Psalmul 103 – Un imn închinat bunătății lui Dumnezeu

Psalmul 103 – Un imn închinat bunătății lui Dumnezeu

Un psalm al lui David

1. „Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!
2. Binecuvântează, suflete, pe Domnul și nu uită niciuna din binefacerile Lui!
3. El îți iartă toate fărădelegile tale, El îți vindecă toate bolile tale,
4. El îți izbăvește viața din groapă, El te încununează cu bunătate și îndurare;
5. El îți satură de bunătăți bătrânețea și te face să întinerești iarăși că vulturul.
6. Domnul face dreptate și judecată tuturor celor asupriți.
7. El Și-a arătat căile Sale lui Moise și lucrările Sale copiilor lui Israel.
8. Domnul este îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate.
9. El nu Se ceartă fără încetare și nu ține mânia pe vecie.
10. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepsește după fărădelegile noastre.
11. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El;
12. cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.
13. Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.
14. Căci El știe din ce suntem făcuți; Își aduce aminte că suntem țărână.
15. Omul – zilele lui sunt ca iarba, și înflorește ca floarea de pe câmp!
16. Când trece un vânt peste ea, nu mai este și locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaște.
17. Dar bunătatea Domnului ține în veci pentru cei ce se tem de El și îndurarea Lui, pentru copiii copiilor lor,
18. pentru cei ce păzesc legământul Lui și își aduc aminte de poruncile Lui ca să le împlinească.
19. Domnul Și-a așezat scaunul de domnie în ceruri și domnia Lui stăpânește peste tot.
20. Binecuvântați pe Domnul, îngerii Lui, care sunteți tari în putere, care împliniți poruncile Lui și care ascultați de glasul cuvântului Lui!
21. Binecuvântați pe Domnul, toate oștirile Lui, robii Lui, care faceți voia Lui!
22. Binecuvântați pe Domnul, toate lucrările Lui, în toate locurile stăpânirii Lui! Binecuvântează, suflete, pe Domnul!”

O perlă între perle

Scriind Psalmul 103, David a dat naștere unei adevărate capodopere a literaturii biblice și universale, o adevărată perlă literară între alte nestemate care împodobesc Cartea Psalmilor. Acest imn exuberant a fost întotdeauna popular și îndrăgit, atât prin frumusețea exprimării și delicatețea sentimentelor, cât și datorită teologiei de înaltă ținută pe care o găsim în versurile sale.

În esență, Psalmul 103 este exprimarea spontană a unei inimi pline de recunoștință la adresa lui Dumnezeu. Nu întâmplător, el a fost supranumit „o cântare a cântărilor”, închinată bunătății lui Dumnezeu, despre care un comentator afirmă că în el avem cea mai frumoasă parafrazare a marelui adevăr rostit de evanghelistul Ioan: „Dumnezeu este dragoste” (vezi 1 Ioan 4,8).

Deși autorul pornește de la exprimarea unor sentimente personale, născute din contemplarea bunătății lui Dumnezeu și a binecuvântărilor primite în propria sa viață, în final el cheamă întreaga Creație la închinare și laudă la adresa lui Dumnezeu.

Frumusețea și popularitatea psalmului se datorează și faptului că Dumnezeu este zugrăvit mai mult ca un Tată iubitor decât ca un Stăpân drept, accentuând mai mult latura iubirii divine, decât pe cea a dreptății.

Psalmii 103 și 104 sunt psalmi pereche. În timp ce primul preamărește mila și îndurarea lui Dumnezeu, cel de-al doilea pune în lumina minunile Creației Sale. Dacă Scriptura s-ar fi redus la conținutul Psalmului 103, ar fi fost suficient pentru noi să cunoaștem esența caracterului Dumnezeului căruia ne închinăm: dragostea. Și, copleșiți de această dragoste care întrece orice cunoștință, vom da curs invitației pe care psalmistul o face fiecărei făpturi omenești de a-L binecuvânta pe Domnul cu întreaga ființă.

A-L lăuda pe Dumnezeu este un minim pe care-l putem face că răspuns la bunătatea Sa față de noi. Însă un minim care în ochii Săi reprezintă enorm de mult!

Dialog cu sinele

Primele două versete și ultima parte a versetului 22 sunt construite pe baza unui dialog pe care psalmistul îl poartă cu propriul său suflet: „Binecuvântează, suflete pe Domnul, și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul, și nu uita niciuna din binefacerile Lui!” (vers.1.2).

Este dialogul intre rațiune și inimă, în care rațiunea, conștientă de binecuvântările primite din partea cerului, îndeamnă inima să se reverse în torente de recunoștință la adresa Celui care este izvorul acestor binecuvântări.

Ce bine ar fi dacă în viața noastră de zi cu zi, pe tronul ființei noastre ar sta rațiunea condusă de Duhul lui Dumnezeu, și nu inima! În planul Creatorului, am fost creați cu rațiunea așezată pe tron, cu inima supusă rațiunii, și cu trupul supus atât rațiunii, cât și inimii. Apariția păcatului în lume a schimbat însă radical ordinea firească stabilită de Creator. Astăzi, în ființa umană decăzută nu mai domnește rațiunea, ci inima. În alegerile sale, omul nu se mai ghidează după îndemnurile rațiunii, ci ale inimii.

„Ia-o, căci îmi place!” – a fost cererea tânărului Samson făcută tatălui său, care-și avertiza fiul neînțelept de faptul că drumul pe care apucase nu era drumul cel bun ( vezi Judecători 14,3). Acest om, înzestrat cu talente și puteri neobișnuite în vederea unei misiuni speciale, și-a detronat cu bună știință rațiunea, lăsând ca inima sa înșelătoare să preia controlul deciziilor. Iar finalul tragic al lui Samson îl știm cu toții…

În dialogul cu sinele, David își îndeamnă inima să binecuvânteze Numele Domnului și să nu uite niciodată ceea ce El a făcut în viața sa. În funcție de situație, uitarea poate fi o mare binecuvântare, dar și un grav defect de caracter. A uita răul care ți s-a făcut este o mare binecuvântare și un gest de noblețe a caracterului. Însă a uita binele care ți s-a făcut reprezintă dovada unei găuri negre din caracterul tău. Iar atunci când uitarea vizează binefacerile fără număr ale lui Dumnezeu în viața noastră, ea devine de-a dreptul un păcat respingător.

De aceea, un scriitor inspirat afirmă: „N-avem de ce să ne temem pe viitor decât să uităm calea pe care ne-a călăuzit Domnul și învățăturile Lui în istoria noastră trecută.” Cine uită binecuvântările lui Dumnezeu, primite în propria viață, riscă să naufragieze în orice moment pe marea tulburată a vieții. Iar cel ce își uită istoria, riscă să repete greșelile trecutului. De aceea, „binecuvântează, suflete, pe Domnul, și nu uita niciuna din binefacerile Lui!” (vers.2).

Ce face Dumnezeu pentru om?

Chemarea pe care David o face propriului său suflet de a binecuvânta Numele Domnului nu este lipsită de fundament. Psalmistul nu împlinește un ritual care are drept scop îmbunarea zeului său, așa cum se întâmplă în majoritatea religiilor păgâne. Lauda și recunoștința sa au la bază niște acțiuni pe care Dumnezeu deja le-a făcut în viața sa. În versetele 3‑6, el enumeră șase acțiuni divine în favoarea omului păcătos, pentru care Dumnezeu merită întreaga noastră recunoștință:

1) Iertarea: „El iți iartă toate fărădelegile tale” (vers.3 pp.). Nu doar unele păcate, ci toate, fără excepție. Însă cu o condiție: toate aceste păcate să fie mărturisite și părăsite.

2) Vindecarea fizică: „El iți vindecă toate bolile tale” (vers.3 up.). Chiar toate bolile posibile? Chiar și diabetul, depresia, cancerul sau lepra? Da, la Dumnezeu nimic nu este imposibil. În calitatea Sa de Creator, El cunoaște cel mai bine modul de funcționare al mașinăriei organismului omenesc, având la îndemână toate posibilitățile de „depanare” a acestuia.

Da, El poate vindeca orice boală existentă. Avem însă deplină încredere în El, chiar dacă în înțelepciunea Sa consideră că trebuie să suportăm „țepușul” bolii întreaga viață? (vezi 2 Corinteni 12,7‑10).

3) Ocrotire și izbăvire: „El iți izbăvește viața din groapă” (vers.4 pp.) Cineva afirma, mai în glumă, mai în serios, ca cel mai periculos lucru în această viața este să trăiești. De ce? Pentru că riști în fiecare moment să mori.

Și, într-adevăr, așa stau lucrurile în scurta și efemera noastră viață. Ne pândesc pericole la fiecare pas, după fiecare colț de stradă și de existență. De unele dintre ele suntem conștienți, însă de cele mai multe ori nu ne dăm seama de ele. Viața merge înainte și totul merge ca uns, privim cu încredere spre viitor, fără să știm că anul trecut, că ieri sau chiar astăzi am fost ocrotiți și izbăviți din necazuri inimaginabile prin grija plină de dragoste a lui Dumnezeu.

Va veni însă o zi în care, ca într-un uriaș film panoramic, vom vedea nenumăratele situații în care dragostea lui Dumnezeu ne-a salvat de sărăcie, faliment, boală, accidente, nefericire și, în final, de moarte prematură. Dacă vom fi găsiți vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu, toate aceste dovezi ale grijii Tatălui nostru ceresc vor constitui tot atâtea motive de laudă în veșnicia care ne așteaptă. Și dacă astfel stau lucrurile, de ce să nu începem veșnicia încă de pe acum?

4) Har: „El te încununează cu bunătate și îndurare” (vers.4 up.). În această viața avem nevoie de o mulțime de lucruri. Însă cea mai mare nevoie a omului păcătos este nevoia de har din partea lui Dumnezeu. Un har care să acorde iertare de păcate, un har care să restaureze ființa umană distrusă de consecințele păcatului, un har care să-l readucă pe om la starea inițială, în punctul „0” al Creației. Iar din acel punct, omul să poată începe veșnicia alături de Creatorul său.

Paraliticul adus înaintea Mântuitorului avea nevoie cu siguranță de vindecarea fizică. Cu toate acestea, Iisus îi acordă întâi iertare de păcate, știind că aceasta era nevoia lui cea mai presantă (vezi Matei 9,1‑7).

Nu-i așa că, atunci când te vezi „răstignit” pe crucea vreunui necaz oarecare, asemenea tâlharului pocăit, răstignit lângă Domnul, preferi să știi că vei fi mântuit prin harul Său, decât să fii dat jos de pe cruce ( vezi Luca 23,39‑43)? Nu este mai bine să-L ai pe Domnul lângă tine în mijlocul cuptorului încercării, asemenea celor trei tineri evrei din Babilon, decât să fii în afara cuptorului, însă fără prezența Sa (vezi Daniel 3)?

5) Vitalitate: „El iți sătură de bunătăți bătrânețea și te face să întinerești iarăși că vulturul” (vers.5). Pentru un copil al lui Dumnezeu, bătrânețea nu este vârsta expirării, ci al unei vitalități care aduce roade bogate.

Imaginea vulturului care năpârlește și întinerește nu are nicio bază științifică. Ea reprezintă doar o figură de stil prin care psalmistul vrea să exprime vigoarea spirituală de care beneficiază un păcătos iertat.

Te simți obosit de povara anilor pe care o porți pe umeri? Simți că nu mai ai nimic de făcut în această viață pentru Dumnezeu, pentru societate, pentru familie și pentru tine însuți? Iată ce promisiune îți face Tatăl ceresc: „Ascultați-Mă, casa lui Iacov, și toată rămășiță casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârșia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la nașterea voastră: până la bătrânețea voastră Eu voi fi Același; până la căruntețele voastre va voi sprijini. V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc” (Isaia 46,3.4).

6) Judecata: „Domnul face dreptate și judecată tuturor celor asupriți” (vers.6). În lumea în care trăim, având toate valorile întoarse cu susul în jos, dreptatea absolută este o utopie. Nedreptăți peste nedreptăți se săvârșesc la fiecare colț de stradă, de la celula de bază a societății, care este familia, până în cele mai înalte cercuri guvernamentale.

Într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, toți suntem „asupriți” din cauza nedreptăților inerente vieții. Avem însă o nădejde care nu înșală: Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dreptății, iar judecata Sa finală va restabili definitiv și pe deplin dreptatea în Univers.

Și acum să recapitulăm! Ce face Dumnezeu pentru un păcătos ca mine și ca tine? El ne iartă păcatele, ne oferă vindecare fizică, ne ocrotește și ne izbăvește din necazuri, ne acordă har și îndurare și ne oferă vitalitate fizică și spirituală până la adânci bătrâneți, eliberându-ne de asuprire și nedreptate. Cum să nu binecuvântăm Numele unui astfel de Dumnezeu?

Cum este Dumnezeu?

De la enumerarea acțiunilor lui Dumnezeu în favoarea omului păcătos, psalmistul trece la contemplarea caracterului Sau. Versetele 8‑18 reprezintă o încercare de creionare a portretului moral al Creatorului. Nu este un tablou complet, căci cine dintre muritori poate cuprinde în slabele lui cuvinte infinitul divin? Totuși, trăsăturile esențiale ale caracterului lui Dumnezeu sunt scoase în evidență printr-un limbaj menit să ne apropie de El.

Cum este Dumnezeul Scripturii, Acel Dumnezeu căruia ne închinăm și lângă care dorim să ne petrecem veșnicia? Ne răspunde psalmistul în cuvinte simple, dar pline de farmec: „Domnul este îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate. El nu Se ceartă fără încetare și nu ține mânia pe vecie. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepsește după fărădelegile noastre” (vers.8‑10).

Și ca să ne convingă și mai mult de frumusețea caracterului divin, David se folosește de trei imagini familiare:

– O imagine spațială verticală: „Cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât de mare este bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El” (vers.11).

– O imagine spațială orizontală: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi” (vers.12).

– O imagine a familiei omenești: „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (vers.13).

Toate aceste imagini nu au altă menire decât aceea de a descrie intensitatea iubirii lui Dumnezeu față de om în toate dimensiunile ei, „așa încât Christos să locuiască în inimile voastre prin credință, pentru ca având rădăcina și temelia pusă în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea, și să cunoașteți dragostea lui Christos care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3,17‑19).

Cum mai este Dumnezeu? În mintea omului care se simte efemer ca iarba și ca floarea de pe câmp, se naște uneori întrebarea: Poate oare Dumnezeu, care trăiește departe, în cerul Său plin de slavă, să mă înțeleagă pe mine, care sunt doar o mână de țărână și un fir de praf pe cumpăna Universului?

Răspunsul psalmistului este fără echivoc: „Căci El știe din ce suntem făcuți, Își aduce aminte că suntem țărână” (vers.14). Dar la ce ne-ar folosi această cunoștință, dacă El ar rămâne acolo indiferent, înconjurat de imnurile de laudă ale îngerilor, bucurându-Se de slava Sa, în timp ce noi am tânji fără speranță după o viață mai bună?

Evident că nu ne-ar folosi la nimic o astfel de cunoștință. Dumnezeul Scripturii este însă cu totul diferit de Dumnezeul deiștilor. El nu stă ascuns în spatele unei cortine transcendentale, indiferent la nevoile noastre și la strigătele noastre după ajutor. Iar psalmistul ne asigură de acest mare adevăr: „Dar bunătatea Domnului ține în veci pentru copii lor, pentru cei ce păzesc legământul Lui și își aduc aminte de poruncile Lui ca să le împlinească” (vers.17.18).

Este atât de încurajator gândul că Dumnezeu nu este indiferent față de niște făpturi atât de vremelnice ca noi! Dar și mai încurajator este faptul că El Se pleacă cu îndurare nu doar spre cei care își pun încrederea în El, ci chiar și peste generațiile viitoare. Finalul Poruncii a treia din Decalog ne asigură de acest lucru: „Și mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele” (Exodul 20,6).

Un Suveran demn de respect

Psalmul 103 se încheie cu o imagine grandioasă. Dumnezeu este zugrăvit ca un Împărat care stăpânește peste întreaga Sa Creație și căruia toate ființele din Univers sunt invitate să-I binecuvânteze Numele.

„Domnul Și-a așezat scaunul de domnie în ceruri și domnia Lui stăpânește peste tot. Binecuvântați pe Domnul, îngerii Lui, care sunteți tari în putere, care împliniți poruncile Lui și care ascultați de glasul cuvintelor Lui! Binecuvântați pe Domnul, toată oștirea Lui, robii Lui, care faceți voia Lui! Binecuvântați pe Domnul, toate lucrările Lui, în toate locurile stăpânirii Lui! Binecuvântează, suflete, pe Domnul! (vers.19‑22).

Întregul Univers este chemat să binecuvânteze Numele lui Dumnezeu. Iar Cartea Apocalipsei ne deschide cortina viitorului, îndemnându-ne să privim la clipa în care acest lucru va deveni realitate.

Într-o simfonie grandioasă, la care vor participa toate ființele inteligente din Univers, se va auzi la unison „Cântarea lui Moise și a Mielului”. Iar refrenul grandios al acestui imn va fi: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3).

Vom participa și noi la această grandioasă simfonie pentru binecuvântarea Numelui lui Dumnezeu? Depinde doar de alegerea pe care o facem zi de zi în această viață.

Lori Balogh