In vechime se considera a fi o mare dezonoare ca cineva sa nu aiba parte de o inmormantare onorabila. De aceea, chiar si criminalii pedepsiti cu moartea erau ingropati decent ( vezi Deuteronomul 21,23 ).
Insa aici nu este vorba nici de criminali de rand, nici de vrajmasi ai poporului, ci chiar de poporul ales, cel care trebuia sa fie o „lumina a lumii” pentru celelalte natiuni. Din aceasta perspectiva, scenele descrise de psalmist sunt cu atat mai tulburatoare, facandu-i pe vrajmasii poporului Israel sa se bucure de nenorocirile lui si sa-si bata joc de el: „Am ajuns de ocara vecinilor nostri, de batjocura si de rasul celor ce ne inconjoara” ( vers. 4 ).
Oricare ar fi necazurile sau suferintele prin care trece un om sau un popor, in cele din urma ele pot fi depasite cu bine. Cand insa este vorba de ocara, batjocura si ironie, lucrurile sunt cu totul diferite. De cate ori nu am fi preferat sa ni se dea o palma in loc sa ni se spuna un cuvant batjocoritor ? De ce ? Pentru ca batjocura si ironia lovesc punctul cel mai sensibil al fiintei noastre: ego-ul nostru. Iar cand acest „eu” nu este „rastignit impreuna cu Christos” ( Galateni 2,20 ), el cere revansa, razbunare.
„Pana cand, Doamne ?”
Iata o intrebare tulburatoare. O intrebare pe care Asaf o pune si in Psalmul 74,10: „Pana cand, Dumnezeule, va batjocori asupritorul, si va nesocoti vrajmasul fara curmare Numele Tau ?” Aceeasi intrebare o repeta si Etan Ezrahitul in Psalmul 89,46: „Pana cand, Doamne, Te vei ascunde fara incetare, si-Ti va arde mania ca focul ?”
Dar intalnim aceeasi intrebare rostita si de „sufletele celor care fusesera junghiati din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturiei pe care o tinusera” in perioada pecetii a cincea: „Pana cand, Stapane, Tu, care esti sfant si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sangele nostru asupra locuitorilor pamantului ?” ( Apocalipsa 6, 9.10 ).
Insa trebuie sa recunoastem ca aceeasi intrebare, intr-o varianta sau alta, se naste si in mintea multora dintre noi, poate chiar pe buzele noastre, in momente de suferinta sufleteasca sau fizica prelungita. Intrebarea in sine nu ar fi deloc nepotrivita pentru niste fiinte limitate cum suntem noi, oamenii, daca ea nu ar ascunde un repros facut lui Dumnezeu pentru faptul ca intarzie sa intervina pentru rezolvarea situatiei.
Insa marea problema care apare intre noi si Dumnezeu este aceea a diferentei de prioritati si calendar. Daca noi dorim sa se rezolve totul cat mai repede posibil, Dumnezeu doreste sa rezole totul in mod desavarsit. Daca noi asteptam sa scapam de suferinte acum, chiar in clipa aceasta daca se poate, Dumnezeu doreste sa elimine suferinta din viata creaturilor Sale si din intregul Univers pentru totdeauna.
Or, aceasta diferenta de prioritati si de calendar in rezolvarea problemelor ne determina uneori sa-L percepem gresit pe Dumnezeu, ca si cand El ar fi indiferent fatza de suferintele noastre, sau chiar neputincios in a le rezolva.
La Dumnezeu nu exista insa intarziere. Cu atat mai putin nu putem vorbi de neputinta in cazul Lui, ci doar de o alta planificare a lucrurilor si de o alta asezare a prioritatilor. Apostolul Petru ne asigura ca „Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta” ( 2 Petru 3,9 ).
Cand soseste timpul potrivit, conform propriului Sau calendar, atunci nici chiar iadul cu toti demonii lui nu se pot impotrivi vointei Sale, „caci Domnul va implini pe deplin si repede pe pamant Cuvantul Lui” ( Romani 9,28 ).
Treci chiar acum printr-o criza sufletesca, financiara, relationala sau de familie ? Te rogi deja de mult timp lui Dumnezeu si ai senzatia ca El nu te aude si intarzie sa-ti raspunda ? Te intrebi cat timp vei mai putea rezista ? Nu-ti pierde speranta ! Nu te indoi niciodata de dragostea Lui ! Ai incredere ca El stie cand trebuie sa intervina si ai deplina incredere in intelepciunea Sa !
Iar atunci cand vei vedea modul in care El va interveni in favoarea ta si la timpul cel mai potrivit cu putinta, poate ca te vei rusina de faptul ca ai pus la indoiala dragostea si intelepciunea Sa. Dumnezeu este prea bun ca sa ne priveze de vreuna din binecuvantarile Sale, si este prea intelept ca sa ni le ofere in clipa in care vrem noi. Oare nu asa procedam si noi cu copiii nostri ?
„Pentru slava Numelui Tau”
Rugaciunea psalmistului ca Dumnezeu sa pedepseasca popoarele care „au mancat pe Iacov si i-au pustiit locuinta” ( vers. 7 ), si sa ierte pacatul poporului Sau, are totusi o motivatie mai inalta decat arata aparentele: „Ajuta-ne, Dumnezeul mantuirii noastre, pentru slava Numelui Tau ! Izbaveste-ne si iarta-ne pacatele, pentru Numele Tau ! Pentru ce sa zica neamurile: „Unde este Dumnezeul lor ?” Sa se stie inaintea ochilor nostri, printre neamuri, ca Tu razbuni sangele varsat al robilor Tai” ( vers. 9.10 ).
In Antichitate, biruinta asupra unui popor era privita ca fiind o infrangere a zeilor acelui popor. De aceea, vazand ruinele Cetatii Sfinte si ale templului, si vazandu-si poporul nimicit, Asaf avea o teama pe care o marturiseste deschis in Psalmul 79: Oare aceasta infrangere a poporului Israel nu Il va dezonora pe Dumnezeu ? Oare Numele Lui nu va fi vorbit de rau intre popoarele pagane ?
Daca Asaf doreste ca Dumnezeu sa intervina, izbavindu-Si poporul si razbunand crimele savarsite de vrajmasii sai, aceasta se intampla doar pentru ca Numele Sau sa fie indreptatit si respectat intre popoare. Acelasi lucru l-a cerut si Moise de doua ori in timpul Exodului, atunci cand mania lui Dumnezeu s-a aprins impotriva poporului razvratit ( vezi Exodul 32, 12; Numeri 14, 13-19 ).
Dincolo de dorinta de a fi izbaviti din necazurile si suferintele care se abat asupra lor, adevaratii copii ai lui Dumnezeu vor urmari intotdeauna un tel mult mai inalt: acela de a onora Numele lui Dumnezeu inaintea lumii. Ei tin la onoarea lui Dumnezeu mai mult chiar decat la propria lor viata, fapt care-i face capabili de orice sacrificiu.
Desigur, cand vrei sa iei apararea Numelui Sau nu vei recurge la orice mijloace: minciuna, inselatorie, violenta sau alte lucruri incompatibile cu caracterul Sau sfant. Adresandu-se prietenilor sai care-l invinovateau pe nedrept, Iov le atrage atentia tocmai asupra greselii pe care o faceau, aparand Numele lui Dumnezeu prin mijloace nedrepte: „Vreti sa vorbiti lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu ? Si sa spuneti minciuni ca sa-L aparati ? Vreti sa tineti cu El si sa faceti pe aparatorii lui Dumnezeu ? Daca va va cerceta El, va gasi bine oare ?” ( Iov 13, 7-9 ).
Daca Dumnezeu Insusi nu foloseste mijloace necinstite in apararea onoarei Sale, copiii Sai de ce le-ar folosi ? Poate neprihanirea sa fie aparata prin mijloace pacatoase ? Adevarul nu va avea niciodata nevoie sa fie sustinut de proptelele minciunii. Adevarul se sustine singur, pentru ca el este o valoare care nu va pieri niciodata.
Dupa rugaciunea de izbavire de sub apasarea si batjocurile vrajmasului, psalmistul priveste cu incredere in viitor. Finalul psalmului este o promisiune facuta lui Dumnezeu in numele intregului popor: „Si noi, poporul Tau, turma pasunii Tale, Te vom lauda in veci si vom vesti din neam in neam laudele Tale” ( vers. 13 ).
O promisiune care, daca va fi respectata, va fi onorata de Dumnezeu. Caci El nu ramane niciodata dator celor care-L onoreaza din convingere.
Lori Balogh
