Psalmul 97 – Dumnezeu, Împăratul întregului pământ

AP

Psalmul 97 – Dumnezeu, Împăratul întregului pământ

1. „Domnul împărățește: să se veselească pământul și să se bucure ostroavele cele multe!
2. Norii și negura Îl înconjoară, dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Său de domnie.
3. Înaintea Lui merge focul și arde de jur împrejur pe potrivnicii Lui.
4. Fulgerele Lui luminează lumea: pământul Îl vede și se cutremură.
5. Munții se topesc ca ceara înaintea Domnului, înaintea Domnului întregului pământ.
6. Cerurile vestesc dreptatea Lui și toate popoarele văd slava Lui.
7. Sunt rușinați toți cei ce slujesc icoanelor și care se fălesc cu idolii: toți dumnezeii se închină înaintea Lui.
8. Sionul aude lucrul acesta și se bucură, se veselesc fiicele lui Iuda de judecățile Tale, Doamne!
9. Căci Tu, Doamne, Tu ești Cel Preaînalt peste tot pământul, Tu ești preaînălțat, mai presus de toți dumnezeii.
10. Urâți răul, cei ce iubiți pe Domnul! El păzește sufletele credincioșilor Lui și-i izbăvește din mâna celor răi.
11. Lumina este semănată pentru cel neprihănit și bucuria, pentru cei cu inima curată.
12. Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul și măriți prin laudele voastre sfințenia Lui!”

Un imn închinat Împăratului împăraților

     Psalmul 97 face parte din grupul „Psalmilor Împărăției” ( 93‑99 ), celebrând întronarea lui Yahweh ca Împărat al întregului pământ. Este o teofanie ( manifestarea slavei lui Dumnezeu ) asemănătoare cu cea prezentată de profetul Habacuc în capitolul 3 al cărții sale, și una dintre cele mai frumoase descrieri ale slavei lui Dumnezeu din cuprinsul Vechiului Testament.

Tema acestui imn, folosit în serviciile divine publice ( psalm liturgic ), este concentrată în primul verset: „Domnul împărătește” – o temă prezentă în întreg grupul de psalmi împărătești. În această impresionantă descriere a slavei divine, natura participa activ, sporind măreția Împăratului împăraților. În fața acestei măreții a slavei lui Dumnezeu, idolii popoarelor sunt eclipsați în luminile lor palide, iar cei care li se închină sunt făcuți de rușine.

La sosirea ceasului judecății, cei care se sprijină pe zei falși sunt răsturnați și făcuți de rușine înaintea întregului Univers, în timp ce credincioșii din Sion, închinătorii adevăratului Dumnezeu, sunt umpluți de bucurie. Și aceasta pentru că zorii noii ere se deschid doar pentru cei care L-au urmat cu credincioșie pe Cel care este Soarele neprihănirii și al mântuirii.

Da, în această lume coruptă până în cele mai profunde resorturi ale sale, doar neprihănirea are viitor. De aceea, apelurile la pocăință nu lipsesc din acest psalm, îndemnându-i pe oamenii de pe toate paralele și meridianele lumii să urască răul și să iubească dreptatea, singura opțiune înțeleaptă pentru cei ce doresc să trăiască veșnic alături de Împăratul împăraților și Domnul domnilor.

„Trăiască regele!”

     Psalmul 97 este un model al adevăratei închinări, o închinare spontană, profundă și plină de bucuria conștienței măreției lui Dumnezeu. „Domnul împărătește: să se veselească pământul și să se bucure ostroavele cele multe!” ( vers. 1 )

Dar care este motivul bucuriei în închinarea psalmistului? Când Dumnezeu este înconjurat de „nori și negură” ( vers. 2 ), când „înaintea Lui merge focul și arde de jur împrejur pe protivnicii Lui” ( vers. 3 ), când „fulgerele Lui luminează lumea”, iar pământul „Îl vede și se cutremură” ( vers. 4 ), când „munții se topesc ca ceara înaintea Domnului” ( vers. 5 ), cum te poți bucura în prezența unui Dumnezeu atât de măreț, puternic și înfricoșat? Reacția firească a unei ființe slabe și muritoare ca noi, oamenii, nu ar trebui să fie mai degrabă teama și groaza?

În mod paradoxal, manifestările slavei lui Dumnezeu, vizibile în natura pe care a creat-o, nu-l înspăimânta pe psalmist. Dimpotrivă, el se bucura și îi invită pe toți locuitorii pământului să se bucure alături de el. De ce? Răspunsul îl găsim în versetul 2: Pentru că „dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Său de domnie”, o dreptate pe care o vestesc cerurile ( vers. 6 ), adică mulțimea lumilor inteligente create de El.

Ideea că guvernarea lui Dumnezeu se bazează pe dreptate, bunătate și credincioșie o regăsim și în Psalmul 85,10: „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută”, dar și în Psalmul 89,14: „Dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea și credincioșia sunt înaintea Feței Tale.”

Un scaun de domnie de pe care este susținut întregul Univers și care se bazează pe dreptate, bunătate, credincioșie și pace este cea mai sigură garanție a armoniei universale. Când vedem în istoria veche sau recentă cât de corupte și nedrepte au fost scaunele de domnie ale lumii, cum să nu ne bucurăm că scaunul de domnie al Împăratului împăraților este atât de diferit?

Monoteism, politeism sau henoteism?

     În Psalmi, există câteva pasaje care par să contrazică credința monoteistă atât de clar exprimată pe paginile Scripturii. La hotarele Canaanului, Moise le reamintea israeliților că „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” ( Deuteronomul 6,4 ). Peste secole, profetul Isaia vorbește despre Yahweh ca fiind „Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu care a întocmit pământul, l-a făcut și l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit” ( Isaia 45, 18 ).

Iar pe paginile Noului Testament găsim cea mai clară mărturie a unei credințe monoteiste, dată de Însuși Fiul lui Dumnezeu: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” ( Ioan 17,3 ).

Cum e posibil ca în atmosfera generală a unui monoteism evident să apară afirmații de genul celei făcute de Asaf în Psalmul 82,1: „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor”? Și cum e posibil ca într-un mediu monoteist autorul Psalmului 97 să afirme că „toți dumnezeii se închină înaintea Lui”? ( vers. 7 up. )

Încercând să rezolve dilema, unii teologi au inventat un concept nou, care se plasează între monoteism și politeism: henoteismul. Ce ne spune această nouă teorie? Că există mai mulți dumnezei, însă unul singur este zeul suprem, iar Acesta este Yahweh, Dumnezeul lui Israel. Henoteismul este de fapt tot o formă de politeism, însă o formă de compromis între monoteismul biblic și politeismul păgân.

Dacă astfel stau lucrurile, cum se explică prezența în Biblie a pluralului „dumnezei”? Dilema este rezolvată de apostolul Pavel, care le scrie credincioșilor din Corint: „Știm că în lume un idol este totuna cu nimic și că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi așa numiți „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ, ( cum și sunt în adevăr mulți „dumnezei” și mulți „domni” ), totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi” ( 1 Corinteni 8, 4‑6 ).

Dacă Dumnezeu a încredințat o parte din autoritatea Sa unor oameni aleși de El, în vederea unei lucrări speciale ( vezi cazul lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru faraon” – Exodul 7,1 ), sau dacă oamenii au încredințat zeilor imaginați de ei o parte din această autoritate, aceasta nu înseamnă că există mai mulți dumnezei. Aceasta nu înseamnă că în cer există concurență între zeități, așa cum reiese din legendele Olimpului sau miturile babiloniene și egiptene.

Există un singur Dumnezeu adevărat, Creator, Susținător al Universului, un singur Împărat și Suveran peste Creația Sa. Iar toți cei care, sub o formă sau alta, aduc închinarea ce I se cuvine doar Lui altor dumnezei, vor rămâne de rușine. Căci, spune psalmistul: „Sunt rușinați toți cei ce slujesc icoanelor, și care se fălesc cu idolii” ( vers. 7 ). „Căci Tu, Doamne, Tu ești Cel Prea Înalt peste tot pământul, Tu ești prea înălțat, mai presus de toți dumnezeii” ( vers. 9 ).

Chemare la neprihănire

     Imaginea unui Dumnezeu care împărătește mai presus de toți idolii și zeii imaginați de mintea omenească, înaintea căruia merge focul care-i nimicește pe toți protivnicii Lui, și înaintea căruia munții se topesc ca ceara, ar trebui să producă în sufletele noastre groază. Iar ca urmare, reacția firească a omului păcătos este aceea de a se depărta, de a fugi și a se ascunde de un asemenea Dumnezeu.

Cu toate acestea, în finalul Psalmului 97, autorul vorbește despre dragoste, lumină, neprihănire și bucurie, adică despre niște valori după care tânjim cu toții, chiar dacă nu suntem conștienți de acest lucru. Dumnezeul Scripturii nu este un Dumnezeu care S-a retras în spatele unei perdele transcendentale, dincolo de care creaturile Sale nu pot pătrunde, ci un Dumnezeu al unei relații pline de dragoste cu aceste creaturi. Un Dumnezeu imanent.

În finalul psalmului, autorul insistă pe această relație de dragoste. Cei credincioși Îl iubesc pe Domnul, iar „El păzește sufletele credincioșilor Lui și-i izbăvește din mâna celor răi” ( vers. 10 ). Între Acest Dumnezeu măreț, care împărătește pe scaunul de domnie al Universului, și copiii Săi există o relație plină de lumină și bucurie, căci „lumina este semănată pentru cel neprihănit, și bucuria pentru cei cu inima curată” ( vers. 11 ).

De aceea, psalmistul pledează pentru neprihănire, invitându-i pe oameni să urască răul ( vers. 10 ), să se bucure în Domnul și să-L mărească prin laudele lor ( vers. 12 ). Iar cei care vor da ascultare îndemnurilor psalmistului vor avea surprize mari și plăcute. Cel care împărătește pe cel mai înalt și mai măreț scaun de domnie din Univers îi va invita pe copiii Săi credincioși să șadă alături de El. Căci este scris: „Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” ( Apocalipsa 3,21 ).

Poate exista o onoare mai mare decât aceasta? Nu merită să facem orice sacrificiu pentru a fi alături de Domnul care împărătește peste întreaga Sa Creație? Eu zic că merită. Tu ce zici?

Lori Balogh