Psalmul 92 – Un imn inchinat dreptatii divine
Un psalm.
O cântare pentru ziua Sabatului
- „Frumos este să lăudăm pe Domnul şi să mărim Numele Tău, Preaînalte,
- să vestim dimineaţa bunătatea Ta şi noaptea credincioşia Ta,
- cu instrumentul cu zece coarde şi cu alăuta, în sunetele harpei.
- Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne, şi eu cânt de veselie când văd lucrarea mâinilor Tale.
- Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci sunt gândurile Tale!
- Omul prost nu cunoaşte lucrul acesta şi cel nebun nu ia seama la el.
- Dacă cei răi înverzesc ca iarba şi dacă toţi cei ce fac răul înfloresc, este numai ca să fie nimiciţi pe vecie.
- Dar Tu, Doamne, eşti înălţat în veci de veci!
- Căci iată, Doamne, vrăjmaşii Tăi, iată vrăjmaşii Tăi pier: toţi cei ce fac răul sunt risipiţi.
- Dar mie, Tu-mi dai puterea bivolului şi m-ai stropit cu untdelemn proaspăt.
- Ochiul meu îşi vede împlinită dorinţa faţă de vrăjmaşii mei şi urechea mea aude împlinirea dorinţei mele faţă de potrivnicii mei cei răi.
- Cel fără prihană înverzeşte ca finicul şi creşte ca cedrul din Liban.
- Cei sădiţi în Casa Domnului înverzesc în curţile Dumnezeului nostru.
- Ei aduc roade şi la bătrâneţe; sunt plini de suc şi verzi,
- ca să arate că Domnul este drept, El, Stânca mea, în care nu este nelegiuire”.
O cantare de Sabat
Traditia spune ca Psalmul 92 era intonat de leviti in fiecare dimineata cu ocazia jertfei de bautura si a jertfirii primului miel. Psalmul este insa folosit si astazi in serviciile divine din sinagoga, la deschiderea Sabatului vineri seara, odata cu apusul soarelui. Prezenta instrumentelor muzicale ( vers. 3 ) dovedeste faptul ca Psalmul 92 era folosit in serviciile publice de inchinare, caci in inchinarea personala acestea nu erau folosite.
Avand la baza doctrina retributiei, potrivit careia dreptatea si neprihanirea vor avea parte de rasplata, in timp ce nedreptatea si nelegiuirea vor fi urmate de pedeapsa, psalmul este in esenta un imn inchinat dreptatii divine – o dreptate care rasplateste binele si pedepseste raul, creind o lume mai buna, o lume ideala.
Autorul ne asigura ca viata lunga si implinita, bucuria si bunastarea nu sunt altceva decat consecinte ale unei vieti traite in neprihanire, care este rasplatita de Dumnezeu cu belsug de binecuvantari.
Compararea celui neprihanit cu finicul ( curmalul ) mareu verde, dar si cu falnicul cedru din Liban ( vers. 12 ), iar a celui nelegiuit cu iarba sortita nimicirii ( vers. 7 ), vine sa intareasca adevarul despre dreptatea si judecata divina care vor restabili la timpul potrivit armonia in Creatia lui Dumnezeu.
Fiind un imn care celebreaza nimicirea raului si triumful credintei, Psalmul 92 ne invita sa trecem de partea cea buna a baricadei, de partea neprihanirii si a dreptatii. Invitatia este facuta, insa alegerea ne apartine..
Frumusetea laudei
Uneori termenul „lauda” are un sens peiorativ. Fie ca e vorba de lauda de sine a unor semeni de-ai nostri, care ne provoaca dezgust si respingere, fie ca e vorba de lauda nejustificata si motivata de interese meschine adresata alcuiva ( lingusire ), cuvantul „lauda” nu prea suna bine.
Cu toate acestea, exista o forma de lauda neumbrita de natura umana decazuta, de o frumusete morala aparte, care isi are locul ei in relatia dintre Creator si creaturile Sale: lauda lui Dumnezeu: „Frumos este sa laudam pe Domnul si sa marim Numele Tau, Prea Inalte, sa vestim dimineata bunatatea Ta, si noaptea credinciosia Ta, cu instrumentul cu zece coarde si cu alauta in sunetele arfei” ( vers. 1-3 ).
Dar de ce sa-L laudam pe Dumnezeu ? Este aceasta o cerinta sine-qua-non a Lui, fara de care nu avem nicio sansa sa fim primiti de El ? Sau dimpotriva, lauda la adresa Creatorului este o nevoie a noastra ?
Sunt cel putin doua motive pentru care noi, oamenii, dar si oricare alte creaturi din Univers deopotriva, avem nevoie sa-L laudam pe Creatorul nostru:
1) Un prim motiv este acela de a ne gasi locul cuvenit in relatia dintre Creator si creaturile Sale. Oricat am creste in putere intelectuala si in spiritualitate in aceasta viata, dar si in vesnicia vietii viitoare, distanta dintre Dumnezeu si fiintele create va ramane imensa. Simtamantul maretiei lui Dumnezeu, contemplarea sfinteniei caracterului Sau, a inteligentei, imaginatiei si atotputerniciei Sale, ne va coplesi intotdeauna, nascand in inimile noastre simtaminte de lauda la adresa Lui.
Ori de cate ori Il laudam pe Dumnezeu, ne asezam corect in relatia dintre noi si El, exprimandu-ne nu doar admiratia fatza de ceea ce este El si ceea ce a facut El pentru noi, ci si simtamantul micimii noastre in comparatie cu maretia Lui. Aceasta este singura pozitie care poate aduce implinirea deplina a fiintei umane, fericirea si armonia pe toate planurile.
Lucifer a incercat sa schimbe acest raport, dorind sa se ridice „mai presus de stelele lui Dumnezeu”, „pe varful norilor”, cu intentia de a fi ca Cel Prea Inalt ( Isaia 14, 13.14 ). Iar consecintele acestor aspiratii nenaturale le vedem si le traim cu totii in aceasta viata…
2) Lauda la adresa lui Dumnezeu este o forma de exprimare a recunostintei noastre fatza de tot ceea ce a facut si continua sa faca El pentru fiintele create. Daca recunostinta este o „rara avis” intre noi, oameni cu o natura decazuta, nu acelasi lucru se intampla in sferele ceresti. Fiintele inteligente din intreg Universul, contempland imensitatea, frumusetea si armonia desavarsita a Creatiei, in contrast cu drama la care asista pe planeta noastra, nu pot sa nu-si manifeste recunostinta fatza de Creator in cuvinte si cantari de lauda.
Dar oare noi, cei care traim in mijlocul dramei pacatului, inconjurati din toate partile de consecintele lui nefaste, avem motive de recunostinta si de lauda la adresa lui Dumnezeu ? Incercati sa alcatuiti o lista cu toate motivele de multumire la adresa Sa si veti vedea este de lunga aceasta lista …
Fiind preocupati de motivele de recunostinta si lauda la adresa Creatorului noastru, cu siguranta ca nu vom mai avea timp sa ne plangem de neajunsurile vietii. De aceea, sa ne alaturam psalmistului, recunoscand ca „frumos este sa laudam pe Domnul si sa marim Numele Tau, Prea Inalte” ( vers. 1 ).
Bucuria diversitatii
V-ati imaginat vreodata cum ar fi aratat lumea in care traim daca ar fi pictata intr-o singura culoare ? Cum ar arata ea daca tot ce ne inconjoara ar fi fost in nuante de maro sau gri ? Dar daca toate fetzele oamenilor ar fi fost identice, ca trase la xerox, si daca toate florile ar fi avut acelasi design ?
Cum ar fi aratat lumea daca toti muntii ar fi fost identici, daca toate cascadele si raurile ar fi avut aceeasi marime ? Dar daca cerul pe care-l admiram cu atata placere pentru nuantele sale de albastru, turcoaz sau portocaliu ar fi fost gri, iar norii ar fi avut aceeasi forma ? Dar daca toate fructele ar fi avut acelasi gust ?
Greu de imaginat o astfel de lume… Ar fi fost monoton si plictisitor, nu-i asa ? O lume din care sa lipseasca atata diversitate de forme, culori, arome si marimi ar fi o casa in care nu ne-am simti bine, si din care am dori sa evadam cat mai curand.
Insa daca privim „cu bagare de seama la ele, in lucrurile facute de El” ( Romani 1,20 ), nu putem decat sa fim uimiti de uriasa diversitate a Creatiei, care oglindeste infinita putere, imaginatie, intelepciune si dragoste a Creatorului nostru. Aceasta diversitate face parte din bucuria vietii, un dar al lui Dumnezeu pentru fiintele create de El.
Iata de ce psalmistul, lasand la o parte orice retinere, isi exprima neingradit bucuria diversitatii: „Caci Tu ma inveselesti cu lucrarile Tale, Doamne, si cant de veselie cand vad lucrarea mainilor Tale. Cat de mari sunt lucrarile Tale, Doamne, si cat de adanci sunt gandurile Tale !” ( vers. 4.5 )
Ignoranta vietii artificiale
Psalmistul se bucura cu intreaga sa fiinta la vederea lucrarilor lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta ii innobileaza sufletul. Inchisi intre ziduri de beton si sosele de asfalt, cu cele mai noi tehnologii in casele noastre, cati dintre noi se mai bucura de o floare crescuta spontan pe varf de munte ? Cati dintre cei grabiti spre locurile de munca mai aud ciripitul pasarelelor in zori de zi ? Dar clipocitul unui paraias ce-si face loc printre pietre ?
Viata artificiala pe care o duc cei mai multi oameni ii face ignoranti intr-un domeniu de prima importanta: cunoasterea lui Dumnezeu. Ignorantii, nepriceputii, insensibilii si needucatii nu pot patrunde lucrarile lui Dumnezeu. Cu atat mai putin, ei nu pot realiza cat de adanci sunt gandurile, planurile si intentiile Creatorului, caci „omul prost nu cunoaste lucrul acesta, si cel nebun nu ia seama la el” ( vers. 6 ).
Scriind despre ignoranta vinovata si responsabila a oamenilor vis-a-vis de ceea ce ar trebui sa cunoasca in legatura cu Dumnezeu si lucrarile Sale, profetul Isaia adreseaza patru intrebari retorice oamenilor din toate timpurile: „Nu stiti ? N-ati auzit ? Nu vi s-a facut cunoscut ? Nu v-ati gandit niciodata la intemeiereqa pamantului ?” ( Isaia 40, 21 )
La primele trei intrebari se pot gasi scuze pertinente: „Nu stiu pentru ca nu am auzit, pentru ca nu mi s-a facut cunoscut, pentru ca nu am avut oportunitatea de a fi educat, etc.” Insa cine se mai poate scuza in fatza celei de-a patra intrebari: „Nu v-ati gandit niciodata la intemeierea pamantului ?”
Nu toti oamenii au parte de aceleasi oportunitati de a fi educati, insa toti au creier si toti isi pot pune intrebari in legatura cu ceea ce vad in jurul lor. A trai la intamplare, doar ca sa ne satisfacem nevoile de baza ale fiintei noastre si doar ca sa ne reproducem specia, fara sa ne punem intrebari cu privire la viata, la originea biodiversitatii si la sensul pe care-l are viata insasi, este o dovada de ignoranta iresponsabila. Iar o astfel de iresponsabilitate crasa este dur catalogata de psalmist, numind-o prostie si nebunie.
Din fericire, acest gen de prostie si nebunie este reversibil. Conditia ? Sa evadam din inchisoarea vietii noastre artificiale si sa-L cautam pe Creator acolo unde El Si-a lasat amprenta vizibila: in lucrurile pe care le-a creat. „Intr-adevar, insusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui se vad lamurit de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele, in lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati.” ( Romani 1, 20 ).
Neprihanire vs. nelegiuire
Poate ca in niciun alt psalm contrastul dintre neprihanire si nelegiuire nu este mai clar pus in evidenta ca in Psalmul 92. Versetele 7 si 9 ne vorbesc despre cei nelegiuiti si soarta pe care o au ca urmare a modului lor de viata: „Daca cei rai inverzesc ca iarba, si daca toti cei ce fac raul infloresc, este numai ca sa fie nimiciti pe vecie… Caci iata, Doamne, vrajmasii Tai, iata vrajmasii Tai pier; toti cei ce fac raul sunt risipiti” ( vers. 7.9 ).
Psalmistul nu poate nega faptul ca, pentru un timp, chiar si cei rai „inverzesc” si „infloresc” in aceasta viata. Ideea aceasta este dezvoltata pe larg in Psamul 73 in care Asaf pare descumpanit la vederea bunastarii de care se bucura cei nelegiuiti, desi traiesc intr-o atitudine de indiferenta fatza de Dumnezeu: „Intr-adevar, nimic nu-i tulbura pana la moarte si trupul le este incarcat cu grasime. N-au parte de suferinte omenesti si nu sunt loviti ca ceilalti oameni. De aceea, mandria le slujeste ca salba si asuprirea este haina care-i inveleste. Li se bulbuca ochii de grasime si au mai mult decat le-ar dori inima” ( Psalmul 73, 4-7 ).
Insa lectia pe care Asaf a invatat-o cu greu, doar intrand in „sfantul locas al lui Dumnezeu” in care a vazut „soarta de la urma a celor rai” ( Psalmul 73, 17 ), este clara pentru autorul Psalmului 92: raul si cei care il cultiva nu au niciun viitor. Chiar daca cei nelegiuiti prospera pentru un timp in aceasta viata – si aceasta tot datorita bunatatii, harului si indelungei rabdari a lui Dumnezeu – ei raman totusi o „iarba” sortita pieirii vesnice, a caror existenta va fi risipita pentru totdeauna.
Prosperitatea si fericirea celor nelegiuiti este doar aparenta si de scurta durata. Spre deosebire de Iov ( vezi Iov 21,7-21 ) si Asaf ( vezi Psalmul 73 12-15 ), autorul Psalmului 92 nu isi pune intrebari cu privire la bunastarea celor rai si suferintele celor neprihaniti. Pentru el este totul clar: triumful de moment al celui nelegiuit va fi urmat inevitabil de nimicire.
In Imparatia lui Dumnezeu raul nu-si poate gasi locul in niciun mod. Iar acest lucru este o garantie ca in viata viitoare nu ne vom mai confrunta cu raul si consecintele sale, oricare ar fi acestea.
Ce diferenta intre iarba si finic, intre efemerul ierbii care se usuca sub dogoarea soarelui si ideea de durabilitate si vesnicie pe care ne-o transmite palmierul vesnic verde ! Cei neprihaniti continua sa fie rodnici chiar si la varste inaintate, fiind folositori societatii si Bisericii, si aducand slava Creatorului lor: „Cei ziditi in Casa Domnului inverzesc in curtile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade si la batranete, sunt plini de suc si verzi” ( vers. 13.14 ).
Da, pentru un om care a ales calea neprihanirii si a unei relatii profunde si mantuitoare cu Dumnezeu, batranetea poate fi partea cea mai rodnica a vietii. Cunostintele acumulate de-a lungul vietii, experienta de viata si abilitatile dezvoltate, daca sunt asociate cu intelepciunea venita de sus, pot aduce mult rod pentru Dumnezeu, pentru Biserica si societate. Fructele culese inainte de vreme pot fi acre si respingatoare, insa cele culese la timp, cand au ajuns la coacere deplina, sunt o adevarata binecuvantare pentru toti.
Varsta inaintata si plina de roade a celor neprihaniti nu este insa un merit al lor. Ea este dovada credinciosiei lui Dumnezeu in implinirea promisiunilor Sale, „ca sa arate ca Domnul este drept, El Stanca mea in care nu este nelegiuire” ( vers. 15 ).
Daca te afli pe aceasta portiune de druma vietii tale, daca slabiciunile iti dau tarcoale si te ingrijorezi cu privire la viitor, nu uita ca Dumnezeul tau nu imbatraneste. El este „Acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 ). Si aceeasi dragoste si grija pe care ti le-a aratat in anii copilariei, ai tineretii si ai maturitatii te vor insoti si in apusul vietii tale.
Si daca inca te indoiesti de acest lucru, daca nu crezi cuvintele mele saracacioase, asculta-L pe El si crede din toata inima promisiunea Sa: „Ascultati-Ma, casa lui Iacov, si toata ramasita casei lui Israel, voi pe care v-am luat in spinare de la obarsia voastra, pe care v-am purtat pe umar de la nasterea voastra. Pana la batranetea voastra Eu voi fi Acelasi, pana la caruntelete voastre va voi sprijini. V-am purtat si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mantuiesc” ( Isaia 46, 3.4 ).
Lori Balogh
