Psalmul 97 – Dumnezeu, Imparatul intregului pamant

AP

Psalmul 97 – Dumnezeu, Imparatul intregului pamant

1. „Domnul împărăţeşte: să se veselească pământul şi să se bucure ostroavele cele multe!
2. Norii şi negura Îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie.
3. Înaintea Lui merge focul şi arde de jur împrejur pe potrivnicii Lui.
4. Fulgerele Lui luminează lumea: pământul Îl vede şi se cutremură.
5. Munţii se topesc ca ceara înaintea Domnului, înaintea Domnului întregului pământ.
6. Cerurile vestesc dreptatea Lui, şi toate popoarele văd slava Lui.
7. Sunt ruşinaţi toţi cei ce slujesc icoanelor şi care se fălesc cu idolii: toţi dumnezeii se închină înaintea Lui.
8. Sionul aude lucrul acesta şi se bucură, se veselesc fiicele lui Iuda de judecăţile Tale, Doamne!
9. Căci Tu, Doamne, Tu eşti Cel Preaînalt peste tot pământul, Tu eşti preaînălţat, mai presus de toţi dumnezeii.
10. Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul! El păzeşte sufletele credincioşilor Lui şi-i izbăveşte din mâna celor răi.
11. Lumina este semănată pentru cel neprihănit şi bucuria, pentru cei cu inima curată.
12. Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi măriţi prin laudele voastre sfinţenia Lui!”

     Un imn inchinat Imparatului imparatilor

     Psalmul 97 face parte din grupul „Psalmilor Imparatiei” ( 93-99 ), celebrand intronarea lui Yahweh ca Imparat al intregului pamant. Este o teofanie ( manifestarea slavei lui Dumnezeu ) asemanatoare cu cea prezentata de profetul Habacuc in capitolul 3 al cartii sale, si una din cele mai frumoase descrieri ale slavei lui Dumnezeu din cuprinsul Vechiului Testament.

Tema acestui imn, folosit in serviciile divine publice ( psalm liturgic ), este concentrata in primul verset: „Domnul imparateste” – o tema prezenta in intreg grupul de psalmi imparatesti. In aceasta impresionanta descriere a slavei divine, natura participa activ, sporind maretia Imparatului imparatilor. In fatza acestei maretii a slavei lui Dumnezeu, idolii popoarelor sunt eclipsati in luminile lor palide, iar cei care li se inchina sunt facuti de rusine.

La sosirea ceasului judecatii, cei care se sprijina pe zei falsi sunt rasturnati si facuti de rusine inaintea intregului Univers, in timp ce credinciosii din Sion, inchinatorii adevaratului Dumnezeu, sunt umpluti de bucurie. Si aceasta pentru ca zorii noii ere se deschid doar pentru cei care L-au urmat cu credinciosie pe Cel care este Soarele neprihanirii si al mantuirii.

Da, in aceasta lume corupta pana in cele mai profunde resorturi ale sale, doar neprihanirea are viitor. De aceea, apelurile la pocainta nu lipsesc din acest psalm, indemnandu-i pe oamenii de pe toate paralele si meridianele lumii sa urasca raul si sa iubeasca dreptatea, singura optiune inteleapta pentru cei ce doresc sa traiasca vesnic alaturi de Imparatul imparatilor si Domnul domnilor.

     „Traiasca regele !”

     Psalmul 97 este un model al adevaratei inchinari, o inchinare spontana, profunda si plina de bucuria constiintei maretiei lui Dumnezeu. „Domnul imparateste: sa se veseleasca pamantul si sa se bucure ostroavele cele multe !” ( vers. 1)

Dar care este motivul bucuriei in inchinarea psalmistului ? Cand Dumnezeu este inconjurat de „nori si negura” ( vers. 2 ), cand „inaintea Lui merge focul si arde de jur imprejur pe protivnicii Lui” ( vers. 3 ), cand „fulgerele Lui lumineaza lumea”, iar pamantul „Il vede si se cutremura” ( vers. 4 ), cand „muntii se topesc ca ceara inaintea Domnului” ( vers. 5 ), cum te poti bucura in prezenta unui Dumnezeu atat de maret, puternic si infricosat ? Reactia fireasca a unei fiinte slabe si muritoare ca noi, oamenii, nu ar trebui sa fie mai degraba teama si groaza ?

In mod paradoxal, manifestarile slavei lui Dumnezeu, vizibile in natura pe care a creat-o, nu-l inspaimanta pe psalmist. Dimpotriva, el se bucura si ii invita pe toti locuitorii pamantului sa se bucure alaturi de el. De ce ? Raspunsul il gasim in versetul 2: Pentru ca „dreptatea si judecata sunt temelia scaunului Sau de domnie”, o dreptate pe care o vestesc cerurile ( vers. 6 ), adica multimea lumilor inteligente create de El.

Ideea ca guvernarea lui Dumnezeu se bazeaza pe dreptate, bunatate si credinciosie o regasim si in Psalmul 85,10: „Bunatatea si credinciosia se intalnesc, dreptatea si pacea se saruta”, dar si in Psalmul 89,14: „Dreptatea si judecata sunt temelia scaunului Tau de domnie; bunatatea si credinciosia sunt inaintea Fetzei Tale.”

Un scaun de domnie de pe care este sustinut intregul Univers si care se bazeaza pe dreptate, bunatate, credinciosie si pace este cea mai sigura garantie a armoniei universale.   Cand vedem in istoria veche sau recenta cat de corupte si nedrepte au fost scaunele de domnie ale lumii, cum sa nu ne bucuram ca scaunul de domnie al Imparatului imparatilor este atat de diferit ?

     Monoteism, politeism sau henoteism ?

     In Psalmi, exista cateva pasaje care par sa contrazica credinta monoteista atat de clar exprimata pe paginile Scripturii. La hotarele Canaanului, Moise le reamintea israelitilor ca „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” ( Deuteronomul 6,4 ). Peste secole, profetul Isaia vorbeste despre Yahweh ca fiind „Facatorul cerurilor, singurul Dumnezeu care a intocmit pamantul, l-a facut si l-a intarit, l-a facut nu ca sa fie pustiu, ci l-a intocmit ca sa fie locuit” ( Isaia 45, 18).

Iar pe paginile Noului Testament gasim cea mai clara marturie a unei credinte monoteiste, data de Insusi Fiul lui Dumnezeu: „Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” ( Ioan 17,3 ).

Cum este posibil ca in atmosfera generala a unui monoteism evident sa apara afirmatii de genul celei facute de Asaf in Psalmul 82,1: „Dumnezeu sta in adunarea lui Dumnezeu; El judeca in mijlocul dumnezeilor” ? Si cum este posibil ca intr-un mediu monoteist autorul Psalmului 97 sa afirme ca „toti dumnezeii se inchina inaintea Lui” ? ( vers. 7 up. )

Incercand sa rezolve dilema, unii teologi au inventat un concept nou, care se plaseaza intre monoteism si politeism: henoteismul. Ce ne spune aceasta noua teorie ? Ca exista mai multi dumnezei, insa unul singur este zeul suprem, iar Acesta este Yahweh, Dumnezeul lui Israel. Henoteismul este de fapt tot o forma de politeism, insa o forma de compromis intre monoteismul biblic si politeismul pagan.

Daca astfel stau lucrurile, cum se explica prezenta in Biblie a pluralului „dumnezei” ? Dilema este rezolvata de apostolul Pavel, care le scrie credinciosilor din Corint: „Stim ca in lume un idol este totuna cu nimic si ca nu este decat un singur Dumnezeu. Caci chiar daca ar fi asa numiti „dumnezei”, fie in cer, fie pe pamant, ( cum si sunt in adevar multi „dumnezei” si multi „domni” ), totusi pentru noi nu este decat un singur Dumnezeu: Tatal, de la care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi, si un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile si prin El si noi” ( 1 Corinteni 8, 4-6 ).

Daca Dumnezeu a incredintat o parte din autoritatea Sa unor oameni alesi de El, in vederea unei lucrari speciale ( vezi cazul lui Moise: „Iata ca te fac Dumnezeu pentru faraon” – Exodul 7,1 ), sau daca oamenii au incredintat zeilor imaginati de ei o parte din aceasta autoritate, aceasta nu inseamna ca exista mai multi dumnezei. Aceasta nu inseamna ca in cer exista concurenta intre zeitati, asa cum reiese din legendele Olimpului sau miturile babiloniene si egiptene.

Exista un singur Dumnezeu adevarat, Creator, Sustinator al Universului, un singur Imparat si Suveran asupra Creatiei Sale. Iar toti cei care, sub o forma sau alta, aduc inchinarea ce I se cuvine doar Lui altor dumnezei, vor ramane de rusine. Caci, spune psalmistul: „Sunt rusinati toti cei ce slujesc icoanelor, si care se falesc cu idolii” ( vers. 7 ). „Caci Tu, Doamne, Tu esti Cel Prea Inalt peste tot pamantul, Tu esti prea inaltat mai presus de toti dumnezeii” ( vers. 9 ).

     Chemare la neprihanire

     Imaginea unui Dumnezeu care imparateste mai presus de toti idolii si zeii imaginati de mintea omeneasca, inaintea caruia merge focul care-i nimiceste pe toti protivnicii Lui, si inaintea caruia muntii se topesc ca ceara, ar trebui sa produca in sufletele noastre groza. Iar ca urmare, reactia fireasca a omului pacatos este aceea de a se departa, de a fugi si a se ascunde de un asemenea Dumnezeu.

Cu toate acestea, in finalul Psalmului 97, autorul vorbeste despre dragoste, lumina, neprihanire si bucurie, adica despre niste valori dupa care tanjim cu totii, chiar daca nu suntem constienti de acest lucru. Dumnezeul Scripturii nu este un Dumnezeu care S-a retras in spatele unei perdele transcendentale, dincolo de care creaturile Sale nu pot patrunde, ci un Dumnezeu al unei relatii pline de dragoste cu aceste creaturi. Un Dumnezeu imanent.

In finalul psalmului, autorul insista pe aceasta relatie de dragoste. Cei credinciosi Il iubesc pe Domnul, iar „El pazeste sufletele credinciosilor Lui si-i izbaveste din mana celor rai”          ( vers. 10 ). Intre Acest Dumnezeu maret, care imparateste pe scaunul de domnie al Universului, si copiii Sai exista o relatie plina de lumina si bucurie, caci „lumina este semanata pentru cel neprihanit, si bucuria pentru cei cu inima curata” ( vers. 11 ).

De aceea, psalmistul pledeaza pentru neprihanire, invitandu-i pe oameni sa urasca raul ( vers. 10 ), sa se bucure in Domnul si sa-L mareasca prin laudele lor ( vers. 12 ). Iar cei care vor da ascultare indemnurilor psalmistului vor avea surprize mari si placute. Cel care imparateste pe pe cel mai inalt si mai maret scaun de domnie din Unives ii va invita pe copiii Sai credinciosi sa sada alaturi de El. Caci este scris: „Celui ce va birui, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie” ( Apocalipsa 3,21 ).

Poate exista o onoare mai mare decat aceasta ? Nu merita sa facem orice sacrificiu pentru a fi alaturi de Domnul care imparateste peste intreaga Sa Creatie ? Eu zic ca merita. Tu ce zici ?

Lori Balogh