Puterea crucii
„Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii.”
Ioan 12,32
O perspectivă neobișnuită
Din perspectiva unei lumi răzvrătite împotriva lui Dumnezeu, creștinismul este clădit pe o „nebunie”: „nebunia propovăduirii crucii” (vezi 1 Corinteni 1,21). Observația aceasta nu-i aparține unui om oarecare, ci apostolului Pavel, cel mai mare teolog al creștinismului și cel care se recunoștea pe sine ca făcând parte dintre cei „nebuni pentru Christos” (vezi 1 Corinteni 4,10).
Argumentul său? „Noi propovăduim pe Christos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, iar pentru neamuri este o nebunie” (1 Corinteni 1,23). De ce a ales el aceasta „nebunie” în locul înțelepciunii lumii, pe care o cunoștea bine din lecțiile pe care le învățase la picioarele marelui erudit Gamaliel?
Pentru că pentru el, „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii; și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii.” Și, de asemenea, pentru că era conștient că „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari” (1 Corinteni 1,25.27).
Să ne imaginăm că am fi trăit în primul secol al erei creștine, în deceniile care au urmat răstignirii Mântuitorului. Fie că am fi fost iudei, închinători ai adevăratului Dumnezeu, fie că am fi făcut parte dintre neamuri, închinându-ne la mulțimea de zei ai Antichității, oare ce atitudine am fi avut dacă cineva ne-ar fi spus că mântuirea noastră nu e legată nici de eforturile noastre de a fi mai buni, nici de sacrificiile făcute pentru Dumnezeu, și nici de mijlocirea preoților noștri, ci de un „Anonim” care și-a sfârșit viața pe o cruce a rușinii, undeva în ținuturile Palestinei?
Nu am fi considerat această veste o nebunie? Astăzi, după două milenii de istorie creștină, după ce au curs râuri de cerneală pentru a scrie lucrări de apologetică creștină, și trăind într-un mediu creștin, într-o țară creștină și pe un continent (încă) creștin, ni se pare firesc să acceptăm adevărul mântuirii prin jertfa de pe Calvar. Dar dacă am fi trăit atunci, în acele zile în care creștinismul era încă în fașă, și când prejudecățile și opoziția lumii erau atât de mari?
Adevărul este că crucea de pe Golgota poate fi privită din două perspective total diferite. Dacă pentru lumea secularizată ea reprezintă o nebunie, un fapt irațional, fără sens și bizar, „pentru cei chemați, fie iudei, fie greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 23.24).
Perspectiva din care privim crucea contează mult, căci de ea se leagă filosofia noastră de viață, relația noastră cu Creatorul și, în final, mântuirea sufletelor noastre. Nu voi uita niciodată ziua în care, foarte tânăr fiind, mă aflam în fața conducerii unei mari întreprinderi în care lucram, pentru a da socoteală pentru credința mea. După lungi și nenumărate încercări ale șefilor mei de a mă convinge să renunț la convingerile mele religioase, un medic psihiatru, prezent și el în acea ocazie, mi-a spus: „Lori, ești nebun!”
Caracterizarea lui nu m-a surprins. În acele clipe, Duhul Sfânt mi-a adus în memorie chiar cuvintele lui Pavel din prima sa Epistolă către corinteni și tot El mi-a dat curajul să le spun: „Doamnă doctor, nu mă miră această caracterizare, căci dumneavoastră și cu mine trăim în două lumi total diferite, având valori total diferite. În Biblie stă scris: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1,18). De aceea, doamnă doctor, nu mă miră că mă considerați nebun…”
Crucea ca „înălțare”
Dar oare din ce perspectivă a privit Însuși Mântuitorul crucea de pe Calvar, spre care S-a îndreptat fără ezitări și fără teamă încă din primii ani ai vieții?
Cu puține zile înainte de patima Sa, după ce Ființa Sa a fost înviorată de bucuria de a fi căutat de câțiva greci care doreau să-L cunoască (vezi Ioan 12,20.21), Mântuitorul a rostit câteva cuvinte înaintea norodului. Printre altele, El le-a spus ascultătorilor Săi: „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12,32).
La care „înălțare” se referea El: la înălțarea la cer după moartea și învierea Sa? Versetul imediat următor ne lămurește în această privință: „Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.” (vers.33). Așadar, „înălțarea” la care făcea referire Mântuitorul nu era aceea de după înviere, ci „înălțarea” pe cruce.
De regulă, vorbim despre „înălțarea” cuiva atunci când o persoană este avansată în grad, în funcție și în renume. Despre Haman, dușmanul de temut al iudeilor pe vremea Esterei, stă scris că împăratul Ahașveroș „l-a ridicat la putere… l-a ridicat în cinste și a pus scaunul lui mai presus de scaunele tuturor căpeteniilor care erau lângă el” (Estera 3,1)
Cartea Genezei ne vorbește despre înălțarea lui Iosif la curtea lui faraon, de la statutul de rob întemnițat la cel de prim-ministru al celei mai civilizate țări din regiune: „Faraon a zis lui Iosif: „Uite, îți dau stăpânire peste toată țara Egiptului. „Faraon și-a scos inelul din deget și l-a pus în degetul lui Iosif; l-a îmbrăcat cu haine de in subțire și i-a pus un lanț de aur la gât. L-a suit în carul care venea după al lui și strigau înaintea lui: „În genunchi!” Astfel i-a dat faraon stăpânire peste toată țara Egiptului” (Geneza 41,41‑43).
Și profetul Daniel a cunoscut o înălțare asemănătoare după ce i-a descoperit împăratului Nebucadnețar visul acestuia împreună cu tâlcuirea lui: „Apoi împăratul a înălțat pe Daniel și i-a dat daruri multe și bogate; i-a dat stăpânire peste tot ținutul Babilonului și l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înțelepților Babilonului” (Daniel 2,48).
Da, acesta este sensul pe care-l avem în vedere atunci când vorbim despre „înălțarea” cuiva, asociindu-i acestui termen ideea de creștere în putere, influență, bogăție și faimă. Cu greu ne-am putea gândi că cineva ar putea fi „înălțat” în felul acesta fiind răstignit pe o cruce, nu-i așa? Unde este puterea, când mâinile și picioarele celui răstignit sunt pironite pe cruce? Unde este bogăția, când până și hainele celui răstignit sunt confiscate de călăi? Și unde este faima, când crucea este, prin definiție, instrumentul care aduce cea mai rușinoasă moarte?
Și totuși, referindu-Se la moartea Sa, care urma să survină peste doar câteva zile, Iisus vorbea de ea ca despre o „înălțare”. Ciudată perspectivă! Să privești crucea ca pe un tron, suferința ca pe un privilegiu înalt, și umilința, rușinea și ocara ca pe o înălțare în fața oamenilor! Nu este aceasta o „nebunie”?
Din perspectivă omenească, da, pare o nebunie. Însă din perspectivă cerească, „nebunia” aceasta este mai înțeleaptă decât toată înțelepciunea omenească adunată la un loc. Dacă astăzi milioane de oameni își pun nădejdea în mântuire, aceasta se datorează „nebuniei propovăduirii crucii” și gândului lui Iisus Christos care a privit crucea nu ca pe o rușine, nici ca pe o pierdere, ci ca pe o „înălțare” spre cea mai înaltă poziție: aceea de Miel de jertfă pentru omenirea decăzută.
Doar un Fiu de Dumnezeu putea gândi în felul acesta. Iar aceia care vor să-L urmeze, vor ajunge și ei să privească crucea nu ca pe o rușine, ci ca pe un motiv de laudă și de înălțare înaintea lui Dumnezeu.
Lecția de fizică
Cine nu-și amintește de acea lecție de fizică în care profesorul s-a prezentat înaintea clasei cu un magnet, o foaie albă de hârtie și puțină pilitură de fier? Demonstrația era evidentă: magnetul are putere să atragă la sine particulele de fier, oricât de împrăștiate ar fi pe coala de hârtie. Este o forță irezistibilă, inexplicabilă și invizibilă, dar cât se poate de reală. Chiar dacă nu poate fi percepută prin simțurile noastre obișnuite, forța magnetului își face simțită prezența prin efectele ei.
La fel de irezistibilă, invizibilă și inexplicabilă, însă la o scara infinit mai mare, este și forța de atracție a crucii lui Christos. Acest instrument de tortură, considerat rușinos în societatea antică, a demonstrat de-a lungul celor două milenii de istorie creștină infinita sa putere de a-i atrage pe oameni la Dumnezeu și la mântuire. Desigur, când vorbim de puterea de atracție a crucii nu ne referim la cruce ca obiect material, ci la Persoana care Și-a dat viața de bunăvoie pe lemnul ei.
Milioane de oameni s-au lăsat atrași de puterea crucii, regăsindu-și, prin intermediul ei, sensul vieții și bucuria de a veni în contact cu manifestarea supremă a dragostei lui Dumnezeu. De ce, totuși, nu toți oamenii se lasă atrași de puterea crucii? De ce și astăzi, după două milenii de istorie creștină, în care cunoștința a crescut și apologetica creștină este atât de abundentă, sunt atâția oameni care rămân indiferenți în fața crucii lui Christos, văzând în ea o „nebunie”, și nu înțelepciunea unui Dumnezeu iubitor care dorește mântuirea lumii?
Răspunsul îl putem afla din aceeași oră de fizică: magnetul exercită aceeași forță de atracție asupra tuturor lucrurilor din jur, însă numai fierul se lasă atras de el. Bucățile de lemn, plastic, celuloză sau stofă rămân inerte în fața acestei forțe. Așadar, problema nu se află la „magnet”, ci ea trebuie identificată în natura „obiectelor” care nu se lasă atrase.
Cineva ar putea obiecta: „Ei bine, dacă unii oameni nu sunt atrași de crucea lui Christos, de Dumnezeu și de religie, ce vină au ei? Așa e natura lor. După cum lemnul, lâna, plasticul și alte materiale nu sunt atrase de forța magnetică, nici acești oameni nu sunt atrași de subiectele spirituale.”
Desigur, așa ar sta lucrurile dacă oamenii ar fi doar materie. Ei sunt însă ființe înzestrate cu libertate de alegere, și dacă unii nu manifestă niciun interes față de mântuire și valorile veșnice, aceasta își are cauza în propriile decizii. Astfel de oameni nu sunt atrași de puterea crucii lui Christos pentru simplul motiv că ei nu vor să se lase atrași de ea. Și nu vor să se lase atrași de cruce pentru că statutul de copil al lui Dumnezeu implică responsabilitate, iar responsabilitatea presupune renunțarea la unele lucruri, idei și obiceiuri la care țin mult.
Mântuitorul spunea: „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12,32). E demn de subliniat faptul că Iisus vorbește de o atracție pe care crucea o exercită asupra tuturor oamenilor, nu doar asupra celor „aleși” de El, nu doar asupra unor oameni înclinați spre lucrurile spirituale.
Dacă în calitatea Sa de Creator, Iisus ar fi știut că unii oameni nu pot fi niciodată atrași spre Dumnezeu din cauza unei naturi de care ei nu sunt responsabili, ce rost ar mai avea încercarea Sa de a-i atrage pe toți? Dumnezeu nu face niciodată lucruri inutile sau de complezență. Dacă Mântuitorul Și-a propus ca prin cruce să-i atragă pe toți oamenii la mântuire, fără excepție, înseamnă că există ceva subiectiv în atitudinea lor, ceva care îi face să rămână impasibili față de jertfa de pe Calvar.
Iar acel „ceva” este liberul arbitru. Iată de ce Dumnezeu, care este garantul libertății de alegere a ființelor create, ne pune mereu înainte îndemnul plin de dragoste părintească: „Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta” (Deuteronomul 30,19).
Sau cu alte cuvinte: „Îți pun înainte două alternative: să te lași atras de puterea crucii sau să refuzi acest lucru; să crezi în Iisus Christos, primindu-L ca Domn și Mântuitor al vieții tale, sau să Îl ignori total, văzându-ți mai departe de drum. Alegerea îți aparține, însă nu uita un lucru: ești responsabil pentru alegerea ta. Și pentru că ești responsabil, „să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată… Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 11, 9.14).
Atracția crucii
Creștinismul traversează poate cea mai mare criză de la apariția lui până în prezent. Putem vorbi deja de o „epocă post-creștină”, căci pericolele care până mai ieri se aflau la porțile creștinismului, amenințându-i existența, deja i-au străpuns zidurile, făcând ravagii în mijlocul său.
Islamizarea evidentă și treptată a Europei, secularizarea societății occidentale, promovarea evoluționismului pe toate căile, începând cu mass-media și terminând cu educația în școli, și nu în ultimul rând renunțarea treptată la principiile creștine (vezi redefinirea noțiunilor de familie și căsătorie din lumea occidentală) ne arată că deja „calul troian” se află în mijlocul creștinismului.
Speriați de lipsa tot mai evidentă de interes a creștinilor față de activitățile bisericii, de absenteismul de la serviciile de cult, urmat de închiderea unui număr tot mai mare de locașuri de cult, precum și de invazia religiilor orientale, tot mai mulți lideri creștini recurg la tot felul de strategii pentru a-și atrage enoriașii în activitățile bisericii.
În sensul acesta, sunt organizate tot felul de concerte, tombole, concursuri și alte metode „revoluționare” de a-i atrage pe oameni la biserică. Un exemplu în acest sens este Lawrence Bishop II, pastorul bisericii penticostale Solid Rock din Ohio, care a avut chiar ideea de a organiza un rodeo pentru enoriașii săi în propria sa biserică, într-un spațiu special amenajat. Spectacolul îmblânzirii taurului i-a servit ca ilustrație la predica cu titlul „Cucerirea bestiei” (1)
Alții au inventat conceptul de „biserică gonflabilă”, prima de acest fel fiind „umflată” în Anglia în 2003. Astăzi, plajele din Italia sunt pline de asemenea „biserici” care se pot umfla sau dezumfla la nevoie, asemenea unui colac de salvare. Unele dintre ele găzduiesc chiar evenimente importante, cum sunt cununiile religioase. Principiul care stă la baza acestei idei? Dacă nu vin oamenii la biserică, vine biserica la ei.
Care este rezultatul tuturor acestor metode omenești de a-i atrage pe oameni la Dumnezeu? Poate că pe moment acești lideri religioși reușesc să salveze aparențele. Însă a salva cantitatea în detrimentul calității este o mare eroare. Cu atât mai mare cu cât aici vorbim de lucruri spirituale, care vizează nu doar această viață, ci și veșnicia.
V-ați dori să aveți frați de credință care vin la biserică doar pentru că acolo pot asculta un concert de muzică rock sau pot participa la un rodeo? Ce calitate spirituală au acei creștini care sunt atrași în bisericile lor de altceva decât de crucea lui Christos?
Sunt pe deplin convins că dacă pe un om nu-l atrage crucea pe care S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, în acest Univers nu există nimeni și nimic care să-l atragă cu adevărat spre Dumnezeu și mântuire. De aceea, convins de acest mare adevăr, pe care l-a experimentat în propria sa viață, apostolul Pavel spunea: „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Iisus Christos, și pe El răstignit” (1 Corinteni 2,2).
Crucea și misiunea creștină
Domnul Iisus Christos spunea că după înălțarea Sa pe cruce îi va atrage la Sine pe toți oamenii. Întrebarea care se pune este: Un urmaș al Său devotat poate atrage alți oameni la Christos?
Răspunsul este și „Da” și „Nu”. Paradoxul situației îl putem înțelege din aceeași lecție de la ora de fizică. Un cui atras de magnet dobândește aceeași forță de atracție ca și magnetul, atrăgând spre sine alte cuie. Condiția este ca acel cui să rămână lipit de magnet. Odată desprins de el, el își pierde forța de atracție și toate celelalte cuie care fuseseră legate de el vor cădea.
Poate că această ilustrație pare banală pentru unii, însă ea conține un mare adevăr spiritual. Atâta vreme cât un om are o relație bună cu Dumnezeu, privind la cruce ca la singura lui speranță de mântuire, el este „magnetizat” și are puterea de a-i atrage și pe alții pe calea mântuirii. Despărțit de Christos, el nu mai are nicio putere de a-i ajuta pe alții, confirmând afirmația Fiului lui Dumnezeu: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă, căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5).
Bisericile creștine sunt uneori cuprinse de efervescența lucrării misionare. Și e natural să se întâmple acest lucru. Însă de multe ori, de prea multe ori, se uită faptul că proiectele, strategiile, planurile și metodele folosite pentru câștigarea de suflete trebuie să fie precedate de o reală „magnetizare” a creștinilor cu puterea Duhului Sfânt.
Mântuitorul nu ne spune: „Voi îi veți atrage la Mine pe toți oamenii”, ci „Eu îi voi atrage la Mine pe toți oamenii.” Puterea de atracție Îi aparține Lui în exclusivitate. Noi îi putem atrage pe oameni la mântuire doar dacă ne lăsăm pătrunși de această putere, doar dacă am înțeles că în „nebunia propovăduirii crucii” se află cu adevărat puterea lui Dumnezeu de a mântui omul păcătos.
De aceea, după ce a înțeles profunzimile jertfei lui Christos, marele apostol Pavel putea să afirme cu toată convingerea: „În ce mă privește, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume” (Galateni 6,14).
Lori Balogh
Referințe:
(1) http://afirmativ.com/2015/06/03/incredibil-cu-taurul-salbatic-in-biserica-video/
(2) http://eresulcatolic.50webs.com/bisericigonflabile.html
