Psalmul 94 – Triumful binelui si al dreptatii

Psalmul 94 – Triumful binelui si al dreptatii 

 

1. „Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul răzbunărilor, arată-Te!
2. Scoală-Te, Judecătorul pământului, şi răsplăteşte celor mândri după faptele lor!
3. Până când vor birui cei răi, Doamne, până când vor birui cei răi?
4. Ei ţin cuvântări puternice, vorbesc cu trufie, şi toţi cei ce fac răul se fălesc.
5. Ei zdrobesc pe poporul Tău, Doamne, şi asupresc moştenirea Ta.
6. Înjunghie pe văduvă şi pe străin, ucid pe orfani
7. şi zic: „Nu vede Domnul şi Dumnezeul lui Iacov nu ia aminte!”
8. Totuşi învăţaţi-vă minte, oameni fără minte! Când vă veţi înţelepţi, nebunilor?
9. Cel ce a sădit urechea s-ar putea să n-audă? Cel ce a întocmit ochiul s-ar putea să nu vadă?
10. Cel ce pedepseşte neamurile s-ar putea să nu pedepsească, El, care a dat omului pricepere?
11. Domnul cunoaşte gândurile omului: ştie că sunt deşarte.
12. Ferice de omul pe care-l pedepseşti Tu, Doamne, şi pe care-l înveţi din Legea Ta,
13. ca să-l linişteşti în zilele nenorocirii, până se va săpa groapa celui rău!
14. Căci Domnul nu lasă pe poporul Său şi nu-Şi părăseşte moştenirea.
15. Ci se va face odată judecata după dreptate şi toţi cei cu inima curată o vor găsi bună.
16. Cine mă va ajuta împotriva celor răi? Cine mă va sprijini împotriva celor ce fac răul?
17. De n-ar fi Domnul ajutorul meu, cât de curând ar fi sufletul meu în tăcerea morţii!
18. Ori de câte ori zic: „Mi se clatină piciorul!”, bunătatea Ta, Doamne, mă sprijină totdeauna.
19. Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul.
20. Te vor pune cei răi să şezi pe scaunul lor de domnie, ei, care pregătesc nenorocirea la adăpostul Legii?
21. Ei se strâng împotriva vieţii celui neprihănit şi osândesc sânge nevinovat.
22. Dar Domnul este turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este stânca mea de adăpost.
23. El va face să cadă asupra lor nelegiuirea, El îi va nimici prin răutatea lor; Domnul, Dumnezeul nostru, îi va nimici.”

 

Un psalm al judecatii divine

     Avand semnele distinctive ale unui psalm liturgic ( folosit in serviciile de inchinare publica ), Psalmul 94 este inchinat triumfului final al binelui asupra raului si al dreptatii asupra nedreptatii. Privind la bunastarea de moment si la triumful aparent al nelegiuitilor in aceasta viata, psalmistul ne trimite la judecata finala, cand Dumnezeu va restabili dreptatea absoluta in sanul Creatiei Sale.

In acelasi timp, autorul li se adreseaza conducatorilor nedrepti ai acestei lumi, care isi zidesc rautatea pe aparenta indiferenta si neimplicare a lui Dumnezeu in viata oamenilor, avertizandu-i ca exista o dreptate universala si un Dumnezeu care va aplica aceasta dreptate la timpul potrivit.

Tonul psalmului este sapiential, fiind dominat de figura unui Dumnezeu care va restabili dreptatea in lume, desi acum El pare absent din istorie. Pe aceasta aparenta inselatoare isi cladesc cei nelegiuiti filosofia de viata, considerand tacerea lui Dumnezeu ca fiind o dovada a neputintei si a indiferentei Sale fatza de om, si, in final, ca o dovada a inexistentei Sale.

Aparentele insa inseala intotdeauna. Si daca in unele aspecte ale vietii pierderile suferite de cei inselati de aparente sunt suportabile, in domeniul spiritual pierderile pot fi vesnice. De aceea, Psalmul 94 este pe de o parte un avertisment solemn dat tuturor celor care-si cladesc destinul pe nisipul miscator al nedreptatii, iar pe de alta parte, el este o incurajare pentru toti cei nedreptatiti si persecutati in aceasta viata.

Referenul unei cunoscute piese muzicale este in deplin acord cu invataturile Scripturii: „Sfarsitul nu-i aici !” Cei care cred ca totul se incheie pe pragul mormantului se inseala amarnic. De ce ? Autorul Psalmului 94 ne raspunde: „Ci se va face o data judecata dupa dreptate si toti cei cu inima curata o vor gasi buna” ( vers. 15 ).

Pentru unii, judecata va fi o pricina de groaza, in timp ce pentru altii ea va fi o ocazie de bucurie. Noi din ce categorie facem parte ?

 

„Dumnezeul razbunarilor”

     Termenul „razbunare” nu suna deloc bine in urechile noastre, caci el este asociat de regula cu ideea de violenta. Cu toate acestea, autorul Psalmului 94 foloseste de doua ori apelativul „Dumnezeul razbunarilor” in primul verset: „Doamne, Dumnezeul razbunarilor, Tu, Dumnezeul razbunarilor, arata-Te ! Scoala-Te, Judecatorul pamantului, si rasplateste celor mandri dupa faptele lor !” ( vers. 1.2 ).

Insa acest apelativ divin nu are nimic in comun cu ceea ce noi percepem in legatura cu ideea de razbunare. De fapt, sensul lui este cat se poate de pozitiv, vorbindu-ne de un Dumnezeu care vine in apararea celor nedreptatiti, razbunand sangele nevinovat ( vezi Geneza 9,6; Isaia 61, 1.2 ).

Omului nu-i este ingaduit sa se razbune singur, iar apostolul Pavel afirma acest lucru raspicat si fara echivoc: „Nu intoarceti nimanui rau pentru rau. Urmariti ce este bine inaintea tuturor oamenilor…. Prea iubitilor, nu va razbunati singuri, ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu; caci este scris: „Razbunarea este a Mea; Eu voi rasplati”, zice Domnul. Dimpotriva, daca ii este foame vrajmasului tau, da-i sa manance; daca-i este sete, da-i sa bea; caci daca vei face astfel, vei gramadi carbuni aprinsi pe capul lui” ( Romani 12,17.19.20 ).

De ce nu ne este ingaduit sa ne facem singuri dreptate, razbunandu-ne pe cei ce ne fac rau ? Motivele sunt multiple:

1) Razbunarea nu rezolva problemele, ci le complica si mai mult. Intotdeauna violenta va naste violenta, ca intr-o spirala fara sfarsit.

2) In calitate de fiinte decazute, noi nu vom sti niciodata sa rasplatim raul care ni s-a facut proportional cu gravitatea lui. Fiind fiinte conduse mai mult de emotii decat de ratiune, cand incercam sa ne razbunam avem de obicei reactii disproportionate. De aceea, asa-zisele „vendete” umane nu sunt altceva decat alte acte de nedreptate care si ele cer razbunare la randul lor.

3) Razbunarea personala este o negare a principiului dragostei. Cum poate cineva sa-si iubeasca semenul, in timp ce se razbuna pe el, facandu-i rau ?

Iata suficiente motive care ne constientizeaza ca razbunarea personala nu este cea mai buna si corecta cale de rezolvare a dreptatii. Doar Dumnezeu poate indrepta raul care ni s-a facut in viata, si doar El o poate face respectand principiul dragostei. Doar El poate pedepsi raul proportional cu gravitatea lui.

Apelativul „Dumnezeul razbunarilor” este, de fapt, o manifestare a increderii depline in dreptatea pe care El o va instaura pe pamant la vremea potrivita. Este adevarat ca a astepta razbunarea finala a lui Dumnezeu asupra tuturor celor ce fac raul presupune multa rabdare din partea celor nedreptatiti. Asa este. Dar merita !

 

Dilemele credintei

     Asemenea lui Iov ( vezi Iov 21,7-16 ) si Asaf ( vezi Psalmul 73, 3-14 ), autorul Psalmului 94 este framantat si el de dileme existentiale: „Pana cand vor birui cei rai, Doamne, pana cand vor birui cei rai ? Ei tin cuvantari puternice, vorbesc cu trufie si toti cei ce fac raul se falesc. Ei zdobesc pe poporul Tau, Doamne, si asupresc mostenirea Ta. Junghie pe vaduva si pe strain, ucid pe orfani si zic: „Nu vede Domnul, si Dumnezeul lui Iacov nu ia aminte !” ( vers. 3-7 ).

Nedreptatile amintite de psalmist sunt cu atat mai detestabile cu cat ele sunt facute unor oameni lipsiti de aparare: vaduve, orfani si straini. Mai mult decat atat, limbajul demonstreaza  ca opresorii nu sunt straini de Dumnezeu si de Cuvantul Sau. Deoarece acestia sunt membri ai poporului lui Dumnezeu, acest lucru face ca faptele lor sa fie cu atat mai reprobabile.

Sa fim sinceri cu noi insine ! Care crestin devotat, care se straduieste sa faca binele si sa aiba o relatie profunda cu Dumnezeu, nu-si pune astfel de intrebari in momente de criza sufleteasca ? Aceeasi intrebare: „Pana cand ?” este auzita de vizionarul de pe Patmos iesind de pe buzele „sufletelor de sub altar”, in cadrul pecetii a sasea: „Ei strigau cu glas tare si ziceau: „Pana cand, Stapane, Tu care esti sfant si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sangele nostru asupra locuitorilor pamantului ?” ( Apocalipsa 6,10 ).

Intrebarea: „Pana cand, Doamne ?” denota o diferenta de calendar si de perceptie a timpului intre noi si Dumnezeu. Daca noua ni se pare ca timpul se dilata in perioadele de suferinta si durere, pentru Creator timpul nu cunoaste nici dilatare, nici contractare, nici intarziere, nici graba. Daca noi dorim ca Dumnezeu sa ne faca dreptate acum, chiar in clipa aceasta daca se poate, totusi El are propriul Sau calendar, uneori mult decalat fatza de al nostru.

Intarzierea interventiei Sale ne pune la incercare credinta si cultiva in om rabdarea. Unii cad la acest examen si intorc spatele lui Dumnezeu, pe care-L considera indiferent fatza de suferinta umana. Altii, dimpotriva, in momenete de criza se prind mai tare de fagaduintele Sale, staruiesc in rugaciune, dialogheaza cu Dumnezeu, Il intreaba: „Doamne, pana cand ?” si uneori chiar se cearta cu El. Dar nu-L parasesc si nu-I intorc spatele.

Acestora din urma, Mantuitorul le da asigurarea: „Si Dumnezeu nu va face dreptate alesilor Lui care striga zi si noapte catre El, macar ca zaboveste fatza de ei ? Va spun ca le va face dreptate in curand” ( Luca 18, 7.8 ).

 

Nebunie responsabila

     Nelegiuitilor care vorbesc cu trufie, care se falesc cu raul facut, care junghie pe vaduva, orfan si strain, crezand ca nu-i vede Dumnezeu, psalmistul le adreseaza un avertisment direct si personal: „Totusi, invatati-va minte, oameni fara minte ! Cand va veti intelepti, nebunilor ? Cel ce a sadit urechea s-ar putea sa n-auda ? Cel ce a intocmit ochiul s-ar putea sa nu vada ? Cel ce pedepseste neamurile s-ar putea sa nu pedepseasca, El, care a dat omului pricepere ? Domnul cunoaste gandurile omului; stie ca sunt desarte” ( vers. 8-11 ).

Senzatia pe care o au cei ce savarsesc raul ca Dumnezeu nu le vede nelegiuirile si nu va lua atitudine impotriva lor este atat de inselatoare incat il forteaza pe psalmist sa foloseasca cuvinte dure la adresa lor. Si cum ar putea fi altfel caracterizati astfel de oameni decat ca „oameni fara minte” si „nebuni” ?

In conceptia biblica, nebunia nu se refera doar la anumite dereglari mintale, de care omul in cauza nu este intotdeauna vinovat, ci ea are un sens mult mai larg. Potrivit Psalmului 14, una dintre formele de „nebunie” este ateismul: „Nebunul zice in inima lui: „Nu este Dumnezeu !” ( Psalmul 14,1 ). Iar din Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina ( vezi Luca 12, 16-21 ) intelegem ca in ochii cerului lacomia de avere si egoismul sunt tot forme de nebunie.

Potrivit autorului Psalmului 94, aceeasi nebunie ii caracterizeaza si pe oamenii care au o conceptie eronata  despre Dumnezeu, considerand ca Cel care a creat urechea nu aude ce se intampla in lume, si Cel care a creat ochiul nu vede raul pe care acesti oameni il savarsesc.

Daca nebunia legata de anumite dereglari mintale este oarecum scuzabila, acest gen de nebunie spirituala nu are nicio scuza. Omul este pe deplin responsabil pentru nebunia sa, iar Dumnezeu, Judecatorul suprem, il va chema sa dea socoteala pentru aceasta.

 

Disciplina cerului

     Cand vorbim despre „fericiri”, ne gandim in mod automat la lucruri de dorit, caci in subconstientul nostru legam notiunea de fericire de alte notiuni ca: bunastare,sanatate, armonie, pace, intelegere, etc.

In conceptia biblica insa, fericirea poate fi asociata si cu lucruri pe care nu le dorim sa se intample, si de care ne ferim. Mare parte din „Fericirile” rostite de Mantuitorul ( vezi Matei 5, 3-12 ) sunt legate de astfel de trairi nedorite: plansul, saracia spirituala, persecutia, ocara si vorbirea de rau.

Mergand pe aceeasi linie, autorul Psalmului 94 rosteste o „fericire” ciudata, legand fericirea umana de ideea de pedeapsa divina: „Ferice de omul pe care-l pedepsesti, Tu, Doamne, si pe care-l inveti din Legea Ta, ca sa-l linistesti in zilele nenorocirii, pana se va sapa groapa celui rau!” ( vers. 12.13 ).

Ce „fericire” ciudata ! Cum poate o pedeapsa venita de la Dumnezeu sa ne faca fericiti ? Apostolul Iacov ne ofera un raspuns la aceasta intrebare, detaliindu-ne mecanismul prin care un necaz, o pedeapsa sau o suferinta aprobata de Dumnezeu in viata copiilor Sai poate sa le aduca fericirea veritabila: „Fratii mei, sa priviti ca o mare bucurie cand treceti prin felurite incercari, ca unii care stiti ca incercarea credintei voastre lucreaza rabdare. Dar rabdarea trebuie sa-si faca desavarsit lucrarea, pentru ca sa fiti desavarsiti, intregi si sa nu duceti lipsa de nimic” ( Iacov 1,2-4 ).

Asadar, traseul spre fericire este clar: incercare ( suferinta, pedeapsa ) – rabdare – desavasirea caracterului – oameni desavarsiti, fericiti. Dumnezeu nu ingaduie suferinta in viata omului dintr-o placere rautacioasa. Profetul Ieremia ne asigura in Plangerile sale ca Dumnezeu, „cand mahneste pe cineva, Se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare, caci El nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor” ( Plangerile lui Ieremia 3, 32.33 ).

Daca este o motivatie care-L determina pe Tatal nostru ceresc sa ingaduie o suferinta sau o incercare in viata noastra, atunci aceasta este doar dragostea pe care o are fatza de noi. Iar daca exista vreun scop pe care El il urmareste pe aceasta cale, atunci aceasta este disciplinarea noastra, pentru ca in final sa ajungem „la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos” ( Efeseni 4,13 ).

Si cine poate fi mai fericit decat acel om care a atins idealul Creatorului pentru omenire ?

 

Realitatea judecatii divine

     In ciuda aparentelor, Dumnezeu nu va lasa pacatul sa existe la nesfarsit, iar poporul Sau nu va fi lasat sa fie  continuu nedreptatit, „caci Domnul nu lasa pe poporul Sau si nu-Si paraseste mostenirea” ( vers. 14 ).

Desi calendarul Sau difera de cel al omului, lasand uneori falsa impresie ca El nu Se implica in istoria noastra, in realitate nimic nu se intampla in Universul creat de El, deci si pe batranul nostru pamant, fara ca El sa stie si sa aprobe.

Va veni o zi in care Dumnezeu va spune: „Destul ! Pacatul a ajuns la o culme peste care nu se poate trece. Am facut tot ce se putea face pentru salvarea oamenilor, am sacrificat ce am avut mai scump, am dat har dupa har si i-am rabdat indelung pe cei rai pe pamant. De acum trebuie sa inceapa judecata, pentru ca fiecare om nascut sub soare sa-si primeasca rasplata pentru binele sau raul pe care l-a facut.”

Psalmistul credea din toata inima sa in realitatea judecatii finale a lui Dumnezeu, afirmand cu toata convingerea: „Ci se va face o data judecata dupa dreptate, si toti cei cu inima curata o vor gasi buna” ( vers. 15 ).

Legat de realitatea judecatii divine, psalmistul aduce in discutie o idee deosebit de interesanta: Dumnezeu va judeca cu dreptate, insa judecata Sa va fi supusa aprecierii fiintelor create si a oamenilor mantuiti ( cei cu „inima curata” care-L vor vedea pe Dumnezeu – Matei 5, 8 ).

Este aceeasi idee pe care o subliniaza si apostolul Pavel in Epistola catre romani: „Dimpotriva, Dumnezeu sa fie gasit adevarat si toti oamenii sa fie gasiti mincinosi, dupa cum este scris: „Ca sa fii gasit neprihanit in cuvintele tale, si sa iesi biruitor cand vei fi judecat.” ( Romani 3,4 ).

De ce procedeaza Dumnezeu in felul acesta, El care este Suveranul intregului Univers ? Trebuie sa dea socoteala cuiva pentru hotararile si judecatile Sale ?  Desigur, Dumnezeu nu ar avea de ce sa Se teama. Si totusi, in contextul luptei dintre bine si rau, in intelepciunea si dragostea Sa pentru fapturile create, El Isi supune propria Sa judecata aprecierii fiintelor inteligente create. De ce ? Pentru ca orice indoiala cu privire la dreptatea Sa sa dispara, si in final toate fiintele create, de la ingerii cei sfinti pana la ultimul om sa recunoasca: „Mari si minunate sunt lucrarile Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernice ! Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor !” ( Apocalipsa 15,3 ).

Aceasta este garantia ca niciodata in vesniciile viitoare nu se va mai repeta drama pacatului in Univers. Analizarea „dosarelor” care contin verdictul divin de catre fiintele create va cere timp. Miliarde de „dosare” continand nu doar faptele, ci si gandurile, intentiile si motivatiile celor nemantuiti vor trebui revizuite, si pana cand nu vor fi toate lucrurile clare, sentinta rostita asupra nelegiuitilor nu va fi aplicata.

Iata de ce Apocalipsa 20, 4.5 vorbeste despre un mileniu in care cei mantuiti vor domni cu Christos in cer, tinandu-se judecata. Ce maretie se ascunde in caracterul Dumnezeului nostru ! El singur ar putea judeca lumea intreaga intr-o singura clipa, iar in clipa urmatoare sentinta ar putea fi aplicata.

Totusi, Tatal a incredintat judecata Fiului ( vezi Ioan 5,22 ), iar Fiul lui Dumnezeu ii invita pe cei mantuiti pe scaune de domnie ( vezi Apocalipsa 3,21 ), facandu-i partasi la judecata finala a nelegiuitilor, a lui Satana si a ingerilor sai ( vezi Apocalipsa 20, 4 ). Ce favoare mai mare li se poate face unor pacatosi mantuiti ?

 

Dumnezeu, un Turn de scapare

     Psalmul 94 se incheie intr-o nota luminoasa, de incredere deplina in ajutorul lui Dumnezeu. Psalmistul recunoaste ca daca nu ar fi avut sprijinul lui Dumnezeu in momentele de criza, ar fi coborat demult in locuinta mortilor: „De n-ar fi Domnul ajutorul meu, cat de curand ar fi sufletul meu in tacerea mortii ! Ori de cate ori zic: „Mi se clatina piciorul !”, bunatatea Ta, Doamne, ma sprijina totdeauna. Cand ganduri negre se framanta cu gramada inlauntrul meu, mangaierile Tale imi invioreaza sufletul” ( vers. 17-19 ).

Desi nu poate nega realitatea cruda ca cei rai „pregatesc nelegiuirea la adapostul legii” ( vers. 20 ), ca „se strang impotriva vietii celui neprihanit si osandesc sange nevinovat” ( vers. 21 ), autorul Psalmului 94 este increzator. De ce ? Nu pentru ca ar gasi in el insusi solutia la toate problemele existente, nici pentru ca s-ar sprijini pe oameni.

Seninatatea sa izvoraste dintr-o alta sursa, infinit mai sigura decat oricare alta: „Dar Domnul este Turnul meu de scapare, Dumnezeul meu este Stanca mea de adapost” ( vers. 22 ). Secretul seninatatii si al pacii psalmistului ne este oferit si noua: increderea deplina, fara rezerve, in Dumnezeu.

Chiar si atunci cand pare sa nu se implice in suferinta noastra ? Da, chiar si atunci ! Chiar si atunci cand El intarzie sa ne raspunda la rugaciune ? Da, chiar si atunci ! Chiar si atunci cand raul pare sa domneasca pe vecie pe pamantul nostru, fara sa fie deranjat de nimeni ? Da, chiar si atunci !

Adevarata credinta nu se manifesta cand avem toate problemele rezolvate, ci tocmai in acele momente cand rezolvarea lor pare imposibila, cand rezolvarea lor intarzie, sau nu vine conform asteptarilor noastre. O astfel de credinta care „nadajduieste impotriva oricarei nadejdi” ( Romani 4,18 ) este nepretuita inaintea lui Dumnezeu. Iar El nu va intarzia sa onoreze o astfel de credinta.

Lori Balogh