Psalmul 102 – Plangerile unui suferind

Psalmul 102 – Plangerile unui suferind 

 O rugăciune a unui nenorocit,

când este doborât de întristare

   şi îşi varsă plângerea înaintea Domnului

 

1. „Doamne, ascultă-mi rugăciunea şi s-ajungă strigătul meu până la Tine!
2. Nu-mi ascunde Faţa Ta în ziua necazului meu! Pleacă-Ţi urechea spre mine când strig! Ascultă-mă degrabă!
3. Căci zilele mele pier ca fumul şi oasele îmi ard ca un tăciune.
4. Inima îmi este lovită şi mi se usucă întocmai ca iarba; până şi pâinea uit să mi-o mănânc.
5. Aşa de mari îmi sunt gemetele, că mi se lipesc oasele de carne.
6. Semăn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvea din dărâmături;
7. nu mai pot dormi şi sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiş.
8. În fiecare zi mă batjocoresc vrăjmaşii mei şi potrivnicii mei jură pe mine în mânia lor.
9. Mănânc ţărână în loc de pâine şi îmi amestec lacrimile cu băutura
10. din pricina mâniei şi urgiei Tale, căci Tu m-ai ridicat şi m-ai aruncat departe.
11. Zilele mele sunt ca o umbră gata să treacă şi mă usuc ca iarba.
12. Dar Tu, Doamne, Tu împărăţeşti pe vecie şi pomenirea Ta ţine din neam în neam.
13. Tu Te vei scula şi vei avea milă de Sion; căci este vremea să te înduri de el, a venit vremea hotărâtă pentru el.
14. Căci robii Tăi iubesc pietrele Sionului şi le e milă de ţărâna lui.
15. Atunci se vor teme neamurile de Numele Domnului şi toţi împăraţii pământului de slava Ta.
16. Da, Domnul va zidi iarăşi Sionul şi Se va arăta în slava Sa.
17. El ia aminte la rugăciunea nevoiaşului şi nu-i nesocoteşte rugăciunea.
18. Să se scrie lucrul acesta pentru neamul de oameni care va veni, şi poporul care se va naşte să laude pe Domnul !
19. Căci El priveşte din înălţimea sfinţeniei Lui; Domnul priveşte din ceruri pe pământ,
20. ca să audă gemetele prinşilor de război şi să izbăvească pe cei ce sunt pe moarte;
21. pentru ca ei să vestească în Sion Numele Domnului şi laudele lui în Ierusalim,
22. când se vor strânge toate popoarele şi toate împărăţiile ca să slujească Domnului.
23. El mi-a frânt puterea în drum şi mi-a scurtat zilele,
24. Eu zic: „Dumnezeule, nu mă lua la jumătatea zilelor mele, Tu, ai cărui ani ţin veşnic !”
25. Tu ai întemeiat în vechime pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
26. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba.
27. Dar Tu rămâi Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.
28. Fiii robilor Tăi îşi vor locui ţara şi sămânţa lor va rămâne înaintea Ta.”

 

Printre lacrimi

     Psalmul 102 este o elegie de o frumusete aparte, continand rugaciunea unui exilat, facuta in tara robiei sale. La origine, psalmul pare sa aiba un caracter personal, insa, pe masura ce psalmistul vorbeste despre propriile sale dureri, el ajunge la tragedia si suferintele intregului sau popor.

Nota dominanta este durerea, ceea ce face ca Psalmul 102 sa fie cel mai trist dintre cei sapte psalmi de penitenta. Totusi, in ciuda sentimentelor de tristete si teama, exista suficienta lumina si speranta, psalmul incheindu-se intr-o atmosfera de deplina incredere in Dumnezeu.

Din punct de vedere structural, psalmul este conceput in patru parti: introducere ( vers.1.2 ), plagerile autorului ( vers. 3-11 ), cuvinte de mangaiere ( vers. 12-22 ) si concluzia plina de incredere ( vers. 23-28 ).

Preambulul ne arata spiritul si scopul pentru care a fost scris acest psalm: „O rugaciune a unui nenorocit, cand este doborat de intristare si isi varsa plangerea inaintea Domnului”. Datorita continutului sau si al tonului sau elegiac, Psalmul 102 a reprezentat un izvor de mangaiere si speranta pentru multe generatii de crestini, si continua sa ramana la fel pentru toti cei care trec prin incercari si necazuri in asteptarea zilei eliberarii lor din robia pacatului.

 

Rugaciuni care trec dincolo de tavan

     Mai in gluma, mai in serios, cineva afirma ca podurile caselor si ale bisericilor noastre sunt pline de… rugaciuni care nu reusesc sa se suie mai sus de acoperis, ajungand pana la tronul lui Dumnezeu.

Psalmistul cunoaste si el acest adevar. Faptul ca elegia sa incepe cu o rugaciune fierbinte, ne dovedeste ca autorul vrea sa se asigure ca strigatul inimii sale ajunge pana la tronul lui Dumnezeu: „Doamne, asculta-mi rugaciunea si s-ajunga strigatul meu pana la Tine ! Nu-mi ascunde Fatza Ta in ziua necazului meu ! Pleaca-Ti urechea spre mine, cand strig !” ( vers. 1.2 ).

De ce strigam uneori la Dumnezeu in rugaciunile noastre ? Oricat am fi de indurerati si ingrijorati, daca avem o relatie profunda cu El, de ce nu-I spunem calm problemele noastre ? Ce mesaj ascunde in el strigatul nostru catre Dumnezeu ?

In viata de zi cu zi, strigam unii la altii atunci cand suntem departe unul de altul. Si o facem tocmai ca sa fim auziti. Sa fie acesta motivul pentru care uneori strigam in rugaciune ? Durerile, suferintele si incercarile repetate ne dau falsa impresie ca Dumnezeu S-a departat de noi. Si atunci, ca sa fim siguri ca suntem auziti, strigam catre El.

Alteori insa, desi sunt foarte aproape unul de altul, oamenii totusi striga unii la altii. De ce ? Pentru ca, chiar daca trupurile le sunt apropiate si ar putea comunica in soapta, totusi inimile lor sunt departate una de alta. Cati oameni care traiesc sub acelasi acoperis nu sunt decat niste straini unul fatza de celalalt ?

Din continutul Psalmului 102, nu putem trage concluzia ca autorul sau s-ar fi instrainat de Dumnezeu. Dimpotriva, finalul luminos si plin de incredere in calauzirea divina dovedeste contrariul. Se pare insa ca suferintele repetate si indelungate pe care le-a suportat, l-au facut pe psalmist sa aiba o perceptie falsa despre Dumnezeu.

Era insa doar o aparenta, doar nu nor trecator care ascundea pentru cateva clipe lumina venita de la Soarele Neprihanirii. Chiar si cei mai mari oameni ai credintei au momentele lor de slabiciune, de ezitare si indoiala. Insa daca fondul este bun, daca au cladit relatia lor cu Dumnezeu pe „stanca” increderii, astfel de momente trecatoare vor fi depasite, iar lumina venita de sus va inunda din nou sufletele lor greu incercate.

 

Cand se deschid „supapele” sufletului

     Ce se intampla atunci cand presiunea interioara ajunge la un punct critic ? Se deschid supapele. Cand durerile sufletesti ajung de nesuportat, cand omul simte ca singur nu le mai poate duce, atunci incep plangerile. Si ce sunt acestea altceva decat deschiderea „supapelor” sufletului, pentru ca presiunea trairilor interioare sa fie diminuata ?

Psalmistul se plange in scris, ceea ce face ca plangerile sale sa devina publice. Insa acest lucru ii aduce usurare si eliberare. Cand le spui altora despre problemele care te framanta, durerea isi pierde din intensitate, iar obstacolele vietii sunt depasite mult mai usor.

In descrierea suferintelor sale, psalmistul foloseste o multime de imagini artistice sugestive, care confera o frumusete aparte acestei elegii. Durerea intensa il determina pe autor sa perceapa scurgerea timpului cu totul altfel, asemanand zilele vietii sale cu un fum care piere ( vers. 3 ). Imaginea oaselor care ard „ca un taciune” ( vers. 3 ) si a inimii care „se usuca intocmai ca iarba” ( vers. 4 ) ne sugereaza cat de mare era suferinta sa.

Nevoia si placerea de a se hrani au disparut, psalmistul uitand sa-si manance chiar si painea ( vers. 4 ). Iar atunci cand totusi incearca sa se hraneasca, painea o simte in gura ca pe tarana ( vers. 9 ). Gemetele sale sunt atat de mari, incat simte ca oasele ii sunt lipite de carne ( vers. 5 ), iar somnul nu se mai lipeste de genele sale.

Ca sa sublinieze singuratatea sa in mijlocul incercarilor, psalmistul se compara pe sine cu un pelican in pustie, cu o cucuvea in mijlocul daramaturilor, si cu o pasare singuratica pe acoperisul caselor ( vers. 6.7 ).

Asemenea lui Iov, Ieremia, Ioan Botezatorul si alti oameni ai credintei greu incercati, psalmistul Il percepe gresit pe Dumnezeu in momentele sale de suferinta. Tot raul care i se intampla il considera ca venind de la Dumnezeu. De aceea, el afirma: „Din pricina maniei si urgiei Tale; caci Tu m-ai aruncat departe” ( vers. 10 ). Simtindu-se parasit de Dumnezeu, psalmistul isi presimte moartea. Zilele i se par ca „o umbra gata sa treaca”, iar propria sa viata o vede ca o iarba care se usuca ( vers. 11 ).

Mai exista speranta pentru un astfel de om ? Mai exista vreo resursa spirituala care sa-l scoata din depresia profunda in care se afla, redandu-i bucuria de a trai ? Din fericire, exista speranta ! Insa aceasta nu este legata de omul slab si muritor, care se usuca asemenea ierbii, ci de Dumnezeu.

 

Mangaiere in suferinta

     Incepand cu versetul 12, psalmistul se intoarce brusc spre Dumnezeu. Iar aceasta schimbare de atitudine nu poate decat sa-i aduca mangaiere si speranta: „Dar Tu, Doamne, Tu imparatesti pe vecie si pomenirea Ta tine din neam in neam” ( vers. 12 ).

Contemplarea maretiei si suveranitatii lui Dumnezeu il face pe autor sa se ridice deasupra intristarilor si plangerilor sale. In ciuda aparentei Sale detasari fatza de suferinta psalmistului, Dumnezeu nu Se schimba, iar promisiunile Sale sunt la fel de sigure ca Insasi Existenta Sa.

Insa mangaierile Domnului nu sunt doar personale. Privind la Dumnezeu si contemplandu-I caracterul, psalmistul intrezareste mangaierea divina pentru intreaga natiune incercata: restaurarea Sionului: „Tu Te vei scula si vei avea mila de Sion; caci este vremea sa Te induri de el, a venit vremea hotarata pentru el. Caci robii Tai iubesc pietrele Sionului si le e mila de tarana lui” ( vers. 13.14 ).

Exilatii iudei iubesc chiar si pietrele si tarana a ceea ce fusese candva glorioasa lor cetate. Insa cine dintre noi nu traieste aceeasi experienta ? Cand ajungem la varsta amintirilor, pana si „ruinele” copilariei ne sunt scumpe.

Conform planului lui Dumnezeu, Sionul restaurat ar fi trebuit sa devina un centru misionar mondial, astfel incat toate neamurile sa se teama de Numele Domnului si toti imparatii sa se teama de slava Sa ( vers. 15 ). Misionarismul poporului iudeu ar fi dus la convertirea multor popoare pagane, iar prosperitatea noului stat iudeu ar fi atras atentia multor natiuni spre adevaratul izvor al ei: Dumnezeu.

Din nefericire, Israel a dat gres. Daca si-ar fi implinit misiunea, intregul pamant ar fi fost pregatit pentru prima venire a lui Christos, si toate imparatiile ar fi slujit Domnului ( vers. 22 ). Insa Dumnezeu nu este niciodata surprins nepregatit. Pentru El nu exista imprevizibil. Atunci cand planul „A” da gres, intra in actiune planul „B”. Iar acolo unde omul nu mai vede nicio solutie, El are la indemna inca mii de solutii. Acolo unde a esuat poporul Israel, va reusi Biserica. Si acolo unde va esua Biserica, va reusi Ramasita ei.

 

Un Dumnezeu vesnic si neschimbator

     Finalul Psalmului 102 contine o ultima rugaciune: „Dumnezeule, nu ma lua la jumatatea zilelor mele, Tu, ai carui ani tin vesnic !” ( vers. 24 ). Ce il determina pe autor sa inalte o asemenea rugaciune ? Nimic altceva decat teama ca nu cumva sa moara inainte de a vedea implinirea asteptarilor sale cu privire la sine si la poporul sau.

Ultimele versuri ale psalmului sunt de o frumusete aparte. Privind la vremelnicia sa si a acelei parti din Creatie atinsa de consecintele pacatului, psalmistul contempla maretia si vesnicia Creatorului: „Tu ai intemeiat in vechime pamantul, si cerurile sunt lucrarea mainilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei ramanea; toate se vor invechi ca o haina, le vei schimba ca pe un vesmant si se vor schimba. Dar Tu ramai Acelasi, si anii Tai nu se vor sfarsi” ( vers. 25-27 ).

Ce se intampla atunci cand ne indreptam privirile spre Dumnezeu, contemplandu-I maretia, caracterul si planurile sale desavarsite ? Uitam de noi, de necazurile si de plangerile noastre. In mijlocul incercarilor si durerilor inimaginabile pe care le-a indurat, Iov a trecut prin aceeasi experienta. Invitat fiind de Dumnezeu sa priveasca la maretia Sa oglindita in lucrarile Creatiei, Iov a uitat de sine si I-a dat slava lui Dumnezeu, increzandu-se in El, chiar daca inca nu-I intelegea planurile.

Dupa ce contempla maretia si vesnicia Creatorului, autorul Psalmului 102 nu mai are nicio plangere de adus. Uitand de sine, de durerile si suferintele sale, fiinta lui plapanda, aflata pe pragul mormantului, se umple din nou de lumina si speranta. Speranta pentru sine, dar si pentru poporul sau care traia experienta exilului: „Fiii robilor Tai isi vor locui tara, si samanta lor va ramanea inaintea Ta” ( vers. 28 ).

Cu ce ramanem noi din experienta psalmistului ? Poate ca cea mai buna concluzie este experienta unui alt psalmist: „Cand iti intorci privirile spre El, te luminezi de bucurie si nu ti se umple fatza de rusine. Cand striga un nenorocit, Domnul aude si-l scapa din toate necazurile lui” ( Psalmul 34, 5.6 ).

Daca treci prin momente grele si ai senzatia ca Dumnezeu te-a parasit, intoarce-ti privirile spre El ! Daca esti coplesit de incercari si dureri inexplicabile, fa acelasi lucru: intoarce-ti privirile spre El !

Cauta-L din toata inima si contempla maretia Sa in lucrarile Creatiei Sale. Vei uita de tine si de problemele tale, in schimb vei fi coplesit de lumina si speranta care vin de la El. Daca altii, poate mai incercati ca tine, au facut aceasta experienta fericita, tu de ce nu ai face-o ?

Lori Balogh