Psalmul 98 – Un imn pentru Suveranul Universului
Un psalm
- „Cântați Domnului o cântare nouă, căci El a făcut minuni. Dreapta și brațul Lui cel sfânt I-au venit în ajutor.
- Domnul Și-a arătat mântuirea, Și-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor.
- Și-a adus aminte de bunătatea și credincioșia Lui față de casa lui Israel: toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru.
- Strigați către Domnul cu strigăte de bucurie, toți locuitorii pământului! Chiuiți, strigați și cântați laude!
- Cântați Domnului cu harpa, cu harpa și cu cântece din gură!
- Cu trâmbițe și sunete din corn, strigați de bucurie înaintea Împăratului, Domnului!
- Să urle marea cu tot ce cuprinde ea, să chiuie lumea și cei ce locuiesc pe ea,
- să bată din palme râurile, să strige de bucurie toți munții
- înaintea Domnului! Căci El vine să judece pământul! El va judeca lumea cu dreptate și popoarele cu nepărtinire.”
Un ecou al Psalmului 96
Plin de spontaneitate și vivacitate, psalmul 98 nu este altceva decât o reluare a ideilor și imaginilor pe care deja le-am întâlnit în Psalmul 96. Tema lui principală este chemarea tuturor popoarelor și elementelor naturii de a se închina viului și adevăratului Dumnezeu, Suveranul absolut al Universului.
Fiind închinat Dumnezeului lui Israel, Regele Yahweh, psalmul exprimă o bucurie de nedescris, o bucurie a mântuirii la care participă deopotrivă oamenii și întreaga natură. La această bucurie imensă se unesc și participă, alături de vocile omenești ( „cântece din gură” ) și toate instrumentele muzicale ale timpului: instrumente muzicale cu coarde ( lira, harpa ) și cele de suflat ( trâmbița, cornul), la care se adaugă bătăile din palme ale închinătorilor.
În această grandioasă simfonie de voci și sunete armonioase, întreaga Creație intră în rezonanță, aducând laude Celui care a adus-o la existență: marea, râurile, munții și – desigur! – oamenii de pe toate meridianele lumii.
Fiind un psalm liturgic ( folosit în serviciile de închinare publică ), Psalmul 98 este o invitație adresată tuturor creaturilor înzestrate cu inteligență de a se uni într-o închinare plină de bucurie la adresa Creatorului.
„Noutate” în închinare
Credinciosul secolului al XXI-lea cunoaște numeroase provocări, una dintre acestea fiind raportarea la noutate. Potrivit celor spuse de Mântuitorul în Parabola gospodarului, „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria lui lucruri noi și lucruri vechi” ( Matei 13,52 ). Înțelegem din cuvintele Sale că religia adevărată nu se opune noului.
Dilema este însă milenară: Până unde putem lăsa ca „lucrurile vechi” să nu le umbrească pe cele noi și valoroase, și până unde putem accepta „lucrurile noi” într-o religie care are principii morale vechi și stabile?
Psalmul 98, asemenea Psalmului 96, ne trimite spre un domeniu în care noutatea este binevenită: închinarea. Desigur, principiile care stau la baza închinării sunt aceleași și de neschimbat: reverența, smerenia, respectul și ascultarea față de Persoană divină. Însă dincolo de aceste principii, prospețimea și spontaneitatea închinării sunt cele care îi dau farmec și care cu siguranță produc bucurie inimii Tatălui nostru ceresc.
Psalmistul este conștient de acest lucru, de aceea încă din debutul psalmului 98 îi invită pe oameni să se închine prin cântări noi: „Cântați Domnului o cântare nouă, căci El a făcut minuni. Dreapta și brațul Lui cel sfânt I-au venit în ajutor” ( vers. 1 ).
În orice domeniu rutina este o „rugină” care distruge lent. Iar atunci când vorbim de spiritualitate, rutina în închinare distruge însăși închinarea. Oare cum s-ar simți un părinte dacă proprii săi copii ar folosi zilnic aceleași formule reci de adresare, fără spontaneitate și fără nicio variație? Dar oare cum se simte Tatăl nostru ceresc atunci când cei care se pretind a fi copiii Săi recită zilnic aceleași rugăciuni concepute de alții și cântă aceleași cântări pe care le cunosc de decenii, fără să aducă nimic nou nici în cuvintele, nici în cântările, dar nici în sentimentele lor față de El?
„Apa trece, pietrele rămân” – spune o vorbă înțeleaptă. Dacă principiile închinării rămân de neclintit ca stâncile din apele învolburate, totuși „apele” sunt mereu altele, mereu noi și pline de prospețime. O astfel de închinare dorește Dumnezeu de la noi.
Mântuirea – motivul bucuriei supreme
Dintre toate darurile pe care Dumnezeu le oferă omului păcătos nu este niciunul care să întreacă în valoare mântuirea Sa. Viața aceasta este frumoasă și de dorit, sănătatea este un dar neprețuit, bunăstarea este și ea un har din partea cerului, însă mântuirea este darul suprem. De ce? Toate celelalte binecuvântări se limitează la această viața vremelnică. Mântuirea însă vizează veșnicia.
De aceea, motivul laudelor și al bucuriei imense care-l stăpânesc pe psalmist este legat de cel mai mare dar pe care un Dumnezeu neprihănit îl poate face omului păcătos: mântuirea. „Domnul Și-a arătat mântuirea, Și-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor. Și-a adus aminte de bunătatea și credincioșia Lui față de casa lui Israel; toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru” ( vers. 2.3 ).
Și unde Și-a arătat Dumnezeu mântuirea și dreptatea Sa mai evident decât la crucea de pe Golgota? Probabil că psalmistul avea în vedere nenumăratele ocazii în care Dumnezeu Și-a „mântuit” poporul din strâmtorări și necazuri. Probabil că în momentul scrierii psalmului el privea în trecut, rememorând intervențiile miraculoase ale Dumnezeului lui Israel în favoarea poporului Său. Însă, poate fără să-și dea seama, el rostea cuvinte profetice, vizând viitorul nu doar al națiunii sale, ci și al întregii omeniri.
Crucea este locul în care mântuirea omului păcătos s-a întâlnit cu dreptatea de neclintit a lui Dumnezeu. Întreg Universul rămâne uimit de modul în care Dumnezeu a gestionat problema păcatului, astfel încât El să rămână drept, și totuși să salveze din mizeria păcatului pe omul păcătos.
Mai mult decât atât, tot cu ochii profetici psalmistul vede ziua în care „toate marginile pământului” vor vedea mântuirea lui Dumnezeu. Este o profeție despre răspândirea Evangheliei în toată lumea, așa cum peste veacuri Însuși Mântuitorul o va enunța: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor popoarelor. Atunci că veni sfârșitul” ( Matei 24,14 ).
Astăzi, la o distanță care se măsoară în veacuri de la momentul rostirii acestor profeții, noi avem privilegiul să vedem cum mântuirea lui Dumnezeu este predicată tuturor popoarelor și pe toate căile posibile, indiferent de eforturi și sacrificii. Astăzi, mai mult decât oricând în istoria creștinismului, „îngerul” apocaliptic care vestește Evanghelia lumii este văzut nu doar de vizionarul de pe Patmos, ci și de proprii noștri ochi:
„Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” ( Apocalipsa 14, 6 ).
O bucurie neîncătușată
Asemenea unui izvor care nu poate fi încătușat, bucuria psalmistului este fără margini. Entuziasmul său legat de mântuirea oferită de Dumnezeu este atât de mare, încât dorește ca la această bucurie să participe nu doar toți locuitorii pământului, ci și întreaga natură: „Strigați către Domnul cu strigăte de bucurie, toți locuitorii pământului! Chiuiți, strigați și cântați laude! Cântați Domnului cu arfa, cu arfa și cu cântece din gură! Cu trâmbițe și sunete de corn, strigați de bucurie înaintea Împăratului, Domnului! Să urle marea cu tot ce cuprinde ea, să chiuie lumea și cei ce locuiesc pe ea, să bată din palme râurile, să strige de bucurie toți munții înaintea Domnului!” ( vers. 4‑9 ).
O simfonie universală, în care Împăratul ceresc este preamărit cu vocea, dar și cu instrumentele muzicale, și în care natura însăși, antropomorfizată, „bate din palme” de bucurie. Motivul? Desigur, mântuirea oferită de Dumnezeu copiilor Săi. Însă acesta nu este singurul motiv al bucuriei. Finalul psalmului ne aduce în atenție un alt motiv al bucuriei psalmistului: judecata pe care Dumnezeu o va face întregului pământ: „Căci El vine să judece pământul! El va judeca lumea cu dreptate și popoarele cu nepărtinire” ( vers. 9 ).
Poate fi judecata divină un motiv de bucurie pentru omul păcătos? Da, din cel puțin două motive:
1) Pentru păcătosul care se întoarce la Dumnezeu, judecata divină nu este o judecată spre pierzare, ci spre mântuire. Căci este scris: „Veniți totuși să ne judecăm”, zice Domnul. „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face că lâna. De veți voi și veți asculta, veți mânca cele mai bune roade ale țării” ( Isaia 1,18.19 ).
2) Judecata dreaptă, care va încununa lunga și dramatica istorie a mântuirii, va fi garanția că istoria păcatului nu se va mai repeta niciodată în veșniciile viitoare. Având un astfel de Dumnezeu sfânt și neprihănit pe tronul Universului, dar și pe cel al inimii noastre, chiar și lucruri care de regulă ne dau fiori, ca dreptatea și judecata, ne pot produce bucurie.
Lori Balogh