Rețeta fericirii pentru o lume nefericită

Rețeta fericirii pentru o lume nefericită

O predică ce te lasă perplex

     Predica de pe Munte i-a șocat nu doar pe ascultătorii Domnului Christos ( și nu erau puțini! ), ci și pe cei din generațiile următoare de creștini, până în zilele noastre. Ea continuă să șocheze și astăzi, cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume din ce în ce mai materialistă și secularizată, din ce în ce mai străină de valorile morale ale creștinismului primar.

Probabil ca subiectele în discuție, dar mai ales perspectiva din care au fost abordate de Mântuitorul, i-a călcat pe nervi pe unii dintre cei care au ascultat această predică. Dacă ne referim doar la cele nouă „Fericiri” din introducerea Predicii de pe Munte, acestea răstoarnă fundamental concepția lumii noastre cu privire la fericire, dinamitând-o.

De-a lungul întregii istorii a lumii noastre, oamenii au crezut întotdeauna că fericirea este privilegiul de care se pot bucura doar cei bogați, puternici și aroganți. Dar vine Iisus și spune altceva: Fericiți sunt cei săraci în duh. Oamenii au crezut întotdeauna că fericiți sunt cei care râd, care au sertarele memoriei lor ticsite cu bancuri și anecdote, care au buzunarele și conturile bancare pline, care au case, pământuri, afaceri prospere și își permit vacanțe de lux. Dar vine Iisus și spune altceva: Fericiți sunt cei ce plâng.

Oamenii au crezut mereu că fericiți sunt cei care au cămările, pivnițele, depozitele, podurile și stomacurile pline. Dar vine Iisus și spune că fericiți sunt cei ce flămânzesc și însetează după neprihănire. Oamenii au crezut că fericiți sunt durii lumii noastre, cei care hotărăsc dintr-o singură trăsătură de creion granițele țărilor lumii. Dar vine Iisus și spune că nu cei duri și cei lipsiți de empatie au parte de fericire, ci dimpotrivă, cei miloși au parte de ea.

Oamenii au crezut întotdeauna că cei care conduc destinele popoarelor, care provoacă războaie și îi persecută pe semenii lor sunt puternici și fericiți. Dar vine Iisus și spune contrariul: Nu cei ce provoacă lupte și persecuții sunt fericiți, ci cei împăciuitori și cei care suporta persecuția sunt cu adevărat fericiți.

Și, în sfârșit, oamenii au crezut întotdeauna că fericiți sunt cei care sunt lăudați, flatați, lingușiți și apreciați de societate. Dar vine Iisus și răstoarnă din temelie această mentalitate: Fericiți sunt cei neînțeleși, marginalizați și vorbiți de rău din pricina credinței în El.

Ce imagine deformată despre fericire are lumea noastră ! Fericirea pe care și-o imaginează lumea este o Fata Morgana, o iluzie deșartă, un eșec total, un faliment deplin. Într-o astfel de lume nefericită vine Fiul lui Dumnezeu ca să ne arate adevărata „rețetă” a fericirii. O rețetă simplă, compusă din nouă ingrediente, pe care le întâlnim pretutindeni de-a lungul vieții, dar care reprezintă Calea spre adevărata și durabila fericire.

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!

Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi saturați!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii va vor ocărî, vă vor prigoni, și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră ! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.” ( Matei 5, 3‑12 ).

Dreptul la fericire

     În 4 iulie 1776 a fost adoptată Declarația de Independență a SUA, al cărui autor este Thomas Jefferson, devenit ulterior cel de-al treilea președinte american. În cel de-al doilea paragraf al acestei declarații se află o prevedere care este enunțată în felul următor:

„Considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele, că toți oamenii sunt creați egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se află Viața, Libertatea și căutarea Fericirii” (1).

Dreptul la căutarea fericirii nu este prevăzut explicit în Constituția SUA, însă el face parte din constituțiile statelor americane, cât și în articolul 13 din Constituția Japoniei. Un amănunt demn de observat este acela că în constituțiile diferitelor state americane nu este prevăzut dreptul la fericire, ci dreptul la căutarea fericirii, ceea ce este cu totul altceva.

Oare această formulare a unui drept fundamental al omului a ținut cont de revelația Scripturii și de condiția umană decăzută în care ne aflăm? Din raportul Genezei cu privire la ispitirea și căderea primilor noștri părinți reiese că omul păcătos și răzvrătit împotriva Creatorului său a pierdut dreptul la fericire:

  „Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferința și însărcinarea ta: cu durere vei naște copii, și dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”. Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, și ai mâncat din pomul din care îți poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el!”, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă truda să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale. Spini și pălămidă să-ți dea, și să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat. Căci țărână ești, și în țărână te vei întoarce” ( Geneza 3, 16‑19 ).

Și, într-adevăr, suferința fizică și sufletească, abuzurile de tot felul, blestemul căzut asupra pământului, truda pentru câștigarea existenței și, în final, moartea nu fac deloc casa bună cu fericirea pe care Creatorul a intenționat să o ofere omului ieșit din mâinile Sale.

Însă aceeași Scriptură, vorbindu-ne despre harul lui Dumnezeu, manifestat pe deplin în jertfa lui Christos, ne asigură că avem dreptul să căutăm din nou fericirea. Că o vor găsi doar unii oameni, și aceștia puțini la număr, aceasta este o altă problemă. Dar prin crucea lui Christos, dreptul de a căuta fericirea este redat tuturor oamenilor, fără deosebire.

Cine dintre muritori nu caută fericirea pe o cale sau alta, conștient sau inconștient, prin propriile eforturi sau împreună cu societatea? O caută și bețivul căzut în șanț? Da, și el o caută. O caută și drogatul care își injectează heroină? Da, și el o caută. Dar omul de afaceri care are insomnii din cauza perspectivei falimentului, sau care, dimpotrivă, are conturile bancare pline? Da, și el caută fericirea.

Cu toții căutăm, într-un fel sau altul, fericirea, potrivit propriei noastre structuri interioare și potrivit propriilor noastre aspirații. O căutăm când alergăm după un câștig mai mare, când mergem pe poteci de munte admirând frumusețile naturii, când ne căsătorim, când mergem în vacanță, când ne așezăm la masă, când ne conducem copiii la școală sau căutăm în librării o carte bună. Tot ceea ce facem din proprie inițiativă, liberi și nesiliți de împrejurări, este o permanentă căutare a fericirii. Dar oare căutăm fericirea acolo unde trebuie?

„Fântâni crăpate” sau „izvor”?

     Primii oameni, care au căutat fericirea acolo unde nu trebuie, au fost chiar primii noștri părinți. În grădina Edenului, acolo unde nu le lipsea nimic din ceea ce ar fi putut să le împlinească existența, „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume” ( Apocalipsa 12, 9 ) le-a sugerat că totuși le lipsea ceva: exact lucrul care le fusese interzis de Creator. Și cei doi au întins mâna după fericire acolo unde ea nu era.

Câtă „fericire” au găsit primii noștri părinți în fructul oprit vedem cu toții astăzi. De acolo, din păcatul originar, ni se trage și nouă irezistibila tendință de a căuta fericirea acolo unde nu ar trebui să o căutăm.

Greșeala aceasta nu o fac doar oamenii de rând, needucați și fără orizont intelectual. Greșeala aceasta au făcut-o și continuă să o facă și oamenii foarte inteligenți. Priviți la Solomon, cel mai inteligent om care a trăit vreodată pe pământ ( nu spun înțelept, căci, din nefericire, Solomon nu a fost întotdeauna înțelept! ). Citiți mărturia lui cu privire la încercările repetate și perseverente de a găsi fericirea, așa cum o avem scrisă în cartea Eclesiastul ( cap. 1,12- 2,11 ).

Ca om cu o inteligență sclipitoare, Solomon a căutat fericirea în cunoașterea științifică, instruindu-se și cercetând tot ce se afla sub soare cu mijloacele pe care le avea la îndemână la acea dată. Dar fericirea nu era nici în educație, nici în știință, nici în cunoaștere.

Apoi a căutat-o în plăceri senzuale, având legături cu peste o mie de femei. Dar nici în aceste plăceri atât de vânate de om nu a găsit fericirea. Fiind putred de bogat, și-a permis să achiziționeze tot ce-și putea dori un om pe vremea aceea: palate, grădini, iazuri, robi, turme de vite, herghelii de cai… Dar fericirea nu era în nimic din toate acestea.

Solomon a căutat apoi fericirea în muzică, vin și petreceri de tot felul. Dar care a fost concluzia să finală? „Totul este deșertăciune și goana după vânt” ( Eclesiastul 2,11 ). Dacă marele împărat ar fi trăit în zilele noastre, probabil că și-ar fi scris experiența în cu totul alte cuvinte:

„Mi-am construit vile luxoase și dotate cu ultima tehnologie în cele mai renumite stațiuni din țară și străinătate. Am avut livezi întregi cu pomi fructiferi de pe toate continentele, am avut mii de hectare cu culturi bio și propriile mele ferme de păsări și vite. Am condus o mulțime de afaceri prospere, care mi-au umplut conturile din băncile elvețiene. Am fost căsătorit cu cele mai frumoase modele și vedete de cinema, și mi-am împodobit palatele cu cea mai scumpa mobilă de import. Garajele mele erau pline cu ultimele modele de limuzine de lux; aveam avion și elicopter personal, precum și cel mai luxos iaht care a existat vreodată. Mi-am petrecut vacanțele în cele mai exotice locuri din lume. Viața întreagă a fost o contiuna petrecere.”

Oare care ar fi fost concluzia lui Solomon dacă ar fi trăit în secolul nostru așa cum a trăit acum trei mii de ani? Sunt convins că ar fi ajuns la aceeași concluzie: „Totul este deșertăciune și goană după vânt.”

De ce sunt nefericiți atâția oameni, deși toți au dreptul să caute fericirea? Noi ne pricepem să dăm tot felul de explicații, care mai de care mai savante, însă, de data aceasta, să-L lăsăm pe Dumnezeu să pună degetul pe rană și să ne arate cauza principală a nefericirii omului.

Prin pana inspirată a profetului Ieremia, Dumnezeu ne dezvăluie cauza nefericirii majorității oamenilor: „M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri crăpate, care nu țin apă” ( Ieremia 2,13 ).

Deși limbajul este metaforic, specific Orientului, nu ne este greu să-i descifrăm înțelesul. Dacă Dumnezeu este unicul Izvor al fericirii, căci, în calitate de Creator, El poate împlini toate nevoile, aspirațiile și dorințele umane, înseamnă că cei care-I întorc spatele, de fapt întorc spatele propriei lor fericiri.

Și cât de straniu și dureros este să renunți la un izvor care curge lângă tine, pentru a prefera o fântână crăpată, care nu are apă în ea! Din nefericire, viața celor mai mulți oameni este ca un pustiu plin cu astfel de fântâni seci.

Într-o astfel de lume plină de „fântâni” crăpate, săpate de oamenii în căutarea fericirii, a venit Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, să ne spună câteva secrete ale fericirii. Ar fi putut să le țină doar pentru Sine. Totuși, ni le-a spus, chiar dacă ele ne șochează, iar pe unii dintre noi chiar ne calcă pe nervi.

„Fericirile” vs. Decalogul

     Pentru unii creștini, enunțarea celor nouă „Fericiri” în timpul Predicii de pe Munte echivalează cu rostirea Celor Zece Porunci pe Muntele Sinai. În opinia lor, „Fericirile” ar reprezenta Legea cea nouă a lui Christos, care o înlocuiește pe cea veche dată la Sinai, devenită anacronică, depășită.

Nimic mai greșit ! Cei care gândesc în felul acesta pierd din vedere faptul că Însuși Mântuitorul ne-a asigurat în aceeași Predică de pe Munte: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slova din Lege, înainte să se fi întîmplat toate lucrurile” ( Matei 5, 17.18 ).

Decalogul reprezintă baza moralității omului, nu vârful ei. Legea morală ne arată un minimum de moralitate. Omul nu poate coborî mai jos de moralitatea cerută de Decalog și totuși să rămână moral. El poate însă urca mai sus de poruncile Decalogului, ajutat de Duhul Sfânt, atingând noi culmi ale moralității.

Însuși Mântuitorul le atrăgea atenția contemporanilor Săi în aceeași Predică de pe Munte: „Vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” ( Matei 5,20 ).

Așadar, există un minimum de moralitate cerut de Lege, însă Dumnezeu cere mai mult de la noi. Ascultarea de Lege este necesară, dar nu este suficientă. Legea morală ne cere un minimum de decență în relațiile cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Această Lege vrea să ne spună: „Dacă nu-L poți iubi pe Dumnezeu, cel puțin nu-I lua Numele în deșert și nu-L sfida în față, închinându-te la alți dumnezei și într-o altă zi decât ți-a poruncit El. Iar dacă nu-l poți iubi pe aproapele tău, măcar nu-l ucide, nu-l jefui, nu-i lua nevasta și nu-l minți.”

Cât de dureros trebuie să fie pentru Dumnezeu când vede oameni care se împotrivesc chiar și acestui minimum de moralitate pe care El o cere de la noi! „Fericirile” merg însă dincolo de cerințele minimale ale legii, ridicându-ne pe o treaptă superioară a moralității. Ele ne arată că scopul vieții este mult mai înalt decât credem noi: este fericirea deplină și veșnică, pe care o putem dobândi doar lângă Dumnezeu, „Izvorul apelor vii.”

De-a lungul timpului, au existat numeroase dezbateri pe tema „Fericirilor”. Cei mai mulți comentatori au văzut în ele o scară pe care omul urcă progresiv, pornind de la sărăcia lui spirituală, și culminând cu plinătatea iubirii față de Dumnezeu, manifestată prin suportarea oricăror batjocuri și persecuții din cauza credinței.

Am întâlnit însă și o interpretare care merită să fie luată în serios, ea aparținând pastorului Marius Cruceru. Pornind de la obiceiurile și cultura vremii ( Orientul Apropiat al primului secol ), ne putem face o imagine despre auditoriul Mântuitorului în momentul rostirii Predicii de pe Munte.

În centru se afla Iisus, înconjurat îndeaproape de ucenicii Săi. Imediat după cercul ucenicilor se aflau cărturarii, fariseii, oamenii bogați și influenți ai societății. Următorul cerc al ascultătorilor îl formau bărbații simpli din popor, apoi femeile cu pruncii în brațe, iar la margine: cerșetorii, schilozii, oamenii marginalizați de către societatea în care trăiau.

În mod normal, orice orator și-ar fi început discursul adresându-se celor din apropiere, celor mai importanți ascultători ai săi, pentru ca apoi să-și îndrepte atenția și spre categoriile periferice. Mântuitorul însă i-a surprins pe toți, rasturnând toate așteptările și cutumele vremii.

Prima „Fericire” li se adresează oamenilor de la periferia grupului de ascultători, dar și de la periferia societății: cerșetori, handicapați, marginalizați și disprețuiți de cei din jur. Următoarea „Fericire” li se adresează femeilor cu copii care plâng, ființe împovărate de grijile familiei. Bărbaților, aflați mai aproape de Iisus, și mereu predispuși să fie duri în relațiile cu soțiile, copiii și semenii lor, El le vorbește despre blândețe. Tot lor, din cauza grijei zilei de mâine pentru ei și familiile lor, Iisus le vorbește despre foamea și setea după neprihănire ca fiind mai importantă decât foamea și setea după cele pământești.

Urmează cercul mai apropiat de Iisus, cel al oamenilor importanți și influenți: cărturarii, fariseii și oamenii bogați. Lor Mântuitorul le vorbește despre nevoia de a fi miloși cu semenii lor, de a avea o inimă curată ( aceasta cu atât mai mult cu cât fariseii erau obsedați de curăția ritualică ), și de a fi împăciuitori și nu generatori de conflicte și discordie. Și, în final, ultima „Fericire” li se adresează ucenicilor și tuturor urmașilor lui Christos care urmau să fie persecutați din cauza credinței.

Dacă privim atent la conținutul „Fericirilor”, oamenii din clasele sociale defavorizate sunt înălțați și încurajați prin cuvintele Domnului, în timp ce ceilalți oameni, aparținând categoriilor privilegiate, sunt mustrați și umiliți. Nu cred că fariseii și cărturarii care au ascultat Predica de pe Munte au „digerat” cu plăcere aceste „Fericiri”. Dimpotrivă, se pare că ele le-au provocat o adevărată indigestie.

Privite din această perspectivă, „Fericirile”, ca de altfel întreaga Predică de pe Munte, reprezintă o adevărată revoluție morală, care a răsturnat toate concepțiile omului despre fericire și despre căile de a ajunge la ea.

Posibilitate reală sau Fata Morgana?

     Benjamin Franklin, unul din părinții fondatori ai SUA și semnatar al Declarației de Independență și al Constituției americane, spunea: „Constituția dă dreptul la fericire, dar nu o garantează. Trebuie să o găsești singur.”

De ce majoritatea oamenilor sunt nefericiți? Nu pentru că fericirea ar fi o utopie, un vis imposibil de transpus în realitate, ci pentru că oamenii nu știu unde să o caute. Întreaga viață o pierd săpând „fântâni” care nu țin apă, în timp ce Izvorul fericirii se află lângă ei. Acestor oameni care aleargă după fericire, dar nu știu unde să o caute, Dumnezeu le spune: „Oh ! De ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, și fericirea ta ca valurile mării” ( Isaia 48, 18 ).

Dar poți fi fericit într-o lume nesigură și nedreaptă? Poți fi fericit când facturile cresc de la o lună la alta, când pericolul războiului plutește în aer, când corupția atinge cote alarmante, când dezastru după dezastru se abat asupra pământului nostru tot mai obosit? Poți fi fericit când colegii de școală sau de serviciu te pun în glumele lor pentru că ești deosebit de ei, când medicul tocmai ți-a comunicat un diagnostic sever, iar fiscul te anunță că ai o sumă mare de plătit la impozit?

Dacă nu ar fi „Fericirile” așa cum au fost enunțate de Iisus pe munte, poate ne-am fi îndoit de posibilitatea de a fi fericit în lumea noastră. Dar priviți ce paradoxuri conțin aceste „Fericiri”! Iisus vorbește despre sărăcia în duh și în același timp vorbește despre fericire; vorbește despre lacrimi, dar concomitent vorbește și despre fericire; amintește de foame și sete, și totuși fericirea este posibilă; Iisus vorbește despre batjocuri și persecuții din cauza credinței, și totuși fericirea există. Cum este posibil acest lucru?

Cei care studiază ființa umană în complexitatea ei, afirmă că ea este alcătuită din șapte componente principale. Omul este în primul rând o ființă fizică, care are un trup material. De aceea, fericirea lui este legată și de împlinirea nevoilor sale fizice, biologice. Însă omul este și o ființă afectivă, de aceea, pentru a fi fericit, el are nevoie de dragoste. El este și o ființă inteligentă, rațională. De aceea, pentru a fi fericit, el are nevoie să cugete liber, să se exprime liber și să se dezvolte intelectual.

Omul este și o ființă socială, de aceea, pentru a fi fericit el are nevoie de socializare. El este și o ființă creativă, deci are nevoie de activitate pentru a fi fericit. El este și o ființă morală, iar pentru a fi fericit trebuie să aibă o conștiință curată. Și, în sfârșit, omul este o ființă spirituală, de aceea, pentru a fi fericit el are nevoie de o relație vie și profundă cu Dumnezeu.

Însă nu este o noutate dacă afirmăm că omul nu mai trăiește în condițiile desăvârșite ale Edenului, ci în cele ale unui pământ lovit și degradat de prezența păcatului. Este posibil ca în aceste condiții să ne satisfacem toate aceste nevoi ale ființei umane? Desigur că nu ! Întotdeauna ne va lipsi ceva din cele amintite mai sus: fie sănătatea, fie o hrană mai adecvată, fie dragostea semenilor, fie posibilitatea de a fi activ în domeniile preferate, fie o conștiință curată. Și totuși fericirea este posibilă chiar și în aceste condiții.

Priviți-l pe apostolul Pavel, după o viață marcată de suferințe și încercări fără număr din cauza credinței în Iisus Christos ! Încarcerat în închisorile Romei păgâne, ce mărturisire îmbibată de pace și fericire îi face în scris mai tânărului său colaborator Timotei!

     „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” ( 2 Timotei 4, 7.8 ).

Câte dintre nevoile sale fizice, afective, sociale și intelectuale mai puteau fi satisfăcute acolo, în întunecata celulă unde își aștepta moartea din clipă în clipă? Dar Jan Huss, pe rugul care-i mistuia trupul, câte dintre aceste nevoi le mai putea avea împlinite? Și totuși, în mijlocul flăcărilor el cânta plin de nădejde.

Iată de ce un om, oricât de sărac ar fi, oricât de însingurat și marginalizat de societate ar fi, oricât de batjocorit ar fi de cei din jur, și oricât de nerealizat ar fi pe plan material, social, afectiv, creativ și intelectual, dacă se află într-o relație bună cu Dumnezeu, el este fericit. Și aceasta pentru simplul motiv că el se află nu lângă o fântână seacă și crăpată, ci chiar lângă Izvorul fericirii depline. De aceea, apostolul ne asigură: „Voi aveți totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii și stăpâniri” ( Coloseni 2,10 )

Și dacă mai avem îndoieli în privința posibilității de a fi fericiți aici, pe acest pământ bolnav și plin de blestemul păcatului, să ne aducem aminte de experiența psalmistului Asaf și să reținem concluzia sa din finalul Psalmului 73: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu; pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost” ( Psalm 73, 28 )

Lori Balogh

Referințe:

1) https://www.juridice.ro/439850/dreptul-la-cautarea-fericirii.html

 

This entry was posted in Fericirile and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.