Psalmul 80 – Rugăciune pentru o vie devastată

Psalmul 80 – Rugăciune pentru o vie devastată

Către mai-marele cântăreților. De cântat ca și „Crinii mărturiei”. Un psalm al lui Asaf 

1. „Ia aminte, Păstorul lui Israel, Tu, care povățuiești pe Iosif ca pe o turmă! Arată-Te în strălucirea Ta, Tu, care șezi pe heruvimi!
2. Trezește-Ți puterea, înaintea lui Efraim, Beniamin și Manase, și vino în ajutorul nostru!
3. Ridică-ne, Dumnezeule, fă să strălucească Fața Ta, și vom fi scăpați!
4. Doamne, Dumnezeul oștirilor, până când Te vei mânia, cu toată rugăciunea poporului Tău?
5. Îi hrănești cu o pâine de lacrimi și-i adapi cu lacrimi din plin.
6. Ne faci să fim mărul de ceartă al vecinilor noștri și vrăjmașii noștri râd de noi între ei.
7. Ridică-ne, Dumnezeul oștirilor! Fă să strălucească Fața Ta, și vom fi scăpați!
8. Tu ai adus o vie din Egipt, ai izgonit neamuri și ai sădit-o.
9. Ai făcut loc înaintea ei, și ea a dat rădăcini și a umplut țara.
10. Munții erau acoperiți de umbra ei și ramurile ei erau ca niște cedri ai lui Dumnezeu.
11. Își întindea mlădițele până la mare și lăstarii până la Râu.
12. Pentru ce i-ai rupt gardul acum, de-o jefuiesc toți trecătorii?
13. O râmă mistrețul din pădure și o mănâncă fiarele câmpului.
14. Dumnezeul oștirilor, întoarce-Te iarăși! Privește din cer și vezi! Cercetează via aceasta!
15. Ocrotește ce a sădit dreapta Ta și pe fiul, pe care Ți l-ai ales! …
16. Ea este arsă de foc, este tăiată! De mustrarea Feței Tale, ei pier!
17. Mâna Ta să fie peste omul dreptei Tale, peste fiul omului, pe care Ți l-ai ales!
18. Și atunci nu ne vom mai depărta de Tine. Înviorează-ne iarăși și vom chema Numele Tău.
19. Doamne, Dumnezeul oștirilor, ridică-ne iarăși! Fă să strălucească Fața Ta, și vom fi scăpați!”

 

Un psalm îndrăgit

     Psalmul 80 este unul dintre psalmii cei mai îndrăgiți de evrei și creștini deopotrivă. Bogăția și frumusețea metaforelor, dar și identificarea cu trăirile sufletești ale psalmistului, au făcut ca acest psalm să fie apropiat de sufletul tuturor celor care și-au văzut speranțele, așteptările, visurile și idealurile, poate chiar întreaga viață, devastate.

     În fața ruinelor propriei vieți, văzând cum totul se prăbușește în neant, nu poți decât să plângi. Să plângi și să te plângi înaintea unui Dumnezeu despre care ai senzația că te-a părăsit, întorcându-Și Fața de la tine.

Psalmul 80 este o lamentație scrisă într-o perioadă de dezastru național, o elegie deosebit de frumoasă și patetică, ce exprima trăiri sufletești intense. Este o rugăciune pentru redobândirea bunăvoinței lui Dumnezeu față de un popor pe care altă dată îl călăuzise, așa cum un păstor își călăuzește turma, și îl îngrijise, așa cum un vier își îngrijește via.

Despre autor, Asaf, nu știm prea multe amănunte. Se pare că numele Asaf nu se referă la o singură persoană, ci mai degrabă este un nume generic pentru o întreagă familie de leviți însărcinați cu lucrarea muzicală de la templu.

Cel mai renumit membru al acestei familii a fost, desigur, levitul Asaf, contemporan cu regele David ( vezi 1 Cronici 6, 39‑43; 15,16.17; 16, 4.5.37; 25, 1‑6 ). Urmașii lui au continuat lucrarea în calitate de profeți și cântăreți, atât în perioada Regatului divizat, cât și în timpul Exilului babilonian ( vezi 2 Cronici 20,14; 29, 12‑15; 35,15; Ezra 2,41 ), lăsându-ne moștenire câțiva psalmi de o frumusețe deosebită ( 50, 73‑82 ).

Dar indiferent cine este autorul Psalmului 80, pentru noi este important mesajul lui. Autorul cântă vremurile glorioase, dar apuse, ale poporului său, deplângând un prezent din care Dumnezeu pare să fie absent. Elegia are însă și o parte luminoasă: psalmistul nu se oprește privind la ruinele poporului său devastat, ci se îndreaptă cu încredere și speranță spre același Dumnezeu care fusese Izvorul tuturor binecuvântărilor din trecut.

În prezența ruinelor propriei vieți, unii aleg să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Alții însă aleg să se umilească înaintea Lui. În prezența razelor aceluiași soare, ceara se topește, în timp ce lutul se întărește. Este o problemă nu de predestinație, ci de alegere personală. Tu ce alegi când te plimbi plângând printre ruinele vieții tale?

O turmă și un Pastor

     Asemănarea lui Dumnezeu cu un păstor este o imagine des întâlnită în Biblie. Însă doar în acest psalm întâlnim apelativul „Păstorul lui Israel”: „Ia aminte, Păstorul lui Israel, Tu, care povățuiești pe Iosif ca pe o turmă ! Arată-Te în strălucirea Ta, Tu, care șezi pe heruvimi ! Trezește-Ți puterea înaintea lui Efraim, Beniamin și Manase, și vino în ajutorul nostru! Ridică-ne, Dumnezeule, fă să strălucească Fața Ta, și vom fi scăpați” ( vers. 1‑3 ).

Încă din primele versuri, psalmistul își exprimă dorința fierbinte ca mâna de păstor a lui Dumnezeu să se întindă din nou asupra „turmei” Sale, călăuzind-o și ocrotind-o așa cum se întâmpla odinioară, în vremurile glorioase ale istoriei poporului său.

În atmosfera psalmului plutește simțământul că poporul Israel a întrerupt legământul său cu Dumnezeul mântuirii, și de aici se naște dorința fierbinte ca acest legământ să fie reînnoit. Nu întâmplător, dorind reînnoirea legământului cu Dumnezeu, psalmistul amintește indirect de chivotul în care se aflau „tablele legământului” ( Exodul 34,28; Deuteronomul 4,13; 9,11 ) – cele două table de piatră, pe care Dumnezeu a scris Cele Zece Porunci cu propriul Sau deget.

Apelativul: „Tu care șezi pe heruvimi” este strâns legat de cel mai important obiect din templu: „chivotul mărturiei”, acolo unde prezența lui Dumnezeu se manifesta între cei doi heruvimi de aur de pe capacul chivotului ( vezi Exodul 25, 10‑22 ).

Nu este întâmplătoare nici amintirea lui Efraim, Manase și Beniamin dintre triburile lui Israel. Dacă Efraim și Manase, în calitate de fii ai lui Iosif, reprezentau triburile Regatului de Nord, Beniamin reprezenta triburile Regatului de Sud. Însă ceea ce este și mai semnificativ este faptul că toți cei trei sunt descendenții aceleiași mame: Rahela. Amintirea lor împreună scoate în evidență aspirația psalmistului după unitate.

Dumnezeu nu are mai multe popoare alese, ci unul singur. Despre acest popor, El afirmase în vremurile de odinioară: „Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt.” ( Exodul 19, 5.6 )

Marea durere a lui Asaf izvorăște din impresia că Dumnezeu a ațipit și S-a îndepărtat de poporul Său, devenind rece și insensibil la necazurile acestuia. Deși nu se îndoiește de caracterul lui Dumnezeu, totuși Asaf nu poate înțelege atitudinea Lui față de Israel. Psalmistul nu face cercetări și nu caută explicații, însă râvnește după acel timp în care în ochii lui Dumnezeu să se citească din nou bunăvoința și bunătatea față de Israel. Iar această dorință fierbinte o exprimă într-un refren pe care îl găsim, cu mici variații de exprimare, în versetele 3, 7 și 19: „Ridică-ne, Dumnezeule, fă să strălucească Fața Ta, și vom fi scăpați”.

„Până când, Doamne?

     Alături de întrebarea „De ce, Doamne?”, o altă întrebare tulburătoare se naște în mintea tuturor copiilor lui Dumnezeu care trec prin perioade prelungite de suferință: „Până când, Doamne?”: „Doamne, Dumnezeul oștirilor, până când Te vei mânia cu toată rugăciunea poporului Tău? Îi hrănești cu o pâine de lacrimi și-i adapi cu lacrimi din plin. Ne faci să fim mărul de ceartă al vecinilor noștri, și vrăjmașii noștri râd de noi între ei. Ridică-ne, Dumnezeul oștirilor! Fă să strălucească Fața Ta și vom fi scăpați!” ( vers. 4‑7 ).

     „Până când, Doamne?” este o întrebare justificată și firească, atâta vreme cât ea nu ascunde un reproș la adresa lui Dumnezeu pentru întârzierea cu care intervine în favoarea copiilor Săi. Foarte adesea, întrebarea se naște din diferența care există între prioritățile lui Dumnezeu și prioritățile noastre, între calendarul lui Dumnezeu și calendarul nostru. Dacă noi dorim să scăpăm de suferința care ne macină chiar în această clipă, dacă se poate, Dumnezeu dorește să elimine suferința definitiv din Creația Sa. Pentru noi, prioritatea este izbăvirea din propria noastră suferință; pentru Dumnezeu, prioritatea este eliminarea ei pentru totdeauna din viața tuturor creaturilor Sale.

Această diferență de priorități și de calendar ne face să-L percepem uneori greșit pe Dumnezeu, ca și când El ar fi uitat de noi și de problemele noastre, ca și când El ar rămâne rece și indiferent la suferința umană.

Însă atunci când reușim să trecem peste interesele noastre de moment, acceptând prioritățile cerului și calendarul după care lucrează Dumnezeu în gestionarea problemelor lumii, doar atunci dovedim maturitate spirituală și o credință veritabilă. Căci un creștin matur spiritual știe să aștepte clipa pe care cerul o consideră cea mai potrivită pentru a interveni.

Într-adevăr, „bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului” ( Plângerile lui Ieremia 3,26 ).

Via Domnului

     Dacă în prima parte a psalmului Dumnezeu este prezentat ca fiind „Pastorul lui Israel”, Cel care Se îngrijește ca „turma” Lui să fie călăuzită și ocrotită, în cea de-a doua parte o altă metaforă iese în evidență: Dumnezeu este „Vierul”, iar poporul Său este „via” Sa, adusă din Egipt și sădită în Țară promisă: „Tu ai adus o vie din Egipt, ai izgonit neamuri și ai sădit-o. Ai făcut loc înaintea ei, și ea a dat rădăcini și a umplut țara. Munții erau acoperiți de umbra ei și ramurile ei erau ca niște cedrii ai lui Dumnezeu. Își întindea mlădițele până la mare și lăstarii până la Râu” (vers. 8‑11).

Metafora „viei” este des întâlnită în Biblie, fiind folosită întotdeauna în dreptul poporului Israel ( vezi Isaia 5,1‑7; Osea 10,1 ). Însuși Mântuitorul se folosește de această metaforă, specificând că Tatăl este Vierul ( Ioan 15,1 ). Pe timpul lui Iisus, la intrarea în templu se afla o viță realizată din aur și argint, care îl simboliza pe Israel, ca o națiune rodnică și prosperă.

Dar de ce Israel este asemănat cu o vie și nu cu falnicii cedri ai Libanului, impresionanți prin măreția lor? Metafora nu este întâmplătoare. Israel trebuia să aducă mult rod și binecuvântare în mijlocul națiunilor lumii ( vezi Geneza 12, 1‑3 ). În caz contrar, acest popor și-ar fi pierdut menirea în planul lui Dumnezeu, devenind asemenea unei vițe care face struguri sălbatici. O astfel de vie sălbăticită nu mai folosește la nimic. Nici chiar drept combustibil.

Din nefericire, în lunga să istorie, acest popor a cunoscut nenumărate căderi spirituale, fapt care l-a determinat pe autorul Epistolei către evrei să ne îndemne să nu cădem și noi în aceeași „pildă de neascultare” ( Evrei 4,11 ).

Noul Testament vorbește de mai multe feluri de cădere:

– cădere în păcat: 2 Corinteni 11,29

– cădere de oboseala pe calea Domnului: Evrei 12,3; 2 Corinteni 4,1

– cădere într-o greșeală: Galateni 6,1

– cădere în ispită: Matei 26, 41

– cădere în neascultare: Evrei 4,11

– cădere din har: Galateni 5,4

– cădere din dragostea dintâi: Apocalipsa 2,5

Te vezi cumva într-una dintre situațiile de mai sus? Orice „cădere” produce răni, lăsând uneori urme pentru tot restul vieții. Însă există speranță. Dumnezeu este dispus să coboare de acolo, de pe tronul slavei Sale până la tine, și să te ridice din nou, să-ți pună picioarele pe stâncă și să-ți vindece rănile. Căci este scris: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” ( Isaia 57,15 ).

Trebuie doar să-I permiți să vină în viața ta. Dar nu uita: După ce te va ridica și-ți va vindeca rănile, lasă-L să te călăuzească pe drumul vieții, ca să nu cazi din nou.

O „vie” devastată

     Văzându-și poporul în suferință și călcat în picioare de străini, psalmistul are înaintea lui imaginea unei vii devastate de fiarele sălbatice. O vie al cărei gard a fost rupt de Însuși Dumnezeu, după cum profetiza Isaia în cântărea lui despre „Via Domnului”: „Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele; îi voi smulge gardul ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii, nu va mai fi curățită, nici săpată, spini și mărăcini vor crește în ea! Voi porunci norilor să nu mai ploaie peste ea.” ( Isaia 5, 5.6 ).

Marea dilemă a psalmistului este exprimată într-o întrebare adresată lui Dumnezeu: „Pentru ce i-ai rupt gardul acum, de o jefuiesc toți trecătorii? O râmă mistrețul din pădure și o mănâncă fiarele câmpului… Ea este arsă de foc, este tăiată ! De mustrarea Feței Tale, ei pier!” ( vers. 12.13.16 ).

Asaf nu găsește răspuns la întrebările sale și, poate mai surprinzător decât orice este afirmația că Dumnezeu Se mânie chiar la rugăciunea poporului Său ( vers. 4 ). Nu știm dacă psalmistul și-a rezolvat această dilemă, însă Scriptura ne oferă suficientă lumina în această privință.

Atunci când închinarea pe care omul o aduce lui Dumnezeu, cu tot ce implică ea: sărbători, ritualuri, sacrificii, rugăciuni etc., este însoțită de nedreptate și lipsa dragostei, o astfel de închinare nu doar că este inutilă, dar ea devine chiar o scârbă înaintea cerului.

     „Ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre?”, zice Domnul. „Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor și de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor și țapilor. Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri ca să-Mi spurcați curțile? Nu mai aduceți daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu mai vreau luni noi, sabate și adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi și oricât de mult v-ați ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge” ( Isaia 1, 11‑15 ).

Mergând pe aceeași idee, înțeleptul Solomon ajunge la surprinzătoarea concluzie că „dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă” ( Proverbe 28,9 ).

Marele adevăr pe care nu l-a înțeles poporul evreu la acea dată, nici Asaf în momentul scrierii psalmului – un adevăr pe care nu-l înțeleg nici astăzi milioane de creștini – este acela că Dumnezeu nu poate fi cumpărat cu ritualuri, sacrificii, ceremonii, pelerinaje sau fapte de caritate. El nu poate fi mituit nici măcar cu rugăciunile celor nesinceri.

Formalismul religios este cea mai mare amăgire în care poate cădea un om. Iar acel om poate fi oricine: poți fi tu, pot fi chiar eu. Iar dacă „via” propriei tale existente este devastată, oprește-te din alergarea ta fără noimă și întreabă-te: Unde am greșit? Ce nu a fost bine în relația mea cu Dumnezeu? De ce a îngăduit El că viața mea să devină o ruină?

Însă, după ce vei pune aceste întrebări, nu te opri aici ! Întoarce-ți fața spre Dumnezeu, recunoaște-ți greșelile și ai încredere că te va primi din nou. El va ridica din nou „gardul” împrejurul „viei” tale, va alunga „fiarele sălbatice” care ți-au devastat viața și te va face din nou o vie roditoare pentru Împărăția Sa.

Psalmul 80 se încheie într-o atmosferă de rugăciune plină de încredere: „Dumnezeul oștirilor, întoarce-Te iarăși ! Privește din cer și vezi! Cercetează via aceasta! Ocrotește ce a ridicat dreapta Ta… Și atunci nu ne vom mai depărta de Tine. Înviorează-ne iarăși și vom chema Numele Tău. Doamne, Dumnezeul oștirilor, ridică-ne iarăși ! Fă să strălucească Fața Ta și vom fi scăpați” ( vers. 14.15.18.19 ).

Lori Balogh