Marele război cosmic (4)
– Lumina de la capătul tunelului –
Intrarea în „tunelul” păcatului
Prin căderea primilor noștri părinți, Satana a câștigat un nou aliat în marele război cosmic, pornit de el împotriva guvernării lui Dumnezeu pe când își avea locuința în cer. Un aliat nu atât de puternic, cât mai ales numeros, dacă ținem cont de milioanele și miliardele de oameni care au trecut de partea răului în cursul istoriei.
Căderea primilor noștri părinți poate fi asemănată cu intrarea întregii Creații într-un tunel lung, întunecos și plin de primejdii nebănuite. Peste veacuri, psalmistul David se va referi la el folosind două sintagme cunoscute, fiecare dintre ele subliniind condiția umană din această perioadă a istoriei omenirii: „valea umbrei morții” (vezi Psalmul 23:4) și „valea plângerii” (vezi Psalmul 84:6).
Toate generațiile de oameni care s-au născut din Adam și Eva s-au născut în acest „tunel”, neavând altă perspectivă decât întunericul suferinței, al înstrăinării de Dumnezeu și, în final, al morții.
Unii creștini se întreabă: Dacă au căzut Adam și Eva, oare copiii lor și generațiile care au urmat nu ar fi putut să recâștige Edenul pierdut, ducând o viață fără păcat? Răspunsul este unul singur: „Nu era posibil!” De ce? Pentru că atunci când au căzut în păcat primii noștri părinți, au căzut nu doar ei, ci s-a prăbușit și platforma pe care fuseseră așezați de Creator. Copiii, nepoții și strănepoții lor, precum și toate generațiile de oameni care au urmat s-au născut jos, în „prăpastia” păcatului, în tunelul „văii umbrei morții” și al „văii plângerii”.
Natura decăzută și păcătoasă, moștenită de fiecare om de la primii părinți, îl va determina pe David să recunoască, peste veacuri, într-unul dintre psalmii săi: „Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5).
Astăzi este la modă să se vorbească de evoluție pe toate planurile. Concepția biblică asupra lumii este însă cu totul diferită. Omul nu a evoluat de-a lungul istoriei lumii de la primitivism la modernism, ci dimpotrivă, el a involuat de la o stare de desăvârșire fizică, morală și spirituală la condiția degradantă pe care o vedem astăzi cu toții.
La această degradare generală a condiției umane face aluzie Solomon – un fin observator al naturii umane – în cartea Eclesiastul: „Numai iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe șiretenii” (Eclesiastul 7:9).
De partea sa, apostolul Pavel reia tema degradării umane, scoțând în evidență cauza acesteia: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă. Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac” (Romani 1:28‑32).
Aceasta este „jungla” lumii în care trăim. Acesta este „tunelul” în care ne-am născut, în care luptăm să supraviețuim, în care avem visuri și deziluzii, dar în care nu suntem lăsați singuri. Pe terenul vrăjit și minat al marelui vrăjmaș, Dumnezeu ne-a promis prezența și călăuzirea Sa până la sfârșitul marelui război cosmic, până ce vom ieși din acest „tunel” al „văii umbrei morții”, bucurându-ne de adevărata viață. O viață pregătită pentru cei ce-L iubesc și ascultă de voia Sa. O viață îmbelșugată pe toate planurile.
Degradarea Creației
Raportul Genezei cu privire la căderea primilor noștri părinți ne prezintă două categorii de consecințe ale păcatului: unele imediate, apărute în clipele ce au urmat gestului lor necugetat, și altele survenite în timp în viața familiei lui Adam și a generațiilor următoare.
Prima consecință raportată în Scriptură este, de fapt, confirmarea unui adevăr rostit de șarpe: „Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el (din pomul oprit n.n.), vi se vor deschide ochii” (Geneza 3:5). Iată că Satana nu rostește doar minciuni, ci și adevăruri. De ce rostește el și adevăruri, deși este numit de Iisus „tatăl minciunii” (vezi Ioan 8:44)? Pentru că fără o doză de adevăr, minciunile sale nu ar fi credibile și nu ar avea nicio trecere.
Dar atenție! Când Satana rostește un adevăr, acesta nu este niciodată un balsam pentru sufletul omului, ci o pricină de durere. Când șarpele le-a promis primilor oameni că li se vor deschide ochii după ce vor mânca din fructul oprit, el nu le-a precizat ceea ce vor vedea cu ochii lor „deschiși”. I-a lăsat să creadă că vor intra într-o sferă mai înaltă de existență, că vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, dar nu le-a specificat faptul că vor cunoaște răul pe propria lor piele. Una este să cunoști răul teoretic, de la distanță, și cu totul alta este să-l experimentezi în propria ta viață.
Ce au văzut primii noștri părinți după ce au primit „colirul” din fructul oprit? Au descoperit că erau goi: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin și și-au făcut șorțuri din ele” (Geneza 3:7). Haina de slavă, aureola de lumină cu care fuseseră împodobiți de Creator dispăruse subit și cei doi s-au văzut dintr-o dată în toată goliciunea lor trupească și sufletească.
Ce diferență între aureola de lumină, ce le fusese dată de Creator pentru a le împodobi trupurile, și această primă „creație” de modă umană, alcătuită de frunze! Într-adevăr, o diferență între cer și pământ!
Simțământul goliciunii exterioare și interioare a venit la pachet și cu alte trăiri nedorite și neexperimentate de om până atunci. Teama, un sentiment nou și necunoscut de om până în acea clipă, le-a inundat sufletul. Cu câtă nerăbdare și bucurie așteptau ei să se întâlnească cu Creatorul înainte de a mânca din fructul oprit! Câte întrebări aveau să-I pună și ce bine se simțeau cei doi în prezența Aceluia care-I adusese la existență, făcând din ei o adevărată coroana a Creației!
După gestul lor necugetat, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Nici ei nu se mai recunoșteau pe ei înșiși. „Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea zilei; și omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om și i-a zis: „Unde ești?” El a răspuns: „Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns” (Geneza 3:8,9).
Apostolul Ioan ne asigură că „în dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa, și cine se teme, n-a ajuns desăvârșit în dragoste” (1 Ioan 4:18). Frica de pedeapsă, născută în urma pierderii dragostei față de Creator, a fost prima frică experimentată de om. De atunci încoace, asemenea germenilor care se multiplică rapid când dau de un mediu propice, frica omului a cunoscut mii și mii de forme.
Azi ne temem de un milion și ceva de lucruri. Ne temem de boală, de războaie, de șomaj și șerpi veninoși, dar și de cutremure, de hoți, de inundații și încălzire globală. Ne temem de accidente, de viruși pe calculator și de poliție, dar și de gândaci de bucătărie, de teroriști, extratereștrii și fiare sălbatice. În final, ne temem de moarte.
Și toate acestea de la un simplu gest necugetat, făcut de primii noștri părinți la sugestia „șarpelui celui vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9). Însă un gest cu semnificații profunde, care vorbește despre neascultare, dorința de înălțare, mândrie și, în final, despre lipsa dragostei față de Dumnezeu.
Păcatul nu a afectat doar relația omului cu sine însuși (s-a văzut gol) și relația sa cu Dumnezeu (teamă), ci și relația cu semenii săi. Cei doi oameni, creați de Dumnezeu pentru ca să alcătuiască un singur trup (vezi Geneza 2:24), să privească în aceeași direcție și să lucreze în desăvârșită armonie pentru împlinirea idealurilor lor celor mai înalte, acum sunt dezbinați.
Când Creatorul le cere socoteală pentru gestul lor, tendința de a se dezvinovăți, aruncând vina asupra celuilalt este evidentă. Adam aruncă vina asupra Evei, iar Eva aruncă vina pe șarpe. De fapt, refuzând să-și asume responsabilitatea gestului făcut, în cele din urmă cei doi aruncă vina pe Creator. La urma urmei, dacă Creatorul nu l-ar fi creat pe șarpe, nici ei nu ar fi fost ispitiți, nu-i așa?
Efecte îndepărtate
Au existat și consecințe ale păcatului pe care oamenii le-au simțit în lunile și anii care au urmat căderii lor. Suferințele nașterii reprezintă doar una dintre aceste consecințe. Este demn de observat că, în condiții normale, niciunul dintre procesele fiziologice care au loc în trupul omului nu doare. Excepție face doar procesul nașterii. Sângele circulă prin artere și vene fără să ne doară; inima bate fără să ne doară; respirăm fără să ne doară și gândim fără să ne doară. De ce doare doar nașterea? Pentru că așa a stabilit Creatorul în urma căderii primilor oameni, din rațiuni pe care le știe doar El.
Cât despre bărbat, acesta trebuia să se confrunte cu spinii, pălămida și sudoarea frunții atunci când trudea pentru câștigarea existenței. Nu mai era acea muncă ușoară și plăcută de la început, ci o muncă grea, cu eforturi susținute, cu primejdii și riscuri, cu reușite obținute cu greu, dar și cu pierderi enorme.
Unele consecințe ale păcatului și-au arătat „colții” abia în generațiile care au urmat. Pentru prima dată în istoria lumii apare fratricidul (Cain îl ucide pe fratele său Abel, vezi Geneza 4:1‑8). Apoi, în rândul urmași lor lui Cain apare răzbunarea disproporționată, însoțită de practica poligamiei.
Lameh, unul dintre descendenții lui Cain, este zugrăvit în Scripturi ca un om excesiv de răzbunător: „Lameh a zis nevestelor sale: „Ada și Țila, ascultați cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătăile mele. Cain va fi răzbunat de șapte ori, iar Lameh de șaptezeci de ori câte șapte” (Geneza 4:23,24).
Însă de departe cea mai dureroasă și tragică urmare a căderii primilor oameni a fost moartea. Creatorul îl avertizase pe Adam înainte de ispitirea și căderea lui: „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Geneza 2:17).
Adam și Eva nu au murit în ziua în care au întors spatele Creatorului lor și s-au aliat cu marele vrăjmaș. Dar ei au devenit muritori. Din clipa în care au dat ascultare șarpelui, cei doi au început să moară puțin câte puțin, asemenea unor condamnați la moarte care, deși încă trăiesc, așteaptă din clipă în clipă ziua execuției.
Vestitorii morții deja își făceau lucrarea chiar înainte ca aceasta să lovească rasa umană. Oare ce au simțit primii noștri părinți când au văzut primele frunze ofilite căzând la pământ? Ce fiori trebuie să le fi străbătut ființa când au văzut primele animale căzute pradă morții? Iar atunci când propriul lor fiu, Abel, a trebuit să fie coborât în mormânt, Adam și Eva au înțeles pe deplin că avertismentul dat de Creator nu fusese o glumă.
O glumă (și încă una proastă!) fusese asigurarea dată de șarpe părinților noștri: „Hotărât că nu veți muri” (Geneza 3:4). Însă acum era prea târziu pentru a repara greșeala. Zarurile fuseseră aruncate și omenirea intra într-o nouă eră: cea a păcatului, a suferinței și a morții.
Scriptură nu ne oferă prea multe detalii despre istoria civilizației antediluviene. Dar cert este faptul că, după aproximativ un mileniu și jumătate de la Creație, degradarea umană adusă de păcat a atins climaxul. În raportul Genezei cu privire la Potop, întâlnim o serie de superlative negative, care descriu degradarea la care ajunsese rasa umană în doar câteva generații: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5).
Culmea imoralității oamenilor a atras în mod inevitabil judecata lui Dumnezeu, urmată de nimicirea unei întregi civilizații. Cât de grav și primejdios trebuie să fie păcatul, dacă dintr-o întreagă civilizație antediluviană au putut fi salvate doar opt suflete! Păcatul nu este o joacă, iar cei care iau foc în sân, nu se poate să nu se ardă.
Însă în toată această desfășurare a forțelor răului pe planeta noastră, omul nu a fost lăsat fără speranță. „Tunelul” păcatului este lung și întunecos, plin de capcane și angoase, dar Dumnezeu ne-a lăsat o lumină pe care o întrevedem la capătul lui: speranța că în final binele va învinge răul, iar cei care aleg binele vor putea să se bucure din nou de viața îmbelșugată pe care au avut-o primii noștri părinți în Eden. O viață pe care au pierdut-o atât de ușor și pe un preț de nimic…
Lumina de la capătul tunelului
După rebeliunea lui Lucifer în cer, odată cu căderea primilor noștri părinți, Creatorul S-a confruntat cu o nouă criză. Rasa umană, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și destinată să trăiască veșnic, se aliase cu Satana în marele conflict cosmic.
Desigur, Creatorul avea la dispoziție câteva soluții imediate pentru a combate noua criză. O primă soluție era iertarea necondiționată a primilor oameni, o iertare fără judecată, fără jertfă și fără consecințe. O iertare fără condiții.
O astfel de soluție ar fi reprezentat însă un dezastru pentru întregul Univers. Cum ar fi fost satisfăcută dreptatea absolută, care cerea pedepsirea vinovaților? Cum ar fi arătat un Univers creat desăvârșit de Dumnezeu în care păcatul și păcătoșii ar fi fost tolerați la infinit? O astfel de soluție nu numai că i-ar fi încurajat pe oameni să continue să păcătuiască, însă ar fi fost și o ispită pentru ființele rămase loiale Creatorului. Din orice perspectivă am privi această soluție posibilă, ea nu ar fi adus nimic bun nici pentru omenire, nici pentru Univers.
O altă soluție posibilă ar fi fost nimicirea pe loc a lui Adam și a Evei, în locul lor Dumnezeu creând alți reprezentanți ai rasei umane. Însă, dacă nici noi, care suntem atât de degradați după câteva milenii de istorie a păcatului, nu ne-am ucide copiii, oricât de neascultători ar fi, cum ar fi putut Dumnezeul iubirii să ia o astfel de măsură radicală?
Nimicirea primilor oameni ar fi răspuns nevoii de dreptate universală. Însă cum ar fi fost satisfăcută dragostea, cel de-al doilea stâlp al guvernării lui Dumnezeu? Iată de ce soluția la noua criză apărută în Eden trebuia să îmbine în mod armonios dreptatea și dragostea divină. Iar această soluție nu a fost altă decât marele Plan de Mântuire, având în centrul ei jertfa mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu.
Însă acest plan nu a fost conceput după căderea lui Adam. Dumnezeu nu poate fi niciodată surprins nepregătit, fapt pentru care, în preștiința Sa, El a prevăzut criza adusă de căderea omului chiar înainte să fie realizată Creația.
Apostolul Pavel ne asigură că hotărârea lui Dumnezeu și harul de care beneficiem astăzi ne-au fost date „în Christos Iisus înainte de veșnicii” (2 Timotei 1:9), „după planul veșnic pe care l-a făcut în Christos Iisus, Domnul nostru” (Efeseni 3:11).
Așadar, odată cu crearea primilor oameni există și un Plan de Mântuire – plan care urma să intre în acțiune imediat ce omul ar fi pășit în lungul și întunecatul tunel al păcatului. De aceea chiar acolo, la umbra copacilor Edenului, în clipele imediat următoare comiterii primului păcat, Creatorul S-a întâlnit cu primii oameni. După ce i-a făcut conștienți de gravitatea gestului lor, și după ce le-a arătat consecințele pe care trebuiau să le suporte, Dumnezeu le-a îndreptat atenția spre rezolvarea crizei apărute.
Adresându-Se șarpelui, Creatorul a rostit prima profeție mesianică din istoria mântuirii: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcâiul” (Geneza 3:15).
Dar este normal ca un Dumnezeu al dragostei să semene vrăjmășie în inimile creaturilor Sale? Dacă încercăm să pătrundem mai adânc sensul cuvintelor Creatorului, vom ajunge să recunoaștem: „Da, Doamne! Mulțumim că ai semănat vrăjmășie în inima noastră față de Diavol. Fără aceasta, nu am fi avut nicio șansă să scăpăm de vraja păcatului și de sclavia în care ne-a adus prin înșelăciune. Îți mulțumim că ai rupt lanțurile robiei noastre spirituale și ne-ai dat o nouă șansă de a face alegerea cea bună.”
Ca orice profeție biblică, această primă profeție mesianică lucrează și ea cu simboluri. „Sămânța șarpelui” îi reprezintă pe toți cei care au trecut de-a lungul timpului de partea lui Satana în marea confruntare cu forțele binelui. „Sămânța femeii”, dimpotrivă, îi simbolizează pe toți cei care trec de-a lungul istoriei mântuirii de partea forțelor binelui, avându-L drept căpetenie pe Însuși Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.
Profeția este o prezentare panoramică a marelui război dintre Dumnezeu și Satana, oprindu-se asupra a două evenimente culminante ale acestei confruntări: În timp ce împungerea călcâiului femeii face aluzie la răstignirea Fiului lui Dumnezeu, urmată de învierea Sa, zdrobirea capului șarpelui ne trimite la nimicirea finală, după Mileniu, a lui Satana și a acoliților săi.
Referindu-se la acest moment final al marelui război cosmic, apostolul Pavel le scrie credincioșilor din Roma: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Romani 16:20).
Ce diferență între împungerea unui călcâi și zdrobirea unui cap! Fiul lui Dumnezeu a suferit „împungerea călcâiului” pe cruce. Dar El a înviat și șade la dreapta scaunului de domnie al Măririi în ceruri (vezi Evrei 8:1,2). Satana însă va fi nimicit pe deplin și definitiv, lăsând în urmă doar amintiri întunecate despre ceea ce înseamnă păcat și răzvrătire împotriva guvernării lui Dumnezeu: „Căci iată vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4:1).
Nu știm cât au înțeles primii noștri părinți din această descriere succintă a marelui război în care intrase omenirea prin neascultarea lor. Dar cu siguranța ei au înțeles ceva important: Dumnezeu nu-i abandonase nici pe ei, nici „sămânța” lor. El avea un plan de salvare, conform căruia păcatul și păcătoșii nu aveau niciun viitor.
Adam și Eva, precum și urmașii lor aveau de străbătut un tunel lung, întunecat și plin de primejdii. Însă ei aveau o lumină pe care o întrezăreau la capătul lui. Aveau o speranță și o asigurare care le dădea putere să lupte cu răul care deja își întinsese tentaculele în Creația abia adusă la existență. Iar această speranță era legată de un singur Nume: „sămânța femeii”, singura capabilă să zdrobească capul „balaurului celui mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9).
Oare când urma să se nască marele Eliberator?
Lori Balogh
