Psalmul 94 – Triumful binelui și al dreptății

Psalmul 94 – Triumful binelui și al dreptății

1. „Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul răzbunărilor, arată-Te!
2. Scoală-Te, Judecătorul pământului, și răsplătește celor mândri după faptele lor!
3. Până când vor birui cei răi, Doamne, până când vor birui cei răi?
4. Ei țin cuvântări puternice, vorbesc cu trufie, și toți cei ce fac răul se fălesc.
5. Ei zdrobesc pe poporul Tău, Doamne, și asupresc moștenirea Ta.
6. Înjunghie pe văduvă și pe străin, ucid pe orfani
7. și zic: „Nu vede Domnul și Dumnezeul lui Iacov nu ia aminte!”
8. Totuși învățați-vă minte, oameni fără minte! Când vă veți înțelepți, nebunilor?
9. Cel ce a sădit urechea s-ar putea să n-audă? Cel ce a întocmit ochiul s-ar putea să nu vadă?
10. Cel ce pedepsește neamurile s-ar putea să nu pedepsească, El, care a dat omului pricepere?
11. Domnul cunoaște gândurile omului: știe că sunt deșarte.
12. Ferice de omul pe care-l pedepsești Tu, Doamne, și pe care-l înveți din Legea Ta,
13. ca să-l liniștești în zilele nenorocirii, până se va săpa groapa celui rău!
14. Căci Domnul nu lasă pe poporul Său și nu-Și părăsește moștenirea.
15. Ci se va face odată judecata după dreptate și toți cei cu inima curată o vor găsi bună.
16. Cine mă va ajuta împotriva celor răi? Cine mă va sprijini împotriva celor ce fac răul?
17. De n-ar fi Domnul ajutorul meu, cât de curând ar fi sufletul meu în tăcerea morții!
18. Ori de câte ori zic: „Mi se clatină piciorul!”, bunătatea Ta, Doamne, mă sprijină totdeauna.
19. Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul.
20. Te vor pune cei răi să șezi pe scaunul lor de domnie, ei, care pregătesc nenorocirea la adăpostul Legii?
21. Ei se strâng împotriva vieții celui neprihănit și osândesc sânge nevinovat.
22. Dar Domnul este turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este stânca mea de adăpost.
23. El va face să cadă asupra lor nelegiuirea, El îi va nimici prin răutatea lor; Domnul, Dumnezeul nostru, îi va nimici.”

Un psalm al judecății divine

Având semnele distinctive ale unui psalm liturgic (folosit în serviciile de închinare publică), Psalmul 94 este închinat triumfului final al binelui asupra răului și al dreptății asupra nedreptății. Privind la bunăstarea de moment și la triumful aparent al nelegiuiților în această viață, psalmistul ne trimite la judecata finală, când Dumnezeu va restabili dreptatea absolută în sânul Creației Sale.

În același timp, autorul li se adresează conducătorilor nedrepți ai acestei lumi, care își zidesc răutatea pe aparenta indiferență și neimplicare a lui Dumnezeu în viața oamenilor, avertizându-i că există o dreptate universală și un Dumnezeu care va aplica această dreptate la timpul potrivit.

Tonul psalmului este sapiențial, fiind dominat de figura unui Dumnezeu care va restabili dreptatea în lume, deși acum El pare absent din istorie. Pe această aparență înșelătoare își clădesc cei nelegiuiți filosofia de viață, considerând tăcerea lui Dumnezeu ca fiind o dovadă a neputinței și a indiferenței Sale față de om, și, în final, ca o dovadă a inexistenței Sale.

Aparențele însă înșală întotdeauna. Și dacă în unele aspecte ale vieții pierderile suferite de cei înșelați de aparențe sunt suportabile, în domeniul spiritual pierderile pot fi veșnice. De aceea, Psalmul 94 este pe de o parte un avertisment solemn dat tuturor celor care își clădesc destinul pe nisipul mișcător al nedreptății, iar pe de altă parte, el este o încurajare pentru toți cei nedreptățiți și persecutați în această viață.

Refrenul unei cunoscute piese muzicale este în deplin acord cu învățăturile Scripturii: „Sfârșitul nu-i aici!” Cei care cred că totul se încheie pe pragul mormântului se înșală amarnic. De ce? Autorul Psalmului 94 ne răspunde: „Ci se va face odată judecata după dreptate și toți cei cu inima curată o vor găsi bună” (vers.15).

Pentru unii, judecata va fi o pricină de groază, în timp ce pentru alții ea va fi o ocazie de bucurie. Noi din ce categorie facem parte?

„Dumnezeul răzbunărilor”

Termenul „răzbunare” nu sună deloc bine în urechile noastre, căci el este asociat de regulă cu ideea de violență. Cu toate acestea, autorul Psalmului 94 folosește de două ori apelativul „Dumnezeul răzbunărilor” în primul verset: „Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul răzbunărilor, arată-Te! Scoală-Te, Judecătorul pământului, și răsplătește celor mândri după faptele lor!” (vers.1.2).

Însă acest apelativ divin nu are nimic în comun cu ceea ce noi percepem în legătură cu ideea de răzbunare. De fapt, sensul lui este cât se poate de pozitiv, vorbindu-ne de un Dumnezeu care vine în apărarea celor nedreptățiți, răzbunând sângele nevinovat (vezi Geneza 9,6; Isaia 61,1.2).

Omului nu-i este îngăduit să se răzbune singur, iar apostolul Pavel afirmă acest lucru răspicat și fără echivoc: „Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Urmăriți ce este bine înaintea tuturor oamenilor… Prea iubiților, nu vă răzbunați singuri, ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă, dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui”   (Romani 12,17.19.20).

De ce nu ne este îngăduit să ne facem singuri dreptate, răzbunându-ne pe cei ce ne fac rău? Motivele sunt multiple:

1) Răzbunarea nu rezolvă problemele, ci le complică și mai mult. Întotdeauna violența va naște violență, ca într-o spirală fără sfârșit.

2) În calitate de ființe decăzute, noi nu vom ști niciodată să răsplătim răul care ni s-a făcut proporțional cu gravitatea lui. Fiind ființe conduse mai mult de emoții decât de rațiune, când încercăm să ne răzbunăm avem de obicei reacții disproporționate. De aceea, așa-zisele „vendete” umane nu sunt altceva decât alte acte de nedreptate care și ele cer răzbunare la rândul lor.

3) Răzbunarea personală este o negare a principiului dragostei. Cum poate cineva să-și iubească semenul, în timp ce se răzbuna pe el, făcându-i rău?

Iată suficiente motive care ne conștientizează de faptul că răzbunarea personală nu este cea mai bună și corectă cale de rezolvare a dreptății. Doar Dumnezeu poate îndrepta răul care ni s-a făcut în viață, și doar El o poate face respectând principiul dragostei. Doar El poate pedepsi răul proporțional cu gravitatea lui.

Apelativul „Dumnezeul răzbunărilor” este, de fapt, o manifestare a încrederii depline în dreptatea pe care El o va instaura pe pământ la vremea potrivită. Este adevărat că a aștepta răzbunarea finală a lui Dumnezeu asupra tuturor celor ce fac răul presupune multă răbdare din partea celor nedreptățiți. Așa este. Dar merită!

Dilemele credinței

Asemenea lui Iov (vezi Iov 21,7‑16) și Asaf ( vezi Psalmul 73,3‑14), autorul Psalmului 94 este frământat și el de dileme existențiale: „Până când vor birui cei răi, Doamne, până când vor birui cei răi? Ei țin cuvântări puternice, vorbesc cu trufie și toți cei ce fac răul se fălesc. Ei zdrobesc pe poporul Tău, Doamne, și asupresc moștenirea Ta. Junghie pe văduvă și pe străin, ucid pe orfani și zic: „Nu vede Domnul, și Dumnezeul lui Iacov nu ia aminte!” (vers.3‑7).

Nedreptățile amintite de psalmist sunt cu atât mai detestabile cu cât ele sunt făcute unor oameni lipsiți de apărare: văduve, orfani și străini. Mai mult decât atât, limbajul demonstrează că opresorii nu sunt străini de Dumnezeu și de Cuvântul Său. Deoarece aceștia sunt membri ai poporului lui Dumnezeu, acest lucru face ca faptele lor să fie cu atât mai reprobabile.

Să fim sinceri cu noi înșine! Care creștin devotat, care se străduiește să facă binele și să aibă o relație profundă cu Dumnezeu, nu-și pune astfel de întrebări în momente de criză sufletească? Aceeași întrebare: „Până când? „ este auzită de vizionarul de pe Patmos ieșind de pe buzele „sufletelor de sub altar”, în cadrul peceții a șasea: „Ei strigau cu glas tare și ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apocalipsa 6,10).

Întrebarea: „Până când, Doamne?” denotă o diferență de calendar și de percepție a timpului între noi și Dumnezeu. Dacă nouă ni se pare că timpul se dilată în perioadele de suferință și durere, pentru Creator timpul nu cunoaște nici dilatare, nici contractare, nici întârziere, nici grabă. Dacă noi dorim ca Dumnezeu să ne facă dreptate acum, chiar în clipa aceasta dacă se poate, totuși El are propriul Său calendar, uneori mult decalat față de al nostru.

Întârzierea intervenției Sale ne pune la încercare credința și cultivă în om răbdarea. Unii cad la acest examen și întorc spatele lui Dumnezeu, pe care-L consideră indiferent față de suferința umană. Alții, dimpotrivă, în momente de criză se prind mai tare de făgăduințele Sale, stăruie în rugăciune, dialoghează cu Dumnezeu, Îl întreabă: „Doamne, până când?” și uneori chiar se ceartă cu El. Dar nu-L părăsesc și nu-I întorc spatele.

Acestora din urmă Mântuitorul le dă asigurarea: „Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18,7.8).

Nebunie responsabilă

Nelegiuiților care vorbesc cu trufie, care se fălesc cu răul făcut, care junghie pe văduvă, orfan și străin, crezând că nu-i vede Dumnezeu, psalmistul le adresează un avertisment direct și personal: „Totuși, învățați-vă minte, oameni fără minte! Când vă veți înțelepți, nebunilor? Cel ce a sădit urechea, s-ar putea să n-audă? Cel ce a întocmit ochiul, s-ar putea să nu vadă? Cel ce pedepsește neamurile, s-ar putea să nu pedepsească, El, care a dat omului pricepere? Domnul cunoaște gândurile omului; știe că sunt deșarte” (vers.8‑11).

Senzația pe care o au cei ce săvârșesc răul că Dumnezeu nu le vede nelegiuirile și nu va lua atitudine împotriva lor este atât de înșelătoare încât îl forțează pe psalmist să folosească cuvinte dure la adresa lor. Și cum ar putea fi altfel caracterizați astfel de oameni decât ca „oameni fără minte” și „nebuni”?

În concepția biblică, nebunia nu se referă doar la anumite dereglări mintale, de care omul în cauză nu este întotdeauna vinovat, ci ea are un sens mult mai larg. Potrivit Psalmului 14, una dintre formele de „nebunie” este ateismul: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” (vezi Psalmul 14,1). Iar din Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (vezi Luca 12,16‑21) înțelegem că în ochii cerului lăcomia de avere și egoismul sunt tot forme de nebunie.

Potrivit autorului Psalmului 94, aceeași nebunie îi caracterizează și pe oamenii care au o concepție eronată despre Dumnezeu, considerând că Cel care a creat urechea nu aude ce se întâmplă în lume, și Cel care a creat ochiul nu vede răul pe care acești oameni îl săvârșesc.

Dacă nebunia legată de anumite dereglări mintale este oarecum scuzabilă, acest gen de nebunie spirituală nu are nicio scuză. Omul este pe deplin responsabil pentru nebunia sa, iar Dumnezeu, Judecătorul suprem, îl va chema să dea socoteală pentru aceasta.

Disciplina cerului

Când vorbim despre „fericiri”, ne gândim în mod automat la lucruri de dorit, căci în subconștientul nostru legăm noțiunea de fericire de alte noțiuni ca: bunăstare, sănătate, armonie, pace, înțelegere, etc.

În concepția biblică însă, fericirea poate fi asociată și cu lucruri care nu dorim să se întâmple și de care ne ferim. Mare parte dintre „Fericirile” rostite de Mântuitorul (vezi Matei 5,3‑12) sunt legate de astfel de trăiri nedorite: plânsul, sărăcia spirituală, persecuția, ocara și vorbirea de rău.

Mergând pe aceeași linie, autorul Psalmului 94 rostește o „fericire” ciudată, legând fericirea umană de ideea de pedeapsă divină: „Ferice de omul pe care-l pedepsești, Tu, Doamne, și pe care-l înveți din Legea Ta, ca să-l liniștești în zilele nenorocirii, până se va săpa groapă celui rău!” (vers.12.13).

Ce „fericire” ciudată! Cum poate o pedeapsă venită de la Dumnezeu să ne facă fericiți? Apostolul Iacov ne oferă un răspuns la această întrebare, detaliindu-ne mecanismul prin care un necaz, o pedeapsă sau o suferință aprobată de Dumnezeu în viața copiilor Săi poate să le aducă fericirea veritabilă: „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic”  (Iacov 1,2‑4).

Așadar, traseul spre fericire este clar: încercare (suferință, pedeapsă) – răbdare – desăvârsirea caracterului – oameni desăvârșiți, fericiți. Dumnezeu nu îngăduie suferința în viața omului dintr-o plăcere răutăcioasă. Profetul Ieremia ne asigură în Plângerile sale că Dumnezeu, „când mâhnește pe cineva, Se îndură iarăși de el, după îndurarea Lui cea mare, căci El nu necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plângerile lui Ieremia 3,32.33).

Dacă este o motivație care-L determină pe Tatăl nostru ceresc să îngăduie o suferință sau o încercare în viața noastră, atunci aceasta este doar dragostea pe care o are față de noi. Iar dacă există vreun scop pe care El îl urmărește pe această cale, atunci acesta este disciplinarea noastră, pentru ca în final să ajungem „la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos” (vezi Efeseni 4,13).

Și cine poate fi mai fericit decât acel om care a atins idealul Creatorului pentru omenire?

Realitatea judecății divine

În ciuda aparențelor, Dumnezeu nu va lăsa păcatul să existe la nesfârșit, iar poporul Său nu va fi lăsat să fie continuu nedreptățit, „căci Domnul nu lasă pe poporul Său și nu-Și părăsește moștenirea” (vers.14).

Deși calendarul Sau diferă de cel al omului, lăsând uneori falsa impresie că El nu Se implică în istoria noastră, în realitate nimic nu se întâmplă în Universul creat de El, deci și pe bătrânul nostru pământ, fără ca El să știe și să aprobe.

Va veni o zi în care Dumnezeu va spune: „Destul! Păcatul a ajuns la o culme peste care nu se poate trece. Am făcut tot ce se putea face pentru salvarea oamenilor, am sacrificat ce am avut mai scump, am dat har după har și i-am răbdat îndelung pe cei răi pe pământ. De acum trebuie să înceapă judecata, pentru ca fiecare om născut sub soare să-și primească răsplata pentru binele sau răul pe care l-a făcut.”

Psalmistul credea din toată inima sa în realitatea judecății finale a lui Dumnezeu, afirmând cu toată convingerea: „Ci se va face odată judecata după dreptate, și toți cei cu inima curată o vor găsi bună” (vers.15).

Legat de realitatea judecății divine, psalmistul aduce în discuție o idee deosebit de interesantă: Dumnezeu va judeca cu dreptate, însă judecata Sa va fi supusă aprecierii ființelor create și a oamenilor mântuiți (cei cu „inimă curată” care-L vor vedea pe Dumnezeu – Matei 5,8).

Este aceeași idee pe care o subliniază și apostolul Pavel în Epistola către romani: „Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat și toți oamenii să fie găsiți mincinoși, după cum este scris: „Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, și să ieși biruitor când vei fi judecat.” (Romani3,4).

De ce procedează Dumnezeu în felul acesta, El care este Suveranul întregului Univers? Trebuie să dea socoteala cuiva pentru hotărârile și judecățile Sale? Desigur, Dumnezeu nu ar avea de ce să Se teamă. Și totuși, în contextul luptei dintre bine și rău, în înțelepciunea și dragostea Sa pentru făpturile create, El Își supune propria Sa judecată aprecierii ființelor inteligente create. De ce? Pentru că orice îndoială cu privire la dreptatea Sa să dispară și în final toate ființele create, de la îngerii cei sfinți până la ultimul om, să recunoască: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3).

Aceasta este garanția că niciodată în veșniciile viitoare nu se va mai repeta drama păcatului în Univers. Analizarea „dosarelor” care conțin verdictul divin de către ființele create va cere timp. Miliarde de „dosare” conținând nu doar faptele, ci și gândurile, intențiile și motivațiile celor nemântuiți vor trebui revizuite, și până când nu vor fi toate lucrurile clare, sentința rostită asupra nelegiuiților nu va fi aplicată.

Iată de ce Apocalipsa 20,4.5 vorbește despre un mileniu în care cei mântuiți vor domni cu Christos în cer, ținându-se judecata. Ce măreție se ascunde în caracterul Dumnezeului nostru! El singur ar putea judeca lumea întreagă într-o singură clipă, iar în clipa următoare sentința ar putea fi aplicată.

Totuși, Tatăl a încredințat judecata Fiului (vezi Ioan 5,22), iar Fiul lui Dumnezeu îi invită pe cei mântuiți pe scaune de domnie (vezi Apocalipsa 3,21), făcându-i părtași la judecata finală a nelegiuiților, a lui Satana și a îngerilor săi (vezi Apocalipsa 20,4). Ce favoare mai mare li se poate face unor păcătoși mântuiți?

Dumnezeu, un „Turn de scăpare”

Psalmul 94 se încheie într-o notă luminoasă, de încredere deplină în ajutorul lui Dumnezeu. Psalmistul recunoaște că dacă nu ar fi avut sprijinul lui Dumnezeu în momentele de criză, ar fi coborât demult în locuința morților: „De n-ar fi Domnul ajutorul meu, cât de curând ar fi sufletul meu în tăcerea morții! Ori de câte ori zic: „Mi se clătină piciorul!”, bunătatea Ta, Doamne, mă sprijină totdeauna. Când gânduri negre se frământă cu grămada înlăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul” (vers.17‑19).

Deși nu poate nega realitatea crudă că cei răi „pregătesc nelegiuirea la adăpostul legii” (vers.20), că „se strâng împotriva vieții celui neprihănit și osândesc sânge nevinovat” (vers.21), autorul Psalmului 94 este încrezător. De ce? Nu pentru că ar găsi în el însuși soluția la toate problemele existente, nici pentru că s-ar sprijini pe oameni.

Seninătatea sa izvorăște dintr-o altă sursă, infinit mai sigură decât oricare alta: „Dar Domnul este Turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este Stânca mea de adăpost” (vers.22). Secretul seninătății și al păcii psalmistului ne este oferit și nouă: încrederea deplină, fără rezerve, în Dumnezeu.

Chiar și atunci când pare să nu se implice în suferința noastră? Da, chiar și atunci! Chiar și atunci când El întârzie să ne răspundă la rugăciune? Da, chiar și atunci! Chiar și atunci când răul pare să domnească pe vecie pe pământul nostru, fără să fie deranjat de nimeni? Da, chiar și atunci!

Adevărata credința nu se manifesta când avem toate problemele rezolvate, ci tocmai în acele momente în care rezolvarea lor pare imposibilă, când rezolvarea lor întârzie sau nu vine conform așteptărilor noastre. O astfel de credință care „nădăjduiește împotriva oricărei nădejdi”             (Romani 4,18) este neprețuită înaintea lui Dumnezeu. Iar El nu va întârzia să onoreze o astfel de credință.

Lori Balogh