Psalmul 81 – O invitație la reînnoirea legământului

Psalmul 81 – O invitație la reînnoirea legământului

Către mai-marele cântăreților. De cântat pe ghitit. Un psalm al lui Asaf

1. „Cântați cu veselie lui Dumnezeu, care este tăria noastră! Înălțați strigăte de bucurie Dumnezeului lui Iacov!
2. Cântați o cântare, sunați din tobă, din harpă cea plăcută și din alăută!
3. Sunați din trâmbiță la luna nouă, la luna plină, în ziua sărbătorii noastre!
4. Căci aceasta este o lege pentru Israel, o poruncă a Dumnezeului lui Iacov.
5. El a rânduit sărbătoarea aceasta pentru Iosif, când a mers împotriva țării Egiptului… Atunci am auzit un glas, pe care nu l-am cunoscut:
6. „I-am descărcat povara de pe umăr și mâinile lui nu mai țin coșul.
7. Ai strigat în necaz și te-am izbăvit; ți-am răspuns în locul tainic al tunetului și te-am încercat la apele Meriba.
8. Ascultă, poporul Meu, și te voi sfătui, Israele, de M-ai asculta!
9. Niciun dumnezeu străin să nu fie în mijlocul tău și să nu te închini înaintea dumnezeilor străini!
10. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului; deschide-ți gura larg, și ți-o voi umple!
11. Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a ascultat.
12. Atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor și au urmat sfaturile lor.
13. O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele!
14. Într-o clipă aș înfrunta pe vrăjmașii lor, Mi-aș întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor;
15. cei ce urăsc pe Domnul l-ar linguși, și fericirea lui Israel ar dăinui în veci.
16. L-aș hrăni cu cel mai bun grâu și l-aș sătura cu miere din stâncă.”

Un imn de Anul Nou

     Scris de Asaf, unul dintre leviții însărcinați cu lucrarea muzicală de la sanctuar, Psalmul 81 a fost destinat pentru a fi cântat cu ocazia unei mari sărbători religioase iudaice, cel mai probabil cu ocazia Sărbătorii Corturilor. El este folosit și astăzi în serviciile de închinare din sinagogi, caă rugăciune de dimineață în ziua Anului Nou iudaic.

Psalmul 81 este structurat în două părți distincte. În prima parte ( vers. 1‑5 ), cel ce vorbește este omul, în timp ce în a doua parte ( vers. 6‑16 ), Cel ce vorbește este Dumnezeu. Psalmul începe cu o invitație la închinare în zi de sărbătoare, într-o atmosferă de bucurie spontană, naturală. Autorul continuă apoi să explice însemnătatea sărbătorii, făcând apel la evenimente de seamă din istoria poporului evreu, dar și la experiența tristă a neascultării de Dumnezeu. Finalul psalmului este o invitație făcută poporului de a reînnoi legământul cu Dumnezeu pentru a se putea bucura din nou de binecuvântările Sale bogate.

Din versurile psalmului emană un parfum deosebit: cel al harului divin, care face pentru om ceea ce el nu merită și nu ar putea face pentru sine niciodată. Deși este amintită necredincioșia lui Israel față de legământul încheiat cu Dumnezeu, totuși El își oferă întreaga disponibilitate de a reînnoi acest legământ și de a binecuvânta din nou poporul Său.

Dintr-o anumită perspectivă, Psalmul 81ne ajută să pătrundem în inima de Tată a lui Dumnezeu, gata să ofere copiilor Săi tot ce este mai bun, atât pe plan material, dar mai ales pe plan spiritual. De un astfel de Dumnezeu merită să te apropii cu încredere și cu inima plină de o bucurie sfântă.

O închinare „veselă”

     În partea de lume în care trăim, închinarea este asociată adesea cu imaginea chipurilor prelungi, slabe și triste din iconografia bizantină. Iar atunci când îi vedem pe credincioșii din alte culturi exprimându-și bucuria ( chiar veselia ) în timp ce se închină lui Dumnezeu, suntem gata să-i condamnăm pentru aparenta lor lipsă de respect față de sfințenia lui Dumnezeu.

Contrar acestui clișeu pe care ni l-am format, Psalmii ne dezvăluie un mod de închinare plăcută, din care nu lipsește bucuria autentică și chiar veselia nevinovată. Debutul Psalmului 81 se înscrie în aceeași linie a unei închinări într-o atmosfera străbătută de bucuria comuniunii cu un Dumnezeu atât de minunat.

     „Cântați cu veselie lui Dumnezeu, care este tăria noastră! Înălțați strigăte de bucurie Dumnezeului lui Iacov! Cântați o cântare, sunați din tobă, din arfă cea plăcută și din alăută! Sunați din trâmbiță la luna nouă, la luna plină, în ziua sărbătorii noastre!” ( vers. 1‑3 ).

Chemarea la închinare este sinceră și plină de ardoare. Dumnezeul lui Israel merită tot ce este mai bun în închinare, pentru că El Însuși oferă tot ce este mai bun poporului Său. Bucuria și veselia închinătorilor nu este forțată, ci spontană, naturală. Dacă Dumnezeu ar fi rece, distant, aspru și sever, oare ar putea cineva să se apropie de El cu bucurie și veselie?

Nicidecum! De zeii cei răi oameni se apropie cu teamă, uneori chiar cu groază. Doar de un Dumnezeu „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care-Și ține dragostea până în mii de neamuri de oameni și iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” ( Exodul 34, 6.7 ) te poți apropia cu bucurie și cu inima liberă de orice teamă.

Iată de ce modul în care ne închinăm lui Dumnezeu arată cât de mult Îl cunoaștem. Sau, dimpotrivă, arătă cât de ignoranți suntem în această privință. Dar, ca în orice demers, și aici pot exista extreme. Bucuria și veselia care însoțesc închinarea noastră nu trebuie să treacă dincolo de limitele bunului simț.

O prea mare familiaritate poate dăuna relației, căci, deși suntem copii ai lui Dumnezeu, nu ne putem permite să facem aceleași gesturi pe care le fac copiii față de părinții sau bunicii lor, cărora le sar în poală când vor, pe care-i trag de mustăți sau le țipă în urechi. Bucuria închinării nu înseamnă lipsă de respect sfânt. Dimpotrivă!

Legea sărbătorii

     „Căci aceasta este o lege pentru Israel, o poruncă a Dumnezeului lui Iacov. El a rânduit sărbătoarea aceasta pentru Iosif, când a mers împotriva țării Egiptului” ( vers. 4.5 ).

Asocierea dintre cei doi termeni: „lege” și „sărbătoare” poate apărea nepotrivită, gândindu-ne la regimurile tiranice, în care cei care guvernează impun poporului tot felul de sărbători după bunul lor plac.

Lucrurile sunt însă cu totul diferite în cazul guvernării divine. Când El ne poruncește să păzim anumite sărbători, El are în vedere câteva obiective bine definite:

1) Sărbătorile stabilite de Dumnezeu sunt memoriale ale unor evenimente istorice în care El a intervenit în favoarea poporului Său. Sărbătorile nu Îi sunt necesare Lui, ci omului, căci omul are nevoie să conștientizeze mereu călăuzirea divină de-a lungul întregului drum parcurs. Efectul acestei conștientizări este dobândirea unei încrederi din ce în ce mai mari în călăuzirea Lui în viitor.

2) Din cauza naturii noastre decăzute, avem tendința de a uita chiar și cele mai importante momente în care am simțit mâna lui Dumnezeu în viața noastră. Din această perspectivă, sărbătoarea are menirea să ne readucă în memorie acele lucruri, evenimente și experiențe pe care nu trebuie să le uităm.

3) Viața trepidantă a secolului în care trăim ne aduce în situația de a uita să ne bucurăm de adevăratele valori. Ca o consecință, Dumnezeu este nevoit să ne poruncească să ne bucurăm „în ziua sărbătorii noastre” ( vers. 3 ), lăsând la o parte temerile și grijile noastre.

Dar poate fi poruncită bucuria? Poți să-i ceri unui om să se bucure, dacă el nu găsește în sine însuși resurse pentru o astfel de atitudine? Întrebarea este înrudită cu o altă întrebare: Poate fi poruncită dragostea? Poți să-i ceri unui om să iubească, dacă el nu o face din inimă? Și totuși, Dumnezeu ne poruncește să iubim, atât pe El, cât și pe semenii noștri ( vezi Deuteronomul 6,5; Matei 22, 37‑39 ).

Însă ori de câte ori Dumnezeu ne poruncește ceva, El asigură și condițiile ca acea poruncă să fie împlinită. Dacă El ne cere să iubim, aceasta o face după ce „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” ( Romani 5,5 ). Iar dacă El ne cere să ne bucurăm în timpul sărbătorilor rânduite de El, aceasta se întâmplă pentru că Duhul Sfânt care ne-a fost dat aduce cu Sine roada Sa. Iar una dintre roadele Duhului este și bucuria ( vezi Galateni 5, 22 ).

Așadar, „bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: „Bucurați-vă!” ( Filipeni 4,4 ). Este plăcerea Tatălui ceresc să-I vadă pe copiii Săi bucuroși, împliniți și fericiți.

Crâmpeie de istorie sacră

     Partea centrală a Psalmului 81 readuce în atenția poporului câteva momente-cheie din istoria sa. Numele lui Iosif este folosit doar ca simbol al întregului popor Israel, dat fiind faptul că prin el Dumnezeu Și-a salvat poporul de foamete și nimicire.

Afirmația că Dumnezeu „a mers împotriva țării Egiptului” ( vers. 5 ) este o aluzie la cele zece plăgi trimise de El împotriva egiptenilor, fiind vizată în mod deosebit plaga a zecea. Eliberarea din robie – una dintre cele mai crunte care au existat vreodată – este descrisă sugestiv în versetul 6: „I-am descărcat povara de pe umăr și mâinile lui nu mai țin coșul”.

Versetul face aluzie la sclavii din Egipt care își purtau poverile pe umăr. Cât privește „coșul”, acesta era probabil cel în care sclavii purtau lutul din care urmau să confecționeze cărămizi pentru construcțiile egiptene.

Continuând rememorarea evenimentelor din timpul Exodului, Dumnezeu spune: „Ai strigat în necaz și te-am izbăvit, ți-am răspuns în locul tainic al tunetului și te-am încercat la apele Meriba” ( vers. 7 ).

Istoria sacră consemnează: „După multă vreme, împăratul Egiptului a murit și copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei și scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor și Și-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel și a luat cunoștință de ei” ( Exodul 2, 23‑25 ).

Dumnezeu nu S-a mulțumit să constate starea deplorabilă în care ajunsese poporul Său din cauza robiei, ci El a trecut la acțiune, eliberând poporul prin minuni unice în istoria lumii. Apoi, după ce l-a eliberat pe Israel din cea mai cruntă robie care a existat vreodată, după ce i-a ridicat fruntea pentru a privi drept și cu demnitate, Dumnezeu i-a vorbit „în locul tainic al tunetului”. Metafora face aluzie cel mai probabil la darea Legii pe Sinai, în mijlocul unor fenomene ale naturii impresionante ( vezi Exodul 19, 17‑19 ).

Cât de impresionant lucrează Dumnezeu cu omul! Întâi îl eliberează pe Israel din robia egipteană, apoi îi dă Legea pe care putea să o păzească în calitate de popor liber. Întâi harul, apoi ascultarea! Nici har fără ascultare, dar nici ascultare fără har!

Același lucru, însă la o scara infinit mai mare, l-a făcut Iisus Christos, Mântuitorul. Întâi El ne-a eliberat din robia păcatului prin propria Sa moarte, apoi ne arată Legea Sa, pe care cel eliberat trebuie să o păzească pentru a nu deveni din nou rob al păcatului. Păzind această Lege, avem garanția că nu vom mai ajunge niciodată robi ai împărăției întunericului din care am fost salvați.

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”

     În pofida înclinației spre răzvrătire a poporului Israel, Dumnezeu încă îl considera poporul Său: „Ascultă, poporul Meu, și te voi sfătui, Israele, de M-ai asculta!” ( vers. 8). Nu, Dumnezeu nu renunță atât de ușor la poporul Său și la planurile Sale cu el. Pentru ca cineva să fie pierdut pentru veșnicie, trebuie să se lupte o viață întreagă cu Duhul Sfânt, refuzând apelurile Lui repetate. Doar în veșnicie, când vom avea acces la informații complete care ne lipsesc acum, ne vom da seama cât de ușor este să fii mântuit, și cât de greu este să fii pierdut.

Amintirea Sinaiului și a Legii date de Dumnezeu cu acea ocazie este de fapt o rememorare a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul Său. Conform acestui legământ, Dumnezeu urma să fie Dumnezeul lui Israel, iar poporul Israel urma să fie „o împărăție de preoți și un neam sfânt” ( Exodul 19,6 ).

În cadrul acestui legământ, nimeni nu trebuia să se interpună între Dumnezeu și poporul Său: „Niciun dumnezeu străin să nu fie în mijlocul tău și să nu te închini înaintea dumnezeilor străini! Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului; deschide-ți gura larg și ți-o voi umplea” ( vers. 9.10 ).

Credincioșia lui Israel față de legământul încheiat la Sinai urma să-i aducă o mulțime de binecuvântări, iar eliberarea din robia egipteană trebuia să fie însoțită de împlinirea tuturor nevoilor lor, materiale și spirituale.

Din nefericire, poporul a călcat acest legământ la doar câteva zile după ce fusese încheiat, atrăgând asupra sa consecințele neascultării: „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a ascultat. Atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor, și au urmat sfaturile lor” ( vers. 11.12 ).

Dumnezeu nu Se luptă la nesfârșit cu inimile răzvrătite ale oamenilor ( vezi Geneza 6,3 ). Există un timp de har, dar există și o limită a îndurării Sale, limită dincolo de care nu mai este posibilă mântuirea. Guvernarea lui Dumnezeu se bazează pe libertatea de alegere a fiecărei creaturi inteligente, de aceea, El avertizează asupra consecințelor neascultării și răzvrătirii, dar nu forțează pe nimeni să asculte.

Iată eternul naturii umane: omul promite mult în momente de exaltare spirituală, dar uită repede ce a promis, dovedind necredincioșie în orice tip de relație, fie că e vorba de relații interumane, fie de relația cu Dumnezeu.

Cu toate acestea, putem fi mângâiați cu gândul exprimat de apostolul Pavel: „Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” ( 2 Timotei 2,13 ).

Aceasta este „ancora” nădejdii noastre. Aceasta este „stâncă” pe care putem clădi destinul nostru veșnic, căci aceasta „stâncă” nu se va clătina niciodată.

Reînnoirea legământului

     Finalul Psalmului 81 este o invitație făcută de Dumnezeu poporului Său de a reînnoi legământul cu El. Nu este o invitație directă, ci mai degrabă o aluzie delicată, care are menirea să atingă corzile sensibile ale ființei umane: „O! de M-ar ascultă poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aș înfrunta pe vrăjmașii lor, Mi-aș întoarce mâna împotriva protivnicilor lor; cei ce urăsc pe Domnul L-ar linguși, și fericirea lui Israel ar dăinui în veci. L-aș hrăni cu cel mai bun grâu, și l-aș sătura cu miere din stâncă” ( vers. 13‑16 ).

Dacă eternul naturii umane constă în necredincioșia față de Dumnezeu, într-o viață decăzută și duplicitară, prin contrast, eternul naturii divine este credincioșia față de legământul încheiat cu omul.

În pofida căderilor repetate ale omului, Dumnezeu este mereu dispus să-l primească cu brațele deschise, să reînnoiască legământul Său cu el și să-i umple viața cu binecuvântări. Și nu orice binecuvântări, ci cele mai bune din câte există. În generozitatea divină nu există nicio urmă de zgârcenie, fie că e vorba de binecuvântări materiale ( „cel mai bun grâu”, „mierea din stâncă” – vers. 16 ), fie că e vorba de binecuvântări spirituale ( „fericirea lui Israel ar dăinui în veci” – vers. 15 ).

Dacă și tu ai făcut experiența tristă a ruperii legământului cu Dumnezeu, și vrei să te întorci la El, nu ezita! Întoarce-te cât mai curând! El te așteaptă cu brațele deschise, asemenea tatălui care scruta orizontul în așteptarea fiului risipitor. Îl vei găsi în același loc în care L-ai părăsit. Și de acolo, El vrea să continuați drumul împreună, o veșnicie întreagă.

Lori Balogh