Vorbește Psalmul 82 despre politeism?

Vorbește Psalmul 82 despre politeism?

„Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor.”

Psalmul 82,1

Alături de celelalte două religii abraamice: mozaismul și islamul, creștinismul este o religie monoteistă. Chiar dacă Vechiul Testament, dar mai ales Noul Testament, vorbesc despre existența a trei Persoane divine, egale în natură, atribute și caracter, și aflate într-o armonie desăvârșită în privința planurilor, intențiilor și scopurilor lor, Biblia vorbește despre un singur Dumnezeu adevărat, singurul care merită închinarea și devoțiunea ființelor create de El.

Adresându-se poporului Israel înainte de intrarea în Canaan, Moise i-a reamintit acestuia: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronomul 6,4). Cărturarul care L-a întrebat pe Iisus: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” a recunoscut în finalul dialogului: „Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur și că nu este altul afară de El” (Marcu 12,28.32).

În rugăciunea Sa de Mare Preot, Mântuitorul a confirmat acest adevăr: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). La rândul său, scriindu-le credincioșilor din Corint, apostolul Pavel întărește ideea existenței unui singur Dumnezeu: „Căci chiar dacă ar fi așa numiți „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum și sunt în adevăr mulți „dumnezei” și mulți „domni”), totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi” (1 Corinteni 8, 5.6).

Și tot apostolul Pavel îi scrie lui Timotei, în finalul primei sale epistole, vorbind despre „fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, singurul care are nemurirea…” (1 Timotei 6, 15.16).

În contextul biblic general, care vorbește de existența unui singur Dumnezeu adevărat, afirmația levitului Asaf din debutul Psalmului 82 pare surprinzătoare pentru un popor monoteist, cum este poporul evreu: „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor” (vers.1). Versetul 6 continuă ideea: „Eu am zis: „Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui Prea Înalt”.

Într-o discuție contradictorie cu iudeii, Însuși Mântuitorul citează din acest psalm: „Nu este scris în Legea voastră: „Eu am zis: „Sunteți dumnezei? ” Dacă Legea a numit dumnezei pe aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu – și Scriptura nu poate fi desființată – cum ziceți voi că hulesc, Eu, pe care Tatăl M-a sfințit și M-a trimis în lume? Și aceasta pentru că am zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Ioan 10,34‑36).

Este demn de reținut faptul că termenul ebraic din care s-a tradus cuvântul „dumnezei” este „Elohim”, care, fiind un Nume al lui Dumnezeu, ne trimite cu gândul la Persoana Sa. Însă nu trebuie să pierdem din vedere faptul că afirmația din Psalmul 82,1 aparține genului poetic, în care sunt permise metafore, hiperbole și alte imagini artistice pe care nu le folosim în proză sau în limbajul curent.

Psalmul 82 începe prin a descrie o „adunare de familie”, în care Dumnezeu este înfățișat stând în mijlocul copiilor Săi și mustrându-i pentru anumite fapte. Dar cine sunt acești copii pe care psalmistul îi numește „dumnezei”?

Cartea Exodului ar putea să ne ajute în găsirea răspunsului. În Exodul 21,6, stă scris că robul care nu dorea să-și părăsească stăpânul trebuia să fie dus de acesta „înaintea lui Dumnezeu” („Elohim” ebr.) și să i se găurească urechea ca semn al unei înțelegeri definitive.

Este interesant de observat că alte traduceri spun că stăpânul trebuia să-l ducă pe rob înaintea judecătorilor („Elohim” ebr.). „Atunci stăpânul lui îl va duce la judecători…” (traducerea Fidela, rom.). În același mod este tradus textul și în New International Version. Traducerea Douay (engl.) spune că stăpânul trebuia să-l ducă pe rob „to the gods” („la dumnezei”), iar traducerea Sfântului Sinod spune: „Atunci să-l aducă stăpânul lui la judecători…”

Aceeași modalitatea de a traduce termenul „Elohim” prin „judecători” o întâlnim și în Exodul 22,8.28 în traducerile mai sus amintite. Utilizarea termenului „dumnezei” („Elohim”) cu privire la oameni este destul de rar întâlnită în Biblie. O regăsim totuși și în cazul trimiterii lui Moise înaintea lui faraon: „Iată că te fac Dumnezeu pentru faraon, și fratele tău Aaron va fi prorocul tău” (Exodul 7,1).

Nu înțelegem de aici că Moise a devenit divin, ci doar că el a fost însărcinat să fie un mesager al lui Dumnezeu înaintea faraonului egiptean. Așadar, în Psalmul 82 nu este vorba de o adunare la care participă mai mulți dumnezei, ci avem de-a face cu un limbaj poetic în care Dumnezeu, ca Judecător Suprem, li se adresează magistraților omenești, mustrându-i pentru că nu împart dreptate pe pământ.

Faptul că „dumnezeii” cărora li se adresează adevăratul Dumnezeu sunt oameni, reiese din mustrarea pe care o primesc aceștia: „Până când veți judeca strâmb și veți căuta la fața celor răi? Faceți dreptate celui slab și orfanului, dați dreptate nenorocitului și săracului, scăpați pe cel nevoiaș și lipsit, izbăviți-l din mâna celor răi. Dar ei nu vor să știe nimic, nu pricep nimic, ci umblă în întuneric; de aceea se clatină toate temeliile pământului” (Psalmul 82,2‑5).

Cu greu ne-am putea imagina scena în care Dumnezeul cel adevărat ar sta în mijlocul unor dumnezei mai mici, pe care-i mustră pentru nedreptate și care „umblă în întuneric”. În mitologia popoarelor păgâne politeiste asemenea scene pot fi considerate acceptabile. Nu însă și în religia Bibliei.

De aceea, traducerea versetului 1 din Psalmul 82, aparținând regelui Iacob (King James Version), pare să fie mai apropiată de adevăr: „Dumnezeu ia loc în adunarea celor puternici”, prin „cei puternici” înțelegându-se fie adunarea întregului popor Israel, fie adunarea judecătorilor pe care Dumnezeu o mustra pentru că nu împarte dreptatea.

Faptul ca niște oameni sunt numiți „dumnezei” semnifică trei lucruri:

1) Ei au fost investiți cu autoritate peste alte ființe umane.

2) Puterea pe care o exercită îi face de temut.

3) Ei au primit această autoritate de la Dumnezeu, Judecătorul Suprem.

Mesajul Psalmului 82 este acela că judecătorii omenești trebuie să acționeze cu imparțialitate și dreptate, aceasta cu atât mai mult cu cât ei înșiși vor sta înaintea scaunului de judecată a lui Dumnezeu. Ei nu trebuie să uite că, chiar dacă li s-a dat o autoritate limitată în această viață, sunt totuși muritori.

În ceea ce privește faptul că Domnul Iisus a citat din Psalmul 82 într-o discuție avută cu cărturarii timpului, este bine să înțelegem contextul în care El citează din acest psalm. Iisus tocmai afirmase că era una cu Tatăl (vezi Ioan 10,30), fapt pentru care iudeii au luat pietre ca să-L omoare pentru blasfemie.

Citând din Psalmul 82, Iisus le-a demonstrat că, atâta vreme cât Legea îi numea pe niște oameni „dumnezei”, ei nu aveau niciun motiv să-L acuze de blasfemie atunci când afirmase despre El că este Fiul lui Dumnezeu (vezi Ioan 10,34‑36).

În concluzie, Psalmul 82 nu vorbește despre existența mai multor dumnezei, ci mai degrabă de transmiterea limitată a unei părți din autoritatea singurului Dumnezeu către anumiți oameni, în vederea înfăptuirii dreptății pe pământ.

Lori Balogh